Împinși făr-încetare spre liniștit liman,

În etern întuneric pierim delaolaltă,

Și nu se poate oare pe-acest etern noian

S-aruncăm ancora vreodată?

O, lacule senine, un an nu s-au plinit,

Și lâng-a tale țărmuri ce dorea ea să vază,

Acum vezi că șed singur pe-acea piatră mâhnit,

Pe care ea iubea să șază.

Așa gemeai atuncea sub stânca de pe mal,

Sfărmând a tale ape de țărmurile oable,

Așa arunca vântul spuma de pe-al tău val

Pe ale ei picioare albe.

Tu știi că într-o sară pe-al tău luciu pluteam,

Iar sub cer și pe ape era tăcere lină,

Numai a vâslei plesnet când și când auzeam,

Lovind a ta apă senină;

Și iată un vers dulce, mie neașteptat,

Răsunetul deșteaptă, iar țărmul ia aminte;

Și valul parc-ascultă versul mie amat,

Rostind așa cuvinte:

„O, timpule, mai stă, nu trece, și voi, ore plăcute,

Al vostru curs popriți,

Lăsați-ne să gustăm încă aceste dulci menunte,

Mai stați, nu le răpiți!

Treceți în grab’ pentru acei ce soarta prigonește,

Dorind ca să nu stați,

Și curmați cu a lor viață chinul ce-i osândește,

Iar pe noi ne uitați”.

Dar geaba cei să steie oara, căci timpul îl pripește

Și el nu poate sta,

Geaba zic nopții să mai steie, căci zilei plăcut este

Noapte a alunga.

Deci plăcut fie-ne și nouă să nu uităm vreodată

Ca să ne fericim...

Căci bietul om liman nu are și timpul nu ne-așteaptă

Trece, și noi pierim.

Dar, timpule, se poate atât să pizmuiești,

Menuntul când amorul doi tineri fericește,

Pe care mai în grabă ți-au plăcut să-l răpești,

Decât pe-acel ce ne mâhnește?

De ce n-am putut oare cursul lui să poprim?

De ce în grab’ să piară și-n secole să treacă

Menuntul acel dulce ca fericiți să fim?

Ș-apoi el ia făr’ să-l întoarcă.

O, noian al vechimei! o, timpule trecut!

Unde-s a noastre zile ce-nghițiți făr’ de milă?

Spuneți: de ce nu-ntoarceți măcar acel menunt

În care omul nu suspină?

O, râule, stânci, munte și voi, grote adânci,

Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate,

Amintiți fericirea nopții atât de dulci,

De mine neuitate!

Lacule răsfățate, etern s-o pomenești,

În ale tale ape limpezi, sau tulburate,

În ale tale țărmuri ce ne-ncetat stropești

Cu-a tale valuri spumegate;

În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând,

În lunca de pe țărmuri ce noaptea lin foșnește,

În aurita lună ce te privește blând

Și a ta față poliește,

În fine, în mirosul florilor de pe țărm,

În vântul ce îndoaie vânjoasa trestioară,

Și tot ce-aici se mișcă și tot ce auzim

Spuie de noi odinioară.