XII Împărăteasa înţeleaptă
A fost odată un împărat şi împăratul ăsta avea un vătaf de curte. Într-o zi, îl chemă împăratul şi-i zise să se ducă a doua zi cu ale 2000 de oi împărăteşti la tîrg, să le vînză şi să-i aducă banii şi oile îndărăt.
Când auzi bietu vătaf aşa, se mîhni de tot, ca cum era el să şi vînză oile şi să le şi aducă îndărăt?
Trist şi pus pe gînduri ajunse bietu vătaf acasă. Aci, fata lui, c-avea o fată de vro şaisprezece ani, îl întrebă că ce are de e aşa mîhnit?
— Cum să nu fiu, fata mea; că uite-aşa ş-aşa mi a poruncit împăratul.
— Numa d-atît ţi-e frică? înveseleşte-te, tată, asta e nimica toată. Fă cum ţi-oi spune eu...
— Cum, taică?
— Du-te cu ele la tîrg, tunde-le, vinde lina, ia parale şi te-ntorci şi cu oile şi cu bani, ş-aşa faci după porunca împăratului.
Cum auzi vătaful aşa, mai prinse inimă, ş-a doua zi, dis-de-dimineaţă, ia oile de d-îndărăt, şi, fluierându-le, le duse taman la tîrg, făcu cum îi zisese fata, luă banii si se întoarse frumuşel acasă şi cu oile şi cu bani.
Dacă văzu împăratul aşa, cunoscu că era cineva la mijloc şi întrebă pe vătaf, cum că cine l-a învăţat să facă aşa.
— Am o fată, măria-ta, ea m-a-nvăţat, să trăieşti!...
— Du-te acasă, zise împăratul, dacă auzi aşa, şi spune fetii tale să vie îndată aici, dar să vie nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe alături de drum, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici cu vînat, nici fără vînat, nici cu cămașe, nici fără cămaşe.
Vătaful se duse iar trist acasă, că cum se gândea el, că cum o să vie fata lui aşa cum a poruncit împăratul?
Fata cum auzi zise lui tată-său:
— Taică, adu plasa, măgarul de la oi, şi doi iepuri vii, ş-apoi las’ pe mine, nu te dau eu de ruşine.
Dacă-i aduse tată-său ce a cerut, se înfăşură în plasă, se puse călare muiereşte pe măgar, îşi luă iepurii lîngă ea, iar pe sub plasă o cămaşe croită gata. Ş-aşa a plecat la împărat prin mijlocul drumului.
Văzînd-o împăratul, de la fereastră, s-a mirat; iar cîinii din curtea palatului au început să latre şi să se dea la ea. Fata dac-a văzut aşa, a dat drumul la iepuri şi cîinii s-au luat după ei, iar ea ducindu-se drept în palat, zise:
— Bună ziua, măria-ta...
— Mulţumim dumitale, fată mare... Ei?... Eu ţi-am zis sa nu vii nici călare, nici pe jos.
— Am venit pe măgar ş-am stat muiereşte.
Împăratul: Am zis să nu vii nici pe drum, nici pe-alături cu drumul.
Fa t a: Am venit drept pe unde merge oiştea.
Împăratul: Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată.
Fa t a: Cu plasă-nfăşurată.
Împăratul: Nici cu cămaşe, nici fără cămaşe.
Fata: O cos acu-n poală.
Împăratul: Nici cu vînat, nici fără vînat.
Fata: S-a luat cîinii după vînat.
— Eu te-aş lua de nevastă, zise împăratul într-un sfîrşit, mirat de destoinicia fetei.
— Bine, măria-ta, dar unde n-ăi face dreptate cum trebuie, s-o fac eu; te-nvoieşti?
— Mă-nvoiesc, răspunse împăratul. Şi adună toată boierimea curţii şi făcu nuntă împărătească.
Peste vro lună după cununia împăratului cu fata vătafului, se făcu un tîrg mare. Împăratul plecă şi el la tîrg, lăsînd pe nevastă-sa acasă.
Stînd ea, a doua zi după plecarea împăratului, la fereastră, iacă văzu trecînd pe dinaintea ferestrei un ţăran care mîna o vacă cu viţelul lângă ea.
Mai pe subt seară vede pe ţăran întorcîndu-se, dar numai cu vaca, fără viţel şi plingînd. Împărăteasa trimise să-l cheme.
— De ce plîngi? îl întrebă dînsa, cînd veni ţăranul în faţa sa.
— Cum să nu plîng, măria-ta, c-aveam un viţel şi mi l-a luat nişte turci în bîlci, a zis că caii lor l-a fătat, şi mi l-a luat.
— Dar împăratul nu era acolo să-ţi facă dreptate? întrebă împărăteasa.
— Ba, a fost, măria-ta, dar le-a dat tot lor dreptatea.
Împărăteasa cînd auzi aşa, îl învăţă să vie a doua zi de dimineaţă şi să ceară împăratului să-i facă o judecată, că el era să vie în seara aia de la tîrg; eu, zise împărăteasa, voi fi alăturea cu el; şi-l învăţă cum şi ce să facă. A doua zi, pînă-n ziuă, ţăranul veni în curtea palatului şi ceru să vorbească cu împăratul. împăratul îl chemă în cămara lui.
— Bună ziua, măria-ta, zise el cînd intră.
— Mulţumim dumitale... Ce veste?
— Păi... să vezi, măria-ta, cum merge pricina... Am un pic de livede, bat-o pîrdalnicu, de merge pînă-n gîrlă, şi eu, măria-ta, îmi pasc oile pe ea. Într-o zi iaca iese un crap din gîrlă şi-mi mănincă toţi mieii.
— Ce tot vorbeşti, mă, or nu-ţi sînt boii acasă? cum să mănînce crapu mieii?
— Păi... să ierţi, măria-ta, cum a fătat caii turcilor viţelul meu?
Atunci împăratul auzind aşa vorbe l-a întrebat că cine l-a învăţat să zică aşa.
Că-ncoa, că-ncolo...
Împăratul îl ameninţă că de n-o spune, unde-i stau picioarele îi va sta şi capul.
Dac-a văzut ş-a văzut, bietul ţăran a spus drept.
[...]
[...] o masă mare, şi pe[...] împărăteasa, luă un pahar plin cu vin în mînă şi bînd zise către împărat:
— Să-mi dai voie, măria-ta, să-mi iau din palat, cînd oi pleca, ce mi-e mai iubit şi mai scump.
Împăratul se învoi.
— Fie, zise el, ia-ţi.
Cum auzi dînsa aşa, pe furiş vărsă în paharul împăratului nişte prafuri, şi dînsul, cum bău, căzu cu capul pe masă şi începu a sforăi.
Atunci fata vătafului îl luă binişor, îl puse intr-o butcă şi plecă cu el acasă la ea.
Peste cîtăva vreme se deşteptă împăratul, şi întrebă nedumerit că unde se află.
— La mine, măria-ta.
— Cum ai îndrăznit?...
— Mi-ai dat voie, măria-ta, să iau din palat ce mi-e mai iubit şi mai scump... Dumneata mi-eşti mai iubit şi mai scump ca orice pe lume, şi pe dumneata te-am luat.
Împăratului i se însenină faţa de bucurie auzind aşa vorbe, şi sărutînd-o îi zise:
— Eşti vrednică de iubirea mea; ai să ne întoarcem la palat, şi de aci înainte tu să faci dreptate.
Şi, drept, d-aci înainte a trăit împăratul bine cu dînsa, iar judecăţile de se făceau în împărăţia lui erau ale mai drepte, de i se dusese vestea peste mări şi ţări, şi toţi ziceau că împărăţia lui e chiar împărăţia dreptăţii.
Povestit de Ion Olteanu din Ardeal.
