Propoziţia XL.

Toate ideile care derivă în suflet din ideile adecvate sunt şi ele adecvate.

DEMONSTRAŢIE: Aceasta este evident Căci, când spunem că în sufletul nostru o idee derivă din idei, care, în el, sunt adecvate, spunem numai (după cor. prop. XI de aici) că în însuşi intelectul divin există o idee a cărei cauză este Dumnezeu, nu întrucât el este infinit şi nici întrucât este afectat de ideile multor lucruri singulare, ci numai întrucât el constituie esenţa sufletului omenesc.

NOTA I: Cu aceasta am explicat cauza noţiunilor numite comune, care sunt fundamentul raţionamentului nostru. Dar unele axiome sau noţiuni comune au alte cauze pe care ar fi nimerit să le explice după metoda noastră. Am constate atunci care noţiuni sunt mai folositoare decât altele şi care abia pot fi întrebuinţate; apoi, care sunt comune şi care sunt clare şi distincte numai celor fără prejudecăţi, şi, în sfârşit, care sunt rău întemeiate. In afară de aceasta, am constata de unde îşi trag originea noţiunile numite secunde şi, deci, de unde îşi trag originea axiomele care se întemeiază pe ele şi încă altele, pe care le-am găsit reflectând odinioară asupra lor. Dar, fiindcă acestea sunt rezervate unui alt tratat2 şi ca să nu plictisesc printr-o dezvoltare prea mare a acestei teme, am hotărât să trec aici peste ele. Totuşi, ca să nu trec cu vederea nimic din ceea ce ar trebui să se ştie, voi arăta pe scurt cauzele din care îşi trag originea termenii numiţi transcendentali3, ca existenţă, lucru, ceva Aceşti termeni iau naştere din faptul că corpul omenesc, fiind limitat, nu este în stare să formeze în sine, deodată, decât un număr determinat de imagini (am explicat ce este imaginea în nota prop. XWI de aici).

1. „Secunde”, adică după cele „prime”. Noţiunile prime sunt cele care se referă la lucrurile înseşi, iar cele secunde sunt cele care se referă la noţiunile prime. De ex., „mamifer” este o noţiune care se refera la diferitele animale mamifere, pe când noţiunea de gen se referă la diferitele genuri.

2. Este vorba de Tratatul despre îndreptarea intelectului (rămas neisprăvit).

3. Noţiuni care se aplică oricărui obiect de cunoaştere.

Dacă acel număr ar fi depăşit, aceste imagini ar începe săse confunde; iar dacă numărul de imagini pe care coipul este în stare să le formeze în sine deodată distinct ar fi cu mult depăşit, toate s-ar confunda cu totul între ele. Că aşa stau lucrurile, se vede clar din corolarul prop. XVII şi din prop. XVUI de aici, anume sufletul omenesc îşi va putea imagina distinct, deodată, atâtea corpuri câte imagini pot fi formate deodată în corpul său. Dar, îndată ce imaginile se confundă cu totul în corp, sufletul va imagina şi el toate corpurile confuz, fără nici o deosebire şi le va cuprinde oarecum sub unul şi acelaşi atribut, anume sub atributul existenţei, lucrului etc. Aceasta se mai poate deduce şi din faptul ca imaginile nu sunt întotdeauna deopotrivă de vii, cum şi din alte cauze analoage, pe care nu e nevoie să le explicăm aici; căci, pentru scopul pe care-l urmărim, este de ajuns să luăm în considerare una singură, într-adevăr, toate aceste cauze se reduc la faptul că aceşti termeni semnifică idei confuze în cel mai înalt grad.

Tot din cauze asemănătoare, s-au născut şi noţiunile care se numesc universale1, ca: om, cal, câine etc, anume pentru că în corpul omenesc se formează deodată atât de multe imagini, de exemplu, despre: oameni, încât ele depăşesc puterea lui de a imagina, într-adevăr, nu cu totul, dar de ajuns pentru ca sufletul să nu poată imagina micile diferenţe: (cum sunt culoarea, mărimea fiecăruia etc.) şi nici numărul lor determinat, imaginând în mod distinct numai ceea ce este comun în ele, întrucât corpul e afectat de ele. Căci tocmai ceea ce este comun afectează corpul mai puternic în fiecare lu-cm particular; iar sufletul exprimă aceasta prin cuvântul om şi îl atribuie unor indivizi nenumăraţi.

Căci, cum am spus, el nu poate imagina numărul determinat al indivizilor. Trebuie însă notat că aceste noţiuni nu sunt formate de toţi în acelaşi fel, ci ele diferă la fiecare după lucrul de care corpul a fost impresionat mai des şi după cum sufletul îşi imaginează şi îşi aminteşte mai uşor. Acei care, de exemplu, au privit cu admiraţie mai ales statura oamenilor, vor înţelege prin cuvântul om un animal cu o statură verticală, acei care, dimpotrivă, s-au obişnuit să aibă în vedere altceva, îşi vor forma o altă imagine comună, anume că omul este un animal care râde, un animal biped fără pene, un animal raţional; şi tot astfel despre celelalte lucruri: fiecare îşi va forma imagini universale ale lucrurilor după dispoziţia corpului său. De aceea nu e nici o mirare că s-au ivit atâtea controverse între filosofii care au voit să explice lucrurile naturale numai piin imaginile lucrurilor.

NOTA II: Din toate cele spuse mai sus, apare clar că noi percepem multe lucruri şi ne formăm noţiuni universale: 1) din lucrurile particulare care sunt reprezentate de simţurile intelectului în mod mutilat, confuz şi fără ordine (vezi cor. prop. XXIX de aici) şi de aceea m-am obişnuit să numesc astfel de percepţii o cunoaştere din experienţă vagă, 2) din semne; de exemplu, din aceea că, auzind sau citind unele cuvinte, ne amintim de lucruri şi ne formăm despre ele idei asemenea acelora prin care ne imaginăm lucrurile (vezi nota prop. XVRI de aici). Amândouă aceste moduri de a considera lucrurile le vom numi de acum înainte cunoaştere de primul gen opinie sau imagi-natie2; 3) în sfârşit, din faptul că avem noţiuni comune şi idei adecvate ale proprietăţilor lucrurilor (vezi cor. prop. XXXVni, prop. XXXIX împreună cu cor. ei şiprop. XL de aici), voi numi acest mod raţiune sau cunoaştere de al doilea gen3. În afara de aceste două genuri de cunoaştere, există, cum voi arăta în cele ce urmează, un al trei/ea, pe care îl voi numi ştiinţa intuitivă4. Acest gen de cunoaştere merge de la ideea adecvată a esenţei formale a anumitor atribute ale lui Dumnezeu, la cunoaşterea adecvată a esenţei lucrurilor.

Le voi explica pe toate acestea printr-un singur exemplu5. Să luăm ca date, bunăoară, trei numere şi să căutăm un al patrulea care să fie faţă de al treilea ca al doilea faţă de primul. Negustorii nu vor şovăi să înmulţească al doilea cu al treilea şi să împartă rezultatul cu primul număr, pentru că n-au uitat ceea ce au învăţat de la dascălul lor, fără nici o demonstraţie, sau pentru că au experimentat acestea adesea la numere foarte simple sau pe baza demonstraţiei prop. XTX, cartea VII a lui Euclid şi anume pe baza proprietăţii comune a numerelor proporţionale. Dar la numerele cele mai simple nu e nevoie de toate aceste procedee. De exemplu, fiind date numerele l-2-3, oricine vede că al patrulea număr proporţional este 6; iar aceasta cu atât mai clar, cu cât vedem intuitiv că din raportul pe care îl are al doilea cu primul îl conchidem pe cel de-al patrulea.