XVI Dan şi bivolii ăi albi

A fost odată, ca niciodată, un unchiaş; şi ăst unchiaş a fost avînd un fecior, care după ce era frumos d-o minune, apoi era şi năzdrăvan.

Într-o zi, cînd sta acasă pe prispă, de se odihnea, numai pomeneşte unchiaşul cu fecioru-său că aduce doi bivoli albi şi-i zice să îngrijească bine de ei şi să le dea de mîncare apă la vreme, că el are să plece departe şi-o să lipsească mult; iar cît o lipsi el, ei îl vor îndestula din toate. Apoi trase basmaua de la brîu şi i-o dădu, spunîndu-i s-o ţie atârnată în cui; şi de-o vedea vrodată că curge trei picături de sînge din ea, să ştie că or mort e, or in primejdie de moarte.

Cînd auzi bietul bătrîn că fiu-său vrea să plece şi că-i vorbeşte de primejdii şi de moarte, îl podidi un plîns ş-o jale de-de-de... plîngea şi jelea şi firea prin preajma lui. Apoi printre oftaturi începu a se ruga de el:

— Măi Dane, măi, — că Dan îl chema pe băiat — cum să pleci tu, taică, să mă laşi pe mine singur, bătrîn şi neputincios cum sînt... Dacă mi-o veni ceasu morţii, ş-oi muri ca un cline acilea, că tu ştii bine că rude n-avem vecinu... de!... ca vecinu, ce-i pasă lui de tine? or măcar şi de n-oi muri, viaţă mai duc eu, gîndindu-mă mereu c-ăi fi în primejdie de moarte? Rămîi acilea, măi... rămli, flăcăiaşul taichii, rămîi să fiu şi eu barim vesel pîn-oi închide ochii, ş-apoi te-i tot duce c-a ta o fi lumea d-acolea-ncolo.

— De rămas nu rămîi, taică, nici c-un preţ, că nu poci; da’ de primejdie să nu-ţi fie aşa teamă, că ştii bine că sînt năzdrăvan şi nu mi-o fi greu s-o ocolesc, da, de! dacă s-o întîmpla d-oi păţi ceva, şi-i vedea picînd sînge din basma, să te duci să le spui bivolilor şi să le dai drumul, că vin ei de mă scapă.

Dac-a văzut unchiaşul că rost să-l înduplece nu e, a zis şi el:

— Bine, taică, du-te dar; da’ să-ţi dau eu armele mele din tinereţe, ale de mi le-a dat zîna de-ţi spuneam eu că se-ndrăgostise cu mine, că sînt vrăjite şi poate ţi-or sluji şi ele la ceva.

Şi se duse unchiaşul şi scoase armele de unde le-avea pitite, şi le dădu lui Dan, care plecă după ce-şi luă ziua bună și-i sărută mâinile ca unui părinte.

Pasămite, Dan auzise că împăratu ţinutului ăla vrea să-şi mărite fata, căreia îi dădea de zestre avuţie nenumărata şi se prindea că după ce-o muri, ginere-său să moştenească scaunul împărăţiei, că el urmaş de parte bărbătească n-avea. Da’ hotărîse să n-o dea după nimeni, pînă nu s-o găsi unu care să fie aşa de viteaz şi de vrednic, să-i dovedească pe toţi ăilalţi cari or mai veni s-o ceară.

Porni Dan spre curtea împărătească, şi merse, şi merse... pîn-ajunse; dacă ajunse aşteptă acolea pînă-i dovedi unu pe toţi ăilalţi cari veniseră cu gândul să ia pe fata împăratului, şi se luă la luptă cu el; dar n-avu mult de furcă, că cu armele lui vrăjite numai îl atinse o dată pe protivnic şi-l doborî la pămînt.

Acum prinsoarea fiind că ăl de-o dovedi pe toţi să ia fata de nevastă, şi împăratul, cum se săvîrşi lupta, chemă pe Dan la dânsul, îl sărută părinteşte pe frunte şi-l făcu cunoscut fetii, apoi a doua zi se făcu nunta; iar după nuntă se aşezară pe chef, ş-o ţinură:

Pân-acilea, toate merseră bine; şi d-acolea încolo poate că ar fi mers şi mai bine, de nu s-ar fi întîmplat să iubească fata împăratului pe altul. Cât era Dan de frumos, degeaba!.... tot p-ăla îl plăcea, că de! aşa e, pe cine pune rumânu ochii întîi ăla e ce e. Ce să facă? ce să dreagă? cum s-o scoată la căpătîi? că rost să facă dragoste cu altul, pe câtă vreme avea bărbat, lasă că era anevoie, dar era şi fără gust, că de-ar fi zbîrnîit o muscă în casă: „aoleo bărbatu!”, că de s-ar fi trîntit vro uşe de vînt: „aoleo, ascunde-te, că vine!” Apoi viaţă mai era aia?... Ia să-l răpui eu mai bine, s-a gândit fata împăratului si se hotărî să-şi îndeplinească gândul. Da în ce chip ? că de armele ale vrăjite nu se dezlipea, şi cu el lîngă dînsul nu era chip să facă ceva.

— Să-mi bag ibovnicu slugă, se hotărî fata împăratului, și cum oi găsi prilej, să pui mâna pe arme, să i le ascunz, apoi să-l omorîm.

Aşa şi făcu; şi într-o seară, când se pregăteau să se culce, ca toți pămîntenii, îi zise lui Dan fata împăratului:

— Ci ea mai scoate ale arme după tine, că dor n-or veni leiţii să te omoare, ce dracul... Eu nu poci să mă mişc şi eu nițel în somn, că mă-nghioldesc, cînd în spate, cînd in piept.

Dan: — „nu că nu se poate!“ Nevasta că: „Dacă mă iubeşti, Dane, atîta lucru-ţi cer şi eu, şi nici p-ăsta nu vrei să mi-l faci, că mă supăr, că drăguţă, că iubitule, c-aşa, că dincolo"... zăpăci pe bietul rumân cu vorba şi cu mîngîielile şi-l făcu să se despartă de arme. D-acilea încolo s-a isprăvit, că nici n-a apucat s-adoarmă bine şi s-a şi coborît jos din pat fata împăratului, le-a luat frumos de le-a încuiat într-o odaie, ş-apoi a chemat ibovnicul, şi l-au tăiat pe bietul Dan ciopîrţi-ciopîrţi; apoi i-au dus bucăţelele de le-au îngropat.

Acasă la unchiaş, la tata lui Dan, a picurat sînge din basma, şi unchiaşul, cînd a văzut aşa, n-a mai stat să se bocească, ci a dat fuga cât l-au lăsat şi pe el bătrîneţele, şi a scos căpestrele bivolilor din cap, şi le-a zis:

— Alergaţi, bivolaşii moşului, că Dan e-n primejdie de moarte. Şi taman după ce au plecat tot în fugă, a dat şi el drumul lacrimelor, care îl podideau de nu se mai putea ţine, şi a plîns, şi a plâns... cum plînge părintele iubitor cînd îşi ştie copilul la pieire.

Bivolii, năzdrăvani cum erau — că năzdrăvani erau — s-au dus glonţ, taman la locul unde era Dan îngropat, şi cum au ajuns, cum au început a săpa şi cu coarnele şi cu copitele, pînă scoaseră toate bucăţelele; apoi le aşezară bucăţică lângă bucăţică, suflară unu d-o parte, ş-altu de alta, şi-l dădură om la loc, cum îl făcuse mă-sa.

Cum se văzu Dan sculat, teafăr şi sănătos, se hotărî să-şi izbîndească şi el pe făţarnica de nevastă-sa şi pe ibovnicul ei.

Porunci bivolilor să se facă doi uncheşi bătrîni de tot, cu bărbile albe colilie şi lungi pînă-n pămînt, şi le spuse că el are să se facă un armăsar minunat, cum nu s-a mai pomenit pe faţa pămîntului de frumos. Să se ducă cu el la un bâlci, care se făcea in împărăţia lui socru-său şi la care ştia că venea lumea de pe lume, ca să vază şi să cumpere mărfurile şi vitele scoase în vînzare, şi să nu-i vînză decît ălui de s-o învoi să dea pe el o baniţă de galbeni împărăteşti, căci avea el în ştire că altu n-o da atît p-un cal, dar ibovnicul nevesti-si, da.

Făcură uncheşii cum îi învăţară Dan, şi intrară în bîlci ţinîndu-l unul de căpăstru dintr-o parte, iar altul dintr-alta. S-a strîns lumea împrejurul lor cînd i-a văzut, de gîndeai că ce e aia! Și toţi întrebau cît cer unchieşii pe armăsar, 1 dar nici unuia nu-i dădea mina să-l cumpere. Pînă iacă unul — ăsta era ibovnicul.

— Ce cereţi pe armăsaru-ăsta, unchieşilor? întrebă el.

— O baniţă de galbeni împărăteşti, cocoane, să ne dai, : da’ să-ţi dăm un cal... halal de el!

Că: „să ţi-o dau pe jumătate... că pe trei sferturi”, dădu una întreagă şi luă armăsarul.

Cînd ajunse cu el acasă şi-l arătă nevesti-si, ea cum îl văzu, îl cunoscu după ochi, şi-i spuse:

— N-ai cumpărat armăsar, ci moarte... Ăsta e Dan, îl cunosc după ochi.

— E, păi, dar ce să facem? întrebă bietul ibovnic spăimîntat.

— Du-l la grajd şi pune să-l păzească bine, ş-apoi vino-ncoa să vedem ce e de făcut. Şi se învoiră să-l arză. Dar năzdrăvanul nostru vorbi c-o mătuşe— care cernea nişte orz în grajd, şi care, cînd îl auzi grăind ca omul, începu a se închina de ai fi gîndit c-a văzut chiar pe dracu —, vorbi să vie şi ea lîngă rugul pe care l-o arde pe el, ca să se uite, şi cum o vedea că sare o scînteie în poala ei, s-o ia, şi fuga să se ducă s-o arunce în gîrlă, c-apoi îi dă avuţii să stea boiereşte şi să nu mai ştie ce e munca, cît o trăi-o Dumnezeu.

A doua zi, unde puse nevasta lui Dan cu ibovnicul de cărară o sută de care de lemne şi ridicară un rug mare, mare!... Apoi urcară armăsarul d-asupra, şi dădură foc lemnelor.

Ce pară s-a ridicat în sus! Gîndeai că s-o aprinde cerul, aşa se urca în văzduh; iar lemnele trosneau şi pocneau de te asurzeau. Baba şi ea printre lume p-acolea, cum îi sări scînteia în poală, fuga la gîrlă ş-o aruncă; şi cum o aruncă se făcu din ea un răţoi cu totul şi cu totul de aur, şi cu ochii de piatră nestemată.

Peste două-trei zile, se plimba fata împăratului cu ibovnicul pe marginea gîrlei. Plimbîndu-se ei, iacă, nu ştiu cum îşi aruncară ochii pe gîrlă şi văzură răţoiul.

— Aoleu, ia te uită, ce frumos răţoi! grăi fata împăratului. Ai să vedem nu l-om putea prinde, că uite ce aproape e de margine. Şi se luară după el. Răţoiul cît colea, lingă ei, doar mîna nu se lăsa să puie pe el, pînă cînd văzând aşa, fata împăratului îşi sfătui ibovnicul să-şi scoată armele după el, să-i fie mai uşor, c-acum n-are de cine să se mai teamă. Dînsul ascultă şi le lăsă jos, apoi se luă după răţoi; dar răţoiul ce făcu, cum se învîrti... odată se repezi afară din apă, se făcu om la loc şi puse mîna pe arme. Apoi îi luă de gît p-amîndoi, îi ucise şi îi aruncă în gîrlă.

Iar după aia se întoarse acasă la tat-său, care era sănătos voinic, şi rămase acolea spre bucuria lui; apoi mai târziu se însură c-o fată, ţărancă ca el, ş-au trăit multă vreme, pînă la adînci bătrîneţe, în fericire şi linişte.

Povestit de moş Panait Andrei Mocanu,
de fel din salul Gura Şuţilor, şi cioban în Chirculeşti, plasa Câlniștea, județul Vlașca.