Propoziţia XVIII.

Dacă corpul omenesc a fost afectat cândva în acelaşi timp de două sau mai multe corpuri, atunci, ori de câte ori sufletul îşi va imagina ulterior pe unele dintr-însele, îşi va aminti îndată de celelalte2.

DEMONSTRAŢIE: Sufletul (după cor. prec.) îşi imaginează3 un corp oarecare din cauză că coipul omenesc este afectat şi dispus de urmele unui corp exterior în acelaşi fel în care a fost afectat când unele din părţile sale au fost puse în mişcare de însuşi acest corp; însă (după ipoteza noastră) corpul a fost atunci în aşa fel dispus ca sufletul să-şi imagineze două corpuri deodată. Deci din nou îşi va imagina, de asemenea, două corpuri deodată şi, de îndată ce sufletul îşi va imagina pe unul dintr-însele, îşi va reaminti în acelaşi timp de celălalt. C.e.d.d.

NOTĂ De aici înţelegem limpede ce este memoria*. Ea nu este, într-adevăr, decât o anumită înlănţuire a ideilor care cuprind într-însele natura lucrurilor care există în afara corpului omenesc, înlănţuire care se produce în care se formează pe fundul ochiului, sau, dacă vreţi, în mijlocul creierului, ci conceptele cugetării „.

1. După Şpinoza, cauza erorii este întotdeauna ignoranţa, adică o „lipsa de cunoaştere”. In cazul imaginilor, eroarea ar consta în faptul că, în timp ce avem imagini ale lucrurilor absente, ne lipseşte ideea ca lucrurile reprezentate de imagini nu sunt prezente, adică nu ne dăm seama că avem simple imagini şi nu percepţii (vezi prop. XXXIII şi XXXV, P. II).

2. În psihologie, aceasta este cunoscută sub numele de „legea asociaţiei de idei”.

3. Îşi „imaginează” înseamnă aici că îşi fonnează o imagine pe baza urmelor percepţiei sensibile, nu „îşi închipuie” pur şi simplu.

4. De fapt, este vorba de asociaţiile de idei, ce depind de asociaţiile de „afecţiuni ale corpului”, adică de percepţii.

Suflet în ordinea şi înlănţuirea afecţiunilor corpului. Spun, mai întâi, că memoria este o înlănţuire numai a ideilor care cuprind într-însele natura lucrurilor care există în afara corpului omenesc, nu însă a ideilor care explică natura aceloraşi lucruri. Căci ele sunt în realitate (după prop. XVI de aici) idei ale afecţiunilor corpului omenesc care cuprind în acelaşi timp natura lui, ca şi pe aceea a corpurilor exterioare. Spun, în al doilea rând, că această înlănţuire se produce în suflet în ordinea şi înlănţuirea afecţiunilor corpului omenesc, ca să o deosebim de înlănţuirea ideilor care se face în ordinea intelectului, înlănţuire prin care sufletul percepe lucrurile prin cauzele lor prime şi care este; aceeaşi la toţi oamenii. De aici înţelegem clar de ce sufletul trece imediat de la ideea unui lucru la ideea altui lucru care nu se aseamănă întru nimic cu primul. Bunăoară, un roman trece numaidecât de la ideea cuvântului pomum1la ideea unui fruct care nu are nici o asemănare cu acel sunet articulat, nici ceva comun cu el, decât că corpul acestui om a fost afectat adesea şi de cuvântul acesta şi de fructul pe care îl reprezintă; altfel spus, că acelaşi om a auzit adesea cuvântul pomum (în timpul când vedea fructul). Şi, astfel, fiecare va trece de la o idee la alta, după cum obişnuinţa a orânduit în corpul fiecăruia imaginile lucrurilor. Căci, bunăoară, un soldat văzând pe nisip urmele unui cal va trece numaidecât de la ideea unui cal la ideea unui călăreţ şi de aici la ideea războiului. Iar ţăranul va trece de la ideea unui cal la ideea plugului, a ogorului etc. Şi astfel fiecare, după cum s-a obişnuit să lege şi să înlănţuie imaginile lucrurilor într-un fel sau într-altul, va trece de la aceeaşi idee la cutare sau cutare alta.