XIII Busuioc și Musuioc

A fost o [...] cu unt de-şi lingea degetele[...] Acum, boieri dumneavoastră, [...] murile alea depărtate de cari vorbii au fost doi fraţi,ca fraţi, slavă Domnului, sînt şi azi, dar ce au făcut ei şi ce li s-a întîmplat lor apoi nimeni n-a făcut şi nimului nu i s-a mai întîmplat d-atunci încoace.

Tatăl mumii ăstor fraţi, or mai pe scurt moşul lor, era un împărat vestit şi nu avea alt copil, decît pe muma lor, şi de frică, să n-o piarză, bolnăvindu-se, că de! om eşti, supus la fel de fel de răutăţi, o ţinuse închisă pînă la vîrsta cînd începe a se rătunji sînul la fete, or cum am zice pînă a începe a le mirosi a măritiş. Şi nu ieşise fata din casă deloc, nici nu văzuse alte chipuri decît pe tată-său, pe mă-sa ş-o babă bătrînă care o îngrijea, de i se urîse şi ei cu aşa viaţă, că ea biata nu ştia nici iarba verde a cîmpului nici de cîntatul privighetoarei în pădure, nici de nimic.

Într-o zi, sta la fereastră; cînd se uită în jos, iacă vede un flăcău dueîndu-se cu doniţele la apă; cum îl văzu, cum rămase grea. Azi grea, mâine mai grea, începu să se îngroaşe tare, pînă o băgă împăratul într-o zi de seamă.

— Dar asta! strigă el cînd o văzu.

O întrebă pe ea, întrebă pe babă; dar care ce să ştie? baba n-o lăsase singură să zici că de!... cine ştie...

Întrebă în sus, întrebă în jos, nimic.

Împăratul necrezînd pe fată că nu ştia nimic, măcar că se jura, săraca, pe ce-i era mai scump, nici una nici două, chemă pe vizitiu, îi porunci să înhame caii la căruţa de băligar şi să puie pe fată s-o ducă s-o omoare.

Făcu vizitiul cum i-a poruncit împăratul şi ducînd fata într-o pădure, era s-o omoare, dar i se făcu milă de ea, că se ruga de plîngea pămîntul de plânsul ei, ş-o lăsă acolo in pădure în paza Domnului.

Era pe toamnă, cînd o lăsă vizitiul pe fata împăratului în pădure, pomii erau mai goi, iar pe jos frunze cu grămada, de zburau val-vîrtej cînd le scormonea vreun ceapcîn de pui de crivăţ, şi frigul începuse a-şi arăta colţii.

Nu trecu mult-mult şi iacă că o apucară pe fată durerile naşterii; cum simţi ea aşa, se aşeză jos, îşi adună frunze împrejur, să se-ngroape în ele pînă la brîu, şi aşa născu.

Spre seară, iacă Dumnezeu şi Sfîntul Petre, schimbaţi în unchieşi, ca să nu-i cunoască oamenii, veniseră să dea o raită prin a lume, cînd, întîmplîndu-se să treacă prin pădure, dădură de fată lăptîndu-şi copilul.

— Ce faci aici, fata mea? o întrebă făcătorul lumii.

— Ce să fac moşicule? îmi lăptez copilul de mi l-a dat Dumnezeu.

Şi spuse unchiaşilor plîngînd cum şi ce păţise.

— Dacă e aşa, fata mea, ai să ţi-l botez eu, vrei?

— Bucuros, moşule, cum să nu vreau, auzi vorbă?

Şi luă Dumnezeu copilul, îl duse la pîrîiaşul ce curgea mai încolo şi-l boteză, dîndu-i nume Busuioc şi dăruindu-i cu un arc ş-o tolbă de săgeţi, l-a ursit ca pe unde-o umbla, pe partea lui a dreaptă, să crească tot busuioc. După aia plecă Dumnezeu cu Sfîntul Petre.

Băiatul mai avea un dar, da’ dar, nu glumă, că cum îl blagoslovise Dumnezeu, creştea într-o săptămînă cît creştea altul într-o lună.

Trecu ce trecu şi se pomeni fata că iar e însărcinată şi după puţintică vreme mai născu un băiat.

Sfîntul Petre, care ca un sfînt ce e ştie tot, se coborî din cor şi trecu prin pădure făcîndu-se a nu şti nimic.

Când o văzu:

— Ce, altul, fata mea? o întrebă el.

— De, moşicule, dac-a vrut Dumnezeu.

—Ei, p-ăsta ți-l botez eu.

Și-l boteză Sfântul Petre și-i dete nume Musuioc.

Din ce trecea vremea din aia se măreau băieţii şi ajunseră până putură să umble singuri după vânat să aducă mumii lor să mănînce.

Într-o zi, umblînd ei amîndoi prin pădure, iacă un iepure; Busuioc nici una nici alta, puse mâna pe arc, îl întinse şi taman cînd să tragă, grăi iepurele într-acest chip:

— Nu mă omorî, Busuioace, că ţi-oi da un pui şi mult bine ţi-o prinde.

Busuioc o lăsă şi iepuroaica îi dădu un pui. Mai merse ce mai merse şi iacă o vulpe. Busuioc întinde arcu s-o răpuie, cînd şi ea grăi tot ca iepuroaica: „Să n-o omoare că-i dă un pui şi mult bine i-o prinde”.

Busuioc nu omorî nici vulpea şi dînsa drept mulţumire îi dădu puiul pe care i-l făgăduise.

Mai încolo iaca un lup. Cu el se întîmplă tot aşa, şi taman mai spre seară iacă le ieşi înainte ş-un urs.

„Azi n-am vînat nimic, se gîndi Busuioc, ai să trag în urs“.

Dar până să aşeze arcul, se rugă ursul să nu-l omoare că i-o da un pui şi mult bine i-o prinde.

Busuioc cruţă şi pe urs de moarte şi în loc seara să se întoarcă acasă la mă-sa cu vînat, veni cu patru pui de fiară după el. Noroc că mai rămăsese mîncare de cu seară, că altfel le-ar fi chiorţăit maţele cum trebuie.

Aşa îşi petreceau vremea Musuioc şi Busuioc umblînd după vînat, olt e ziua, prin pădure.

Într-o zi, nu ştiu cum, nu ştiu ce fel se rătăciră fraţii unul de altul şi se pomeni Busuioc singur. Dacă văzu aşa, o luă înainte să iasă unde-o ieşi, că vrea să mai vază ce mai era dincolo de pădure.

Merse cît merse şi dădu de un palat de sticlea să-ţi ia ochii. Se duse el într-acolo, intră în curte şi dădu de unsprezece zmei dormind cu burta la soare, ca cîinii ăia trîndavii.

Cum se răspîndi miros de om, se sculă unul frecându-se la nas c-o mână şi cu alta la ochi şi cum văzu pe Busuioc, nici laie, nici bălaie, nu că să-l omoare.

— Să mă omori, de-i putea; de nu, te-oi omorî eu pe tine, răspunse Busuioc, bucuros că se sculase numai unu, că de! cu unu mai calea-valea, poţi să te lupţi... e rău când sunt mai mulţi.

— Cum să ne luptăm? întrebă zmeul.

— Cum vrei?... eu zic în luptă, că e mai dreaptă.

— În luptă să fie, zise zmeul.

Şi se şi încăierară. Dar ce luptă! că ăla nu era zmeu, aia era cimilitură de zmeu, că nici nu se opinti bine şi tot el singur se împiedică şi căzu în nas, iar Busuioc scoase o custură de la brîu şi-i tăie gîtul.

Cum horcăi zmeul o dată de ducere iată se mai sculară trei zmei.

Văzând ei pe fratele lor mort, se repeziră urlînd spre Busuioc.

— Ho-ho-ho! mă zănaticilor, zise el dîndu-se lu lături niţel, ce, toţi odată? Staţi cîte unu, clte unu că n-ăţi fi clini... Să vă fie şi ruşine trei zmei, coşcogeamite namilele p-un om!

Văzură zmeii că are drept Busuioc, şi veni unu, ăl mai mare, să se lupte cu el întâi.

— Cu tine să mă lupt, zise Busuioc făcîndu-şi cruce. Şi se luară şi dă-i şi învîrteşte-l şi mai suceşte-l, trînti pe zmeu şi-l omorî. P-ăl d-al doilea tot aşa, că era mai nevoiaş şi ca ăl dintâi.

Numai ăl de-al treilea, un zmeu sfrejit şi scofîlcit, se vedea cât de colo că are pe dracu în el, numai cu el se căzni mai mult, o-alerga la vicleşug, dar într-un sfîrşit tot îi dădu Busuioc de cap.

Cât zgomot făcură ei luptându-se, şi zmeii ăi de dormeau, nişte zmei borţoşi ca buţile, nici nu se mişcară, aşa dormeau de duşi.

Ce se gîndi Busuioc? „Măre, ăia de s-or scula toţi odată şapte năpraznici, ş-or veni la mine, mi-o fi greu să lupt cu ei. Ia s-o iau mai pe subţire”. Şi întinzînd arcul, cîte una, cîte una slobozi şapte săgeţi, câte una de zmeu şi le fu de ajuns, că numai orcăiau niţel, ca şi cum ar fi sforăit, şi se întorceau pe partea ailaltă de dormeau somnul drepţilor.

După ce se scăpă în ăst chip de ei, Busuioc intră îr palat, se uită încoa, se uită încolo, nici picior de om, numai intr-o odaie un butoi mare cu cercuri de fier din care ieşea un răget înăbuşit printr-o gură de cep. Se uită el înăuntru şi văzu un zmeu.

— Dă-mi niţică apă, Făt-Frumos, că te-oi mulţumi cu prisos, zise zmeul dinăuntru zărindu-l.

— Ia mai stai şi nebăut, că nu ţi-o fi nici pe dracu, zise Busuioc.

Iar zmeul gemu şi mai tare, ş-apoi tăcu.

După aia intră Busuioc prin tot palatul, se uită prin toate colţurile și văzînd că nu e nimeni, se întoarse în pădure la bordeiul lor. Aci, cum ajunse, zise mă-si:

— Ai mamă, că ţi-am găsit o casă frumoasă, palat ca toate palaturile.

Mă-sa nu mai putu de bucurie, cînd auzi că o să scape din pădure, că i se urîse; aşteptă să se întoarcă Musuioc şi plecară la palat cu căţei cu tot, că puilor de iepure, de vulpe, de lup si de urs, Busuioc le zicea căţeii lui.

Ajunseră, luîndu-se după urma lui Busuioc taman seara, şi după ce se uitară cu toţii prin palat se culcară.

A doua zi, cum se lumină de ziuă, spuse Busuioc mă-si să nu intre cu nici un preţ în odaia unde era un butoi, şi plecă după vînat.

Aş! muierea să-şi ţie firea! Ţinu şi ea două zile şi a treia zi n-o mai răbda inima şi intră in odaia oprită.

Cum simţi zmeul că e cineva acolo, se rugă:

— Om bun, femeie, ce-i fi, toarnă-mi pe vrana asta niţică apă, că mă frig şi mă pîrjolesc de sete!

Muma lui Busuioc întîi se sperie, dar văzând că cine o fi nu-i poate face nimic, că e închis, luă o doniţă cu apă şi-i turnă pe vrană.

Zmeul se umflă odată de plesni un cerc de la butoi.

Femeia — bine a zis cine a zis, poale lungi şi minte scurtă — nu se opri când văzu aşa. Nu, că-i e milă, şi-i mai dădu după cererea zmeului, încă două doniţi. Cînd îi dădu p-a d-a treia s-a isprăvit! odată plesni butoiul de şi leşină de sperietură.

Când se deşteptă, în faţa ei sta zmeul privind-o, şi luase, trăsni-l-ar Dumnezeu, o înfăţişare frumoasă de tot, parcă era Făt-Frumos. Cum îl văzu femeia, ait! îi şi sfîrîi inima — bat-o pîrdalnicu de inimă că mult sfirîie lesne!

Zmeul băgă de seamă că-l place şi se dădu pe lângă ea şi o momi cu cuvinte aşa de mieroase, că o făcu să se învoiască cu el să omoare pe Busuioc, pe care avea pică că nu vrusese să-i dea apă şi care ar fi fost, de!... cum s-ar zice, buturugă în drum.

Şi aşa se hotărâră amîndoi să facă ce-o face să răpuie pe Busuioc; dar cum? Să se facă zmeul stană de piatră şi să se suie în pod, şi cînd o veni Busuioc de la vînătoare, să-i cază în cap şi să-l turtească.

Dar, — cînd vrea Dumnezeu cu omul! — Musuioc s-a întîmplat în odaia d-alături, şi cînd a plesnit butoiul, fiind acolo a ascultat să vază ce e, şi a auzit planul zmeului, şi amărit pînă în fundul sufletului de fapta ce era să săvîrşească mă-sa, dar mulţumind lui Dumnezeu că i-a îndreptat paşii spre odaie, ieşi de întîmpină pe Busuioc şi-i spuse tot.

Lui Busuioc nu-i venea a crede, dar se învoi să intre-n casă o dată cu Musuioc, şi făcînd astfel scăpă. A doua zi, văzînd zmeul că n-a putut izbuti să prăpădească pe Busuioc, se hotărî să se facă un cuptor ars și cînd o trece Busuioc pe lângă el, în torcîndu-se din pădure, să sară asupra lui şi să-l pîrjolească. Dar a vrut Dumnezeu să nu fie pe placul jivinii spurcate, s-a dat în gând căţeilor lui Busuioc să se ducă să se tăvălească în apă şi-n noroi, şi să-i mai taie din puterea dogorelii. Făcură ei aşa, şi veniră de să tăvăliră pe cuptor; dar aşa dogorea, aşa de ardea, că dacă se tăvăli iepurele, cum dădu cu coada i-o şi arse de rămase fără coadă, dar tot domoli căldura niţel; lupul sări în sus d-un cot; vulpea iar îşi pîrli blana, bunătate de blană! dar cînd se aşeză ursul, îşi pierdu căldura toată puterea, se răci cum trebuie şi cînd s-a repezit asupra lui Busuioc numai l-a izbit, de s-a ales cu cîteva vînătăi pe trup, dar de moarte a scăpat.

A treia zi a vrut zmeul şi mă-sa să-i răpuie cu nişte buruieni otrăvitoare. Dar tot nu le-a ajutat Dumnezeu c-a auzit iar Musuioc, şi aşa fratele său a scăpat întreg şi teafăr.

Văzînd zmeul că nu e chip să se scape de el, învăţă pe mama lui Busuioc să se facă bolnavă şi să-l roage să-i lase ei căţeii să-i mai ţie de urât; iar cînd o fi el fără căţei atât i-a fost, că înţarcă bălaia, nu mai vede lumina cu ochii.

Aşa şi făcu mă-sa. A doua zi era bolnavă aidoma ca tot bolnavul: se văita, nu vrea să mănînce, că i-e rău şi rău. Dacă vru să plece Busuioc prin pădure, ea nu, că să-i lase căţeii să-i mai ţie de urît, „că mult mi-e urât, măiculiţă!“, zicea ea.

Se mai codi Busuioc, că cum să vâneze el fără câinii lui? or dacă i-o ieşi vreo lighioană înainte? dar văzînd că se ruga mă-sa cu tot dinadinsul, se înduplecă şi îi lăsă, plecând astfel singur.

Atît i-a fost zmeului, că cum plecă Busuioc, puse mâna pe cîte unul, pe cîte unul şi aruncă căţeii într-o groapă adîncă de tot, iar deasupra puse un pietroi mare ca să nu poată ieşi, şi fuga după Busuioc, să-l ajungă.

Alergă, alergă pînă ce-l zări printre frunziş, dar cînd îl zări, îl zări şi Busuioc pe el, şi cît clipeşti, se căţăra d-o cracă şi se sui în vîrful unui stejar înalt şi gros. Zmeul dacă ajunse la tulpina copacului, zise lui Busuioc.

— D-acu s-a sfîrşit, Busuioace neică, dă-te jos, să te mănânc.

Bietul flăcău văzînd că n-are încotro, se rugă de zmeu să-l lase să cînte un cântec. Zmeul îl lăsă, şi el începu să cânte, iar la sfîrşit strigă odată:

Zmeul auzi fireşte strigătul lui Busuioc, dar tăcu; numai gîndi în sine: „Zbiară tu cît ăi vrea, că n-or mai ieşi ei de unde i-am orînduit eu“.

Dar iepurile a auzit din groapă şi a zis vulpii :

— I-auzi vulpe, ne omoară stăpînul.

— Taci mă puşcaşule, cobe, ce tot bolboroseşti?

Iepurile dacă văzu că vulpea n-a auzit, a gîndit că i s-o fi părut, şi tăcu.

Zmeul cum văzu că Busuioc a isprăvit cîntecul, iar îi zise :

— Dă-te jos, Busuioace, să te mănînc. Busuioc iar se rugă să-l mai lase să mai cânte un cântec, şi-i aruncă o opincă s-o roază ca să-i mai treacă de urît.

— Cântă, fu răspunsul zmeului.

Şi după ce isprăvi cîntecul strigă:

Vulpea auzi şi spuse lupului:

— I-auzi, lupule, ne omoară stăpînul.

— Ia, taci, fă găinăreaso, fi-ţi-ar gura a dracului, ce cobeşti a rău?

Vulpea tăcu, c-a gîndit şi ea ca iepurile, că i s-o fi părut.

Zmeul de dincolo, iar, cum văzu că s-a isprăvit cîntecul, nu, că să se dea Busuioc jos să-l mănînce.

Busuioc iar se rugă să-l lase să mai cânte un cântec, dându-i şi opinca ailaltă, şi strigă de-l auzi lupu.

— Iiii! ursule, ne omoară stăpînul

— Mai bine strănutai, văcarule, cobea dracului, decît urlai degeaba.

Dar nu trecu mult şi auzi şi ursul strigătul stăpînului lor.

— Mă, da’ voi grăirăţi adevărat; acu auzii şi eu că ne strigă stăpînu.

— Păi, cînd i-am spus eu vulpei, sări iepurile cu gura mare de colo... nu, că sînt cobe...

— Ei, ho, urechiatule, zise ursu, şi sări o dată iepureşte, de vezi, dai stînca aia la o parte?

Iepurele ţup! o dată. Piatra nici gînd să se mişte, numai el căzu jos urlînd că şi-a făcut cucui în cap.

Sări şi vulpea şi lupu, dar abia o mişcară; iar cînd sări ursu, o rostogoli cît colo şi aşa ieşiră cu toţii.

— Ei! zise ursul, ca gîndul ori ca vlntul să mergem?

— Ga gîndu, ce vorbă! mai e vreme de stat!? zise lupul.

— Dar dacă n-om mai putea răsufla? zise fricosul de iepure.

Dar cine îi ţinu vorba în seamă? O luară la picior cu toţii şi cît numeri două şi ajunseră taman cînd Busuioc, deznădăjduit, începuse să se coboare, să-l mănînce dihania spurcată.

Pacostea de zmeu simţi că vin căţeii, şi se făcu buturugă neagră.

Când îşi văzu Busuioc lighioanele, îi veni inima la loc.

— Căţeluşii mei, zise el către dînşii, vedeţi voi buturuga aia?

— Vedem, stăpîne, răspunse cu toţii intr-un glas.

— Praf s-o faceţi, măi, şi să-mi opriţi numai ficatul şi inima.

Auzind aşa se puseră cu toţii şi roade şi roade de-o făcură cîlţi, iar ursu, dînd de ficat şi de inimă, le luă în labă, şi le dădu lui Busuioc.

Cum puse mâna Busuioc pe ele dete fuga acasă şi se duse drept la mă-sa şi îi zise:

— Să-mi frigi ficatu şi inima asta, mamă, dar mai mult cu sînge.

Mă-sa pricepu îndată că fiu-său a fost omorît pe zmeu, dar nu zise nimic şi se supuse. Apoi, aducîndu-le la masă pe frigare cum le fripsese, Busuioc îi zise să mănînce şi ea.

— Nu, maică, că nu mi-e foame deloc. O mai rugă Busuioc, dar nu vru cu nici un preţ, iar Busuioc luă atunci frigarea şi cum frigea îi dădu una cât putu peste ochi zicîndu-i:

— Să orbeşti, mumă fără de lege! si să nu ţi vie vederile la loc pînă n-ăi umplea nouă butoaie de lacrămi.

Iar după aia se întoarse către Musuioc:

— Frate, îi zise lui, eu mă duc în lume, ţine năframa asta; cînd te-i uita la ea, s-o scuturi, şi de-o pica picături de sînge din ea să ştii că or sînt mort, or sunt în primejdie de moarte, şi să cauţi să mă scapi.

Şi plângînd amîndoi se despărţiră.

Se duse Busuioc, se duse, se duse si dădu de un palat mare împărătesc într-altă ţară. Cum îl văzu, intră înăuntru si se dădu drept fecior de împărat rătăcit. Împăratul il crezu, că avea şi înfăţişare mândră de gîndeai curat că e de neam, şi-l ospătă şi-l ţinu la dînsul pînă s-o afla ceva de tată-său.

Împăratul ăsta avea o fată şi, trecînd vreme îndelungată şi vâzînd ea că nu se afla de tatăl băiatului nimic, si mai cu seamă iubindu-l şi iubind-o şi el, or, cu scurtă vorbă, iubindu-se amîndoi, se hotărîră să spuie împăratului lucrul şi de le-o da el voie să se ia amîndoi.

Împăratul, care văzuse pe băiat destoinic, chipeş şi voinic, se învoi şi nunta se şi făcu cu veselie mare într-o duminecă.

A doua zi, nu mai departe, lui Busuioc îi veni gust să se plimbe prin grădina a mare, de era în dosul palatului, că nu intrase în ea niciodată; dar cum deschise poarta şi făcu un pas înăuntru, hop! sare o pajură care sta mereu pe poartă şi pe nemestecate îl înghiţi.

Bre, caută pe Busuioc împăratul în sus, bre, caută-l toată curtea în jos, Busuioc nicăieri; si de unde duminecă veselie şi chef, luni mîhnire si necaz.

În vremea asta, Musuioc nu ştiu cum scoase năframa din buzunar şi o scutură; cum o scutură, picară trei picături de sânge din ea.

— Iii! frate-meu or a murit, or e în primejdie, să plec după el să-l caut.

Şi plecă.

Dar nu-i fu greu să-l găsească, că se luă după busuiocul care creştea pe urmele fratelui său, după darul naşului care îl botezase, şi, în scurtă vreme, spre seară, ajunse la curtea împăratului. Intră în curte, şi fata cum îl văzu îi sări de gît şi-l sărută gîndind că e Busuioc, că ei sămănau amîndoi ca două picături de apă.

Cătă Musuioc să se desfacă spunându-i că nu e el Busuioc, că e frate-său; de unde să-l crează cineva? Ba fata, când era să se culce, nu că să intre în odaia ei.

Musuioc se învoi să intre şi să se culce într-un pat, dar să nu-l atingă nici cu degetul, că paloşul lui va sări din cui şi-i va tăia mâna.

A doua zi, cum se sculă, Musuioc se luă după urma de busuioc, pînă văzu că se oprea în poarta grădinii. Musuioc, dacă văzu aşa se uită la dreapta, se uită la stânga şi taman cînd se uită în sus, văzu pajura pe brânci, gata să se arunce şi asupra lui, numai să facă un pas în grădină. Dar el stătu pe loc şi cum făcu, cum drese, mai cu şiretlic, mai cum, numaidecît puse mîna pe pajură şi-o ucise de scoase pe Busuioc întreg şi teafăr din burta ei.

Ce bucurie cînd se văzură! Stătură îmbrăţişaţi multă vreme şi vărsară lacrimi de bucurie, iar fata împăratului numai acum cunoscu că drept grăise Musuioc şi că era frate cu bărbatul său, iar nu chiar bărbatu său.

Într-o zi se plimba Busuioc cu Musuioc prin grădină, unde era un lac adînc tare şi fiindu-i sete lui Musuioc, vru să bea apă, da n-avea cum.

— Pleacă-te colea pe marginea lacului, că te ţiu eu de picioare, zise Busuioc.

Cînd bea Musuioc mai cu gust, ce-i veni lui, ori s-a făcut nălucă, or s-o fi gîndit cu necaz, că el a stat culcat într-un pat cu nevasta lui, nu ştiu, fără numai că-i ridică caidaracele în sus şi-l dădu cu capul în jos în baltă. Se bălăbăni el niţel, bietul Musuioc, apa se făcu cercuri-cercuri şi apoi se linişti d-asupra trupului lui.

Busuioc se uită niţel în apă în locul unde aruncase pe frate-său, şi începu să se gîndească:

„Măre, ce avusei eu cu bietul frate-meu, că el de cîte m-a scăpat şi eu să-l omor pe el?“

Şi nu se mai gîndi mult şi bîldîbîc! s-aruncă şi el în apă.

Acolo, dacă căzu nu se înecă, ci se întîlni cu frate-său nevătămat şi el. Atunci îi căzu în genuchi şi-l rugă să-l ierte.

În vremea asta iacă Dumnezeu şi Sfîntul Petre prin fundul lacului.

— Petre, zise Dumnezeu către sfînt.

— Poruncă, Doamne!

— Măi, nu sînt finii noştri ăia de se îmbrăţişează colo?

Şi puse mâna la frunte să vază mai bine.

— Ba ei sînt, Doamne, zise Sfîntul Petre uitîndu-se şi el bine.

— Dar ce căutaţi p-aici, finilor?

— Iertare de la tine, Doamne, căutăm, zise Busuioc, că uite ce păcat am făcut.

Şi spuse lui Dumnezeu nelegiuirea ce săvârşise.

— Iartă-l, Doamne, că n-a ştiut ce face, se rugă Musuioc.

— Iertat să fie! zise bunul Dumnezeu... Ei! dar nu mai vreţi să ieşiţi pe pămînt?

— Eu unul sînt sătul, Doamne, de nelegiuirile după pămînt, zise Busuioc.

— Şi eu, Doamne, zise Musuioc.

— Mai bine rămînem aici, grăiră amîndoi într-un glas.

— Rămaşi să fiţi, zise Dumnezeu, de voiţi aşa.

Şi rămaşi au fost pînă în ziua de azi, că n-au mai ieşit. Iar eu isprăvind povestea:

Povestit de Costache lonescu, de fel din Telega.