Propoziţia XVII.

Dacă corpul omenea: este afectat înt-un fel care include natura unui corp extern, sufletul omenesc va considera acest corp extern ca existând actual sau ca 6indu-l prezent, până ce corpul omenesc va fi afectat în aşa fel, încât existenţa sau prezenţa acelui corp extern să fie înlăturată.

DEMONSTRAŢIE: Aceasta e clar. Căci atâta vreme cât corpul omenesc este afectat în acest fel, sufletul omenesc (după prop. XII de aici) va lua în considerare această afecţiune a corpului; adică (după prop. Prec.) va avea o idee a modului actual existent, care include natura corpului extern; aşadar, va avea o idee care nu exclude, ci afirmă existenţa sau prezenţa naturii corpului extern; şi astfel sufletul (după cor. Iprec.) va considera corpul extern ca existând actual sau ca prezent, atâta vreme etc. C.e.d.d.

COROLAR Sufletul va putea considera ca şi cum ar fi prezente corpurile externe de care corpul uman a fost odată afectat, deşi ele nu mai există şi nu mai sunt prezente2.

1. Ideile formate din percepţiile sensibile nu sunt deci pure, ci ele reflectă şi „natura” corpului care simte (partea subiectivă a ideii) şi „natura” obiectului perceput (partea obiectivă).

2. Aceasta se explică prin teoria „unnelor” pe care le lasă percepţiile sub formă de imagini, care rămân şi după ce obiectul perceput nu mai e prezent Ca să ne dăm seama de absenţa obiectului, este nevoie de alte percepţii sau imagini care să ne facă să ne dăm seama că obiectul respectiv nu mai este, ci numai imaginea lui.

DEMONSTEAŢIE/. Când corpurile externe determină părţile fluide ale corpului omenesc, în aşa fel încât ele să lovească adeseori părţile moi, atunci ele schimbă suprafeţele acestora (dupăpost V). De aici rezultă (vezi ax. II după cor. lemei IU) ca părţile fluide sunt reflectate în alt mod decât înainte şi că, după aceea, întâlnind printr-o mişcare spontană noile suprafeţe, aceste fluide sunt reflectate în acelaşi mod ca şi atunci când au fost determinate de corpurile externe să lovească acele suprafeţe; şi, prin urmare, în timp ce continuă să fie reflectate, aceste fluide afectează corpul omenesc în acelaşi fel. Asupra acestei afecţiuni, sufletul (după prop. XII de aici) va gândi din nou; adică (după prop. XVII de aici) el va considera din nou corpul extern ca prezent şi aceasta ori de câte ori părţile lichide; ale corpului omenesc, în mişcare spontană, vor întâlni aceleaşi suprafeţe. De aceea, deşi corpurile externe care au afectat odată corpul omenesc nu mai există, sufletul le va considera totuşi, prezente, ori de câte ori se va repeta aceasta acţiune a corpului omenesc. C.e.d.d.

NOTĂ: Vedem deci cum e cu putinţa să considerăm adeseori ca prezente lucruri ceire nu sunt prezente. Aceasta se poate întâmpla şi din alte cauze. Aici însă mi abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâ-e de ajuns să arăt una singură, prin care să pot explica lucrul, ca şi cum aş fi dezvăluit adevărata lui cauză. Nu cred totuşi că mă îndepărtez mult de cauza adevărată, deoarece toate postulatele de care m-am folosit de-abia dacă cuprind ceva care să nu fie scos din experienţă, de care nu ne mai este îngăduit să ne îndoim, o dată ce am arătat că corpul omenesc există aşa cum îl simţim (vezi cor. după prop. XHJ de aici). Pe lângă aceasta (după cor. prec. Şi cor. II al prop. XVI de aici), cunoaştem limpede, de exemplu, care e deosebirea dintre ideea lui Petru, care constituie esenţa sufletului lui Petru însuşi şi ideea care este în alt om, să zicem Pavel, despre acelaşi Petru. Cea dintâi exprimă nemijlocit esenţa corpului lui Petru şi include existenţa lui numai cât timp trăieşte Petru. Cealaltă, dimpotrivă, arata mai mult constituţia corpului lui Pavel decât natura lui Petru şi de aceea, cât timp durează acea constituţie a corpului lui Pavel, sufletul său îl va considera pe Petru ca prezent, chiar dacă Petru nu mai există.

Mai departe, pentru a întrebuinţa denumirile obişnuite, vom numi imagini2 ale lucrurilor afecţiunile corpului uman ale căror idei reprezintă cor-

1. Ideea „care constituie esenţa lui Petru însuşi” este sufletul acestuia, deci această idee va dura cât Petru va fi în viaţă.

2. Spinozaface o importanta deosebire între „imagini” sau „imaginaţie” şi idei sau intelect Imaginile sunt urme ale percepţiilor. Când ne formăm o imagine (când ne „imaginăm” – acesta este sensul acestui cuvânt la Spinoza şi nu fantezia), suntem oarecum pasivi, pe când deea conţine o afirmaţie sau o negaţie, deci un act al gândiiii şi „pare că exprimă o acţiune a sufletului” (def. III, P. II). I.a sfârşitul notei la prop. XLVIII, P. II, se spune: „prin idei eu nu înţeleg imaginile purile externe ca prezente nouă, chiar dacă ele nu reproduc figurile lucrurilor. Când sufletul consideră lucrurile în felul acesta, spunem că şi le imaginează. Şi aici, ca să încep a arăta în ce constă eroarea, aş vrea să ţineţi seama că imaginile sufletului, privite în ele însele, nu cuprind nici o eroare1; adică sufletul nu cade în eroare prin aceea că îşi imaginează, ci numai întrucât e considerat că nu are ideea care înlătură existenţa acelor lucruri pe care şi le imaginează ca prezente. Căci, dacă sufletul îşi imaginează că îi sunt prezente lucruri neexistente şi ştie în acelaşi timp că acele lucruri nu există în realitate, vom atribui, desigur, această capacitate de a imagina unei virtuţi a naturii sale, nu unui viciu, mai ales dacă această facultate de a imagina depinde numai de natura lui, adică (după def. VII, P. I) dacă această facultate de a imagina a sufletului este libera.