XVII Împăratul peştilor

A fost odată ca niciodată, cînd n-ar fi nu s-ar povesti; şirul povestei d-aici încolo s-o găti.

A fost un om care se îndeletnicea cu pescăria; şi ăst om avea un fecior, pe care îl învăţa tot meşteşugul lui, că, vezi bine, alta de unde să ştie?

Într-o zi, dînd cu năvodul, iacă prinse un peşte mare şi frumos; avea nişte solzi de luceau parcă erau pietre scumpe. Dacă îl prinse, îl duse la mal de-i dădu lui fiu-său să-l ţie, şi el o luă iar pe eleşteu, ca să mai prinză.

N-apucă să se depărteze bine pescarul, şi se pomeni fiu-său că peştele vorbeşte şi-i zice cu grai blind şi parc-ar fi plâns:

— Băieţaş, băieţaş, aruncă-mă-n apă, că eu sînt împăratul peştilor, şi de mi-ei face binele ăsta şi eu mult bine ţi-oi face ţie.

Băiatul se minună cînd auzi ca vorbeşte peştele şi făcîndu-i-se milă de el, că se ruga de-ar fi muiat şi-o inima de cremene, îl făcu scăpat în eleşteu.

Peştele, cum se văzu la largul lui, se cufundă o dată şi iar ieşi d-asupra apei, ş-apoi se dete afund de tot.

Trecu ce trecu şi iacă se întoarse pescarul înjurând ca un turbat, că nu mai prinsese nici vreun baboiaş măcar.

— E încailea ceva bun peştele ăla, mă? întrebă pe fiu-său.

— L-am aruncat în apă, taică, că a vorbit şi s-a rugat de mine să-i dau drumul; zicea că e-mpăratul peştilor, răspunse băiatul.

Pescarul nici una nici două, cum era necăjit, luă pe băiat la bătaie... Ca aoleo, că vai de mine, el dădea; şi dă-i şi mai dă-i pină ostenind îi dădu drumul.

Se duseră ei acasă şi in seara aia postiră zdravăn, şi mai şi ca în ajunul Paştelui, că nu mîncară nimic.

A doua zi, nu ştiu cum îi veni bine pescarului şi iar îl ia la bătaie pe băiat, şi azi aşa, mîine iar aşa, se luă, bietul, de gînduri cu atîta bătaie, şi într-o zi îşi luă cîmpii.

Se duse el drept înainte multă vreme şi dădu de un oraş; cum intră el, iacă lângă un zid un pitic, care, cum îl văzu, veni la el şi-i dădu ziua bună. El, cum era singur, prinse bucuros să se împrietenească cu piticul şi se prinseră fraţi de cruce, jurîndu-se să nu se mai desparţă deloc şi ce-o avea să împarță în două.

Să împarţă... să împarță, dar ce să împarţă? că n-aveau chioară para în buzunar; dacă văzură, se hotărîră să se bage slugi.

Găsiră ei loc, amîndoi la un stăpîn, se tocmiră şi isprăviră. Într-o zi, stînd piticul la poartă, că-şi sfîrşise treaba, iacă vede un om călare pe un cal şi ăst om mai mâna cinci cai dinapoi, şi avea cu el ş-o slugă. A doua zi, tot pe vremea aia, omul cu caii trecu iar cu altă slugă, a treia zi iar şi în toate zilele trecea tot cu slugi noi.

Piticul, văzînd că tot schimba la slugi mereu, se gîndea: „Măi, ce-o fi făcînd el cu slugile ale vechi?” Dar nu-şi putea da cu socoteala deloc. Pînă se hotărî într-o zi să se ia după el, să vază unde se duce şi ce face.

Plecă el deci şi se duse în tîrg, ş-acolo aşteptă pînă trecu bogatul călare şi văzînd un om care sta cu mâinile în sân, îl tocmi, îl puse pe cal şi plecă cu el; piticu după ei. Trecură printr-o livede frumoasă, numai cu flori; după aia intrară într-o pădure şi umblară ce umblară şi se opriră la rădăcina unui pom. Dacă se opriră, descălicară, iar bogatul scoase dintr-o traistă o frînghie, o atîrnă de un cîrlig de fier ce era bătut în pom şi puse pe omul ce era cu el să se suie.

Se sui omul tocmai în vîrf, ş-acolo de ce dădu?

Să te miri, să te cruceşti... coşcogeamite coşul, plin cu pietre scumpe.

— Aoleo, nene, că mi-a zburat vederile, bate-le-ar pârdalnicu de nestemate!... zicea sluga de sus din copaciu.

— Ai de scoboară cu el, zise bogatul, şi nu mai urla acolo.

Sluga se scoborî cu coşul jos, bogatul îl deşertă în nişte dăsagi şi după ce-l deşertă, i-l dădu să-l suie la loc de unde l-a luat.

Se urcă sluga, puse coşul la locul lui, şi cina să se dea jos, ia frînghia de unde nu e!

— Ia atîrnă frînghia aia, boierule, să mă dau jos, că doar n-oi sări d-aici să-mi frîng ceva, să rămîi beteag.

Bogatul îşi aşeza sacii pe cai fără să răspunză nimic.

— Măre, n-auzi?... Lasă gluma, zise sluga.

Mai zise el ce mai zise, dar bogatul se făcea că n-aude şi sărind pe un cel pe-aci îi fu drumul.

— Mă boierule, mă, ia stai, ia... Mă, vin, mă, de-mi ajută să mă dau jos, că n-am vorbit să mă laşi aici. Boierul de unde?... că fugea de scăpărau copitele cailor.

Biata slugă văzînd că se îngroaşe gluma, că boierul se făcuse nevăzut, începu a plînge de-ţi era mai mare mila să-l fi auzit.

Piticul sta ascuns, că vrea să vază ce s-o mai întîmpla.

Când tot zbiera sluga, iacă, dintr-o scorbură de la rădăcina copacului iese un balaur cu o gură de te lua groaza, şi încet se sui frumos pe pom în sus, până ajunse în vîrf, unde era bietul om, şi unde deschise gura d-o făcu cît toate zilele şi beli nişte dinţi de gîndeai că sînt lopeţi, dintr-o îmbucătură n-avu ce alege din bietul om. Iar după ce-l înghiţi, deschise iar gura şi vărsă din ea pietre scumpe roşii, şi mai verzi şi mai albe, pînă umplu coşul, şi după ce-l umplu, se coborî şi intră frumos în scorbura lui.

Bietul pitic înlemnise acolo de frica şi de mila bietului rumân, dar cînd văzu că balaurul a intrat în văgăuna lui, o luă şi el înapoi pe drum şi se-ntoarse acasă.

A doua zi, când trecu bogatul cu caii prin târg, cine-i ieşi înainte să se ducă să-i ajute in pădure?... Piticu, săracu, chiar el, că ştia el ce ştia şi avea în gînd ce avea.

Se tocmi, şi hop! pe cal. Trecu el cu bogatul oraşul, trecu livedea, trecu şi pădurea şi ajunseră la pomul cu pricina. Cum ajunseră, bogatul atârnă frînghia, piticul se urcă, luă coșul, cum îl învăţă bogatul, şi se dădu jos cu el.

Bogatul deşertă pietrăriile în dăsagi şi-i dădu coşul să-l suie la locul lui. Piticul, nu, că i-a venit ameţeală şi nu se mai suie.

— Păi ce fac cu coşul? întrebă bogatul supărat.

— Iacă ce să faci? suie-l dumneata ş-asta e!

Cum să se suie? că dacă se suia trebuia să se şi coboare. Că nu era nebun să rămîie acolo, şi dacă s-o coborî şi n-o lăsa pe nimeni sus, nu mai lasă nici şarpele pietre.

— Măi, că suie-te, că-ţi dau un pumn de nestemate de colea din coş.

Piticul deloc.

— Suie-te mă, c-aşa ne-a fost învoiala.

— Oliu!... mămulică Doamne, cum se învîrteşte pămîntul cu mine, urla piticul neţiind seama la vorbele bogatului, şi se tăvălea.

Dacă văzu bogatul că nu e chip s-o scoată la cale cu el, luă coşul frumuşel şi se sui să-l puie la loc.

Piticul atît aştepta; cum îl văzu, cu coada ochiului, sus, îi trecu şi ameţeala şi tot şi se repezi la frînghie ş-o desprinse de cîrlig de rămase bogatul spînzurat în pom.

— Lasă frînghia, mă, ce faci? las-o acolo să mă dau jos!

— Las’ că stai tu bine ş-acolo, zise piticul încălecînd.

— Mă piticule, mă, îţi dau dăsagii plini, numai pune frînghia să mă dau jos...

Piticul îşi vedea de treabă; după ce sfîrşi, se aşeză bine pe cal şi cînd plecă se întoarse spre bogat:

— Rămîi, vere, cocoţat, îi zise, şi pironindu-şi picioarele în burta calului o luă îndărăt spre oraş.

Dă-i bietul bogat în sus, dă-i în jos, nimic! De sărit nici gînd, că-şi spărgea capul de nu-şi mai găsea nici ţăndări din el... începu a plânge, şi plîngi, şi plângi pînă auzi balaurul! Dacă auzi, se sui sus, şi îl îmbucă pe d'întregu, — şi iac-aşa se sfîrși cu el.

Acum piticul vrea să se ducă acasă la bogat, dar cum să facă, că nu ştia unde sta... Lăsă şi el caii în voia lor şi ei îl duseră drept acasă... Acolo porţile încuiate. Căută el şi găsi intr-o dăsagă cheia, descuie şi intră. Dacă intră înăuntru, îl găsi alte alea când văzu ce bogăţii erau strînse acolo, dar îşi veni în fire curând şi deşertând dăsagii, plecă să-şi găsească tovarăşul.

Băiatul pescarului sta trist că nu ştia ce se făcuse piticul. Când îl văzu, parcă văzu pe Dumnezeu, aşa se bucură.

— Ce te-ai făcut? unde-ai fost? tot întreba el.

— Las’ că ţi-oi spune eu pe urmă, îi zise piticul; acu’ ia-ţi simbria şi ai cu mine.

Băiatul dacă auzi aşa, se duse la stăpînu-său şi-i spuse că nu mai stă şi să-i dea ce i se cuvine.

— Mă, da’ ţie ţi s-a făcut nălucă, or ce-ai? Ce-ţi veni aşa odoronc-tronc odată să pleci de la mine?

— Să-mi dai şi să-mi dai, zicea băiatu, că nu mai stau.

„Ăsta e sărit, se gândi stăpînu-său, să-i dau şi să mă scap de belea: te mira-te ce mi s-o mai întâmpla şi cu el.“

— Na, si du-te cu Dumnezeu, măi băiete, îi zise apoi, dându-i dreptul lui.

Iar băiatul plecă şi se duse cu piticul la casa bogatului. Acolo dacă ajunse şi dacă intră înăuntru înţeleni de tot de mirare, când îi spuse piticul că toate bogăţiile alea sînt ale lor.

— Măi tovarăşe, tu-ţi baţi joc de sufletul meu!...

— Ba nici gând n-am.

— Bogăţiile-astea sînt toate ale noastre?

— Fără lipsă.

— Măi, da’ minunat ai fost, nene! zise el într-un sfârşit, și auzind cum a pus mâna piticul pe atîtea bogăţii.

[... sfârșit pag. 124]