XIV Fata popii a cu stem

A fost un popă şi o preoteasă; preoteasa cic-ar fi avut stem de frumoasa ce era, şi fii-sa — c-aveau o fată — era leită-poleită mă-sa.

Într-o zi, nu-ş’ cum veni vremea de dădu o boală rea peste biata preoteasă şi, după ce boli preţ ca la vro şase săptâmâni, muri.

Acum de-ar fi fost numai să moară preoteasa, tot mai calea-valea, că doară din carne şi oase îi era făptura; nu era să trăiască cît lumea, dar vezi lucrul dracului, că dac-a murit ea, s-a îndrăgostit pustiul de popă de fii-sa, şi s-a hotărît s-o ia de nevastă.

Biata fată s-a tot apărat: că cum s-o ia el pe ea, că i-e tată; că nu se cade să se însoare d-al doilea, că nu e mirean; că-n sus, că-n jos... Popa o ţinea una că nensurat el nu poate sta, că de se-nsoară îi place muierea să-i fie frumoasă, și alta mai frumoasă ca ea nu se pomeneşte.

— Care mai are stem ca tine? zicea popa.

Dac-a văzut biata fată că n-are încotro, s-a dus la o babă din sat, care ştia să dea în bobi, să facă fermece şi câte năzdrăvănii toate, şi i-a spus pricina, rugînd-o s-o înveţe ce e de făcut.

— De, măiculiţă! alta nu e de făcut decît să fugi. Şi ca să apuci să te depărtezi bine, să te scoli mîine-n zori de zi, să mături prin casă, să strîngi gunoiul pe prag, să scuipi de trei ori în el, ş-apoi să pleci şi să te tot duci!

A doua zi, fata de cu noapte făcu cum a fost învăţat-o baba şi plecă.

Dacă plecă, mai trecu ce mai trecu şi se sculă popa colo din somn ş-o strigă:

— Aici eşti, fată?

— Aici, tată! răspunse scuipatul; ş-aşa popa s-a întors pe partea ailaltă şi a mai tras un somn.

Când se deşteptă de tot, ia fata dacă ai de unde! Că pe ici, că pe dincolo, că fata că nu-ş’ ce... fata nicăiri!

Odată-şi puse popa sumanul în spinare şi fuga după ea.

Fata s-a dus şi s-a întîlnit cu nişte muncitori cari făceau oameni de lemn si a cumpărat unul şi s-a ascuns în el ca să nu dea de ea tată-său de s-o lua după ea ş-o ajunge-o.

Merse, merse zi de vară pînă-n seară şi, ostenind, se rezemă de zidul unui palat împărătesc.

Feciorul împăratului tocmai pleca la plimbare şi cînd ieşi din curte dădu cu ochii de omul de lemn în care era fa1 a vîrîtă.

— Ce bâzdâganie să fie aia d-acolo? întrebă feciorul de împărat pe oamenii cari erau cu el.

Se uitară ăia, se uită şi el, o Snvîrtiră, o suciră... nu-i dădură de căpătîi.

Văzînd aşa, feciorul de împărat porunci să ia omul de lemn d-acolo şi să-l bage într-o odaie. Şi plecă să-şi vază de plimbare.

O puse pe fată, vezi dumneata cum s-a întîmplat, alături de cămara unde mînca împăratul, şi noaptea ieşa din omul de lemn şi dădea raita prin bucatele de prin dulapuri.

Azi aşa, mâne aşa, băgă de seamă împăratul că lipseşte din bucate mereu.

Se gîndi, se suci, dar n-o brodi deloc, că cine să fie boţul, pînă se hotărî feciorul-său să păzească el într-o noapte să vază, doar de l-o prinde.

Se ascunse deci chiar în seara aia într-un colţ, şi peste noapte, cînd ieşi fata din om şi veni să îmbuce ceva, sări şi puse mâna pe ea.

Cînd o văzu feciorul de împărat cît era de frumoasă, o dată, hait!... îi şi sfirîi inima!

— Măi fată, da' de unde şi cum? o întrebă el.

— Uite aşa şi aşa, zise fata spuindu-i toată întîmplarea cu tată-său.

— Lasă, fetiţo, că te scap eu de el, mai zise feciorul de împărat, că te iau eu de nevastă.

Ş-o şi luă.

Trecuse mai bine d-un an la mijloc, faţa popii făcuse cu feciorul împăratului doi copii gemeni cari se jucau întruna cu două mere de aur, şi erau aşa de frumoşi că se minuna lumea.

Popa în vremea asta o căuta mereu şi în sfîrşit se întîmplă de ajunse şi la palatul în care sta dînsa cu bărbatu-său, şi ceru sălaş. Îl primiră cu dragă inimă, că doară români erau, şi la român, ştii, pururea găseşte drumeţul sălaş; dar cînd dădură cu ochii unul de altul, tată-său cu fii-sa, parcă, le trecu cîte un fier ars prin inimă, dar se făcură a nu se cunoaşte.

Se ospătară ei cu toţii, băură, şi se duseră fiecare în odaia lui, să se culce.

Peste noapte se scoală popa, se dă jos încetinel din pat, scoate un cuţitaş din buzunar şi se duce frumos de ucide copilaşii fii-sei, ăi cu merele de aur şi frumoşi de se minuna o lume de ei. Apoi se întoarse de se culcă la loc, după ce vîrî cuţitul plin de sînge în teaca cuţitului fii-sei, că vezi dumneata, p-atunci cică şi femeile şi bărbaţii aveau cuţite la brîu.

A doua zi se sculară toţi, se strînseră în odaie şi începură a vorbi mai de una, mai de alta.

Dar muma împăratului de colo văzînd că nu se mai scoală copiii, zise:

— Maică, ia vedeţi coconaşii ăi frumoşi, ce să fie de nu s-au sculat pînă-n vremea asta, că ei se scoală dis-de-noapte ?

Se duse noră-sa să vază, dar cînd dădu cu ochii de ei plini de sînge şi morţi ca toţi morţii, căzu jos leşinată.

— Bre! că cin’ sâ-i fi omorît?...

Altul n-avea cine, decît popa ăl străin. Puseră mina pe el şi-l osîndiră să-l omoare cu pietre.

— Mă osîndiţi, de osîndit, zise popa, da’ eu nu sînt vinovat. Şi drept dovadă, căutaţi pe toţi de prin prejim, şi al cărui cuţit o fi plin de sînge, ăla e vinovatul, da’ eu nu.

Împăratului i se păru că bine zice popa, şi porunci să scoată toţi cuţitele din tece, şi bărbaţi şi femei.

Cînd îl scoase biata noră-sa, cuţitul — plin de sînge închegat.

— Ei, vedeţi cine i-a omorît? zise popa, şi aruncaţi năpastea pe capul meu!

— Nu i-am omorît eu, sărac de mine, Doamne! se văita biata femeie, dar cine s-o crează?

O osîndiră să-i scoată ochii, să-i scoaţă şi p-ai unui măgar, şi călare pe el, să-i dea drumul s-o ducă să se prăpădească.

Cum hotărîră aşa şi făcură. Îi scoaseră ochii, o puseră călare pe un măgar orb, şi-i duseră într-o pădure de-i lăsară acolo, să-i mănînce p-amîndoi fiarele sălbatice.

Dacă rămaseră acolo singuri, ce s-auză fata popii?... Pe măgar, că-i vorbea în chipul următor:

— Stăpînă! pe mine să ştii că m-ajunge moartea să mor la un lac. Cum oi cădea, să te pui cu unghiile, cu dinţii, cu ce-i putea, să-mi spargi burta, să-mi scoţi măruntaiele şi să le arunci, ş-apoi să te culci în coşiul meu... c-apoi...

Apoi nu mai putu spune bietul măgar nimic, că ajunsese la lac şi căzu jos mort gata.

Cum căzu, fata nu pierdu vremea, şi făcu cum a fost învăţat-o măgarul; se culcă şi dormi toată noaptea în coşiul lui, iar a doua zi, cînd se deşteptă, rămase pironită locului de uimire: se afla în nişte case de s-au fost învîrtind după soare, ochii îi erau la locul lor buni, teaferi, iar într-un pat se jucau copiii ei cu merele de aur.

Masa se punea singură, lingurile, furculiţele au fost vorbind ca oamenii pămînteni, şi grădini, flori de tot soiul, frumuseţi nenumărate, în sfîrşit de toate din belşug, de nu ştia biata femeie, visa or deşteaptă era!

Trecuse vreme îndelungată la mijloc. într-o zi, umblînd la vînat prin pădure feciorul împăratului — ginerile popii, de — a dat ş a nemerit o prepeliţă şi se mira cum s-o frigă, că l-a fost rupt o foame d-alea tătăreştile, cînd se pomeni că-i sclipeşte ceva înaintea ochilor. Se uită... iar se mai uită...

— Ce dracu! eu de cîte ori am venit p-aici prin pădure — şi am venit de multe ori, slavă Domnului — ăst palat nu l-am văzut, se gîndi el, parcă n-ar fi lucru curat... ia te uită cum se-nvîrteşte după soare!...

— Mă, zise apoi către un slujitor care era cu el, dă o fugă la ăl palat şi fă-te a te ruga să te lase să t'rigi prepeliţa asta, şi uită-te de vezi cine stă acolo şi cum şi ce fel!

Plecă sluga cu prepeliţa în mînă, intră în casă, şi acolo dădu de o femeie frumoasă ca soarele. Ce vrei, omule? îl întrebă ea.

— Sărut mîna, cocoană... sînt cu stăpînu-meu, cu fecioru-mpăratului ţinutului ăsta, şi m-a trimes, auzi, să frig prepeliţa asta aci la ’mneavoastră, că cică i-e foame!

— Cu dragă inimă; pune-o colo în frigare şi frige-o, zise cucoana, şi-şi văzu de mîncare, că era la masă.

Bietul om puse s-o frigă, dar uită să mai vază de ea, s-o mai învîrtească, c-auzi nişte oale la foc vorbind una cu alta.

Una zicea:

— Ce tot colcăieşti acolo aşa, c-o să daijie dinafară; taci şi-ţi vezi de treaba!

— Taci tu, spurcăciune, nu vezi cât eşti de netrebnică... eu să fiu ca tine nici n-aş mai vorbi; te ţine şi pe tine acolo pentru leşie!

Dincolo, la masă, iar, cineva poruncea lingurilor ce să facă, şi ele răspundeau: „Ascultăm, vătafe!“

Şi sluga tot uitindu-se şi minunându-se a rămas cu ochii beliţi acolo şi cînd s-a fost pomenit, din uimirea lui, prepeliţa s-a fost ars p-o parte. O luă şi aşa, sărută mâna cucoanei şi plecă.

— Ei, ai fript-o, mă? îl întrebă stăpân-său cum îl văzu.

— Am fript-o, măria-ta, am cam ars-o! Şi cum să n-o arz, că era acolo o putere de cocoană şi nişte coconi se jucau cu mere de aur, şi cocoana era cu stem... unde luceferea prin casă de-ţi lua vederile, nu altceva! Şi, măria-ta, oalele au fost vorbind ca noi bunioară... M-am minunat, să spui drept, ş-am uitat şi prepeliţă şi tot!

„Iii! se gîndi feciorul deîmpărat, aia e taman ca biata nevastă-mea, cum aş vrea s-o văz.“

Şi-şi făcu plan să vie a doua zi să vîneze ceva şi să se ducă el singur s-o roage să-l lase să frigă vânatul acolo, ca să poată vedea cine e, şi cum şi ce fel.

Veni a doua zi, şi se întîmplă de împuşcă iar o prepeliţă şi se duse s-o frigă la palatul din pădure.

Nevastă-sa, că acum noi ştim bine că ea era, cum îl văzu de departe, cum învăţă pe vătaful lingurilor să se ascundă la el în cizmă, şi apoi îl primi bine, şi-i dădu voie să-şi frigă vânatul.

Iar întîmplîndu-se să fie tot la masă, îi zise să nu se mai căzneasă să frigă prepeliţa, ci să vie să mănînce cu ea.

El cum auzi, cum mulţumi şi începu a mînca.

Mâncă el, tot uitându-se la ea, mîncă pînă se sătura, şi după ce mai statură de vorbă niţel, vru să plece. Dar nici n-apucă să facă doi paşi spre uşă şi unde începură lingurile fi toate alea de pe masă să ţipe şi să zbiere de-ţi lua auzul.

— Ce e? ce aveţi de strigaţi aşa? le întrebă stăpîna casii.

— Ne-a furat vătaful, nu-l lăsa să plece.

— Ba eu n-am furat nimic, zise feciorul de împărat.

— Ba ai furat, strigară lingurile, ne-ai furat vătaful!

Bietul om nu ştia ce să zică; zise şi el să-l caute, dacă nu-l crede. Şi-l căută cucoana şi-i găsi vătaful lingurilor în carimbul cizmei.

— Ei, vezi că l-ai luat! zise dînsa.

— Ba, zău, de l-am luat eu! răspunse bietul fecior de împărat supărat peste poate.

— Ei, iacă, zise atunci cucoana, dîndu-se pe faţă, cum n-ai luat tu acum lingura, aşa n-am omorît eu copiii, şi voi mi-aţi scos ochii şi m-aţi părăsit în voia fiarelor sălbatice!

Şi pe urmă aruncă-se unul în braţele ăluilalt şi sărută-se şi p-o parte şi pe alta, şi împacă-se. Iar după ce s-au împăcat s-au dus la curtea împărătească, a lăsat împăratul ăl bătrân în puterea pe mână fiu-său, şi d-acolo încolo au trăit în pace şi în fericire, şi-au trăit multă vreme c-au murit cică bătrînul ca vremea bunioară, iar popa s-a dus dracului ca un popă.

Povestită de Ioniţă al lui Radu Cojocaru din Chirculeşli, plasa Cîlniştea, judeţul Vlaşca.