XV Povestea norocului

A fost odată, în vremurile de demult, doi fraţi: unul era bogat, trăia din belşug, nu ducea dor de nimic şi petrecea cum era mai bine; iar ălîlalt sărac lipit pămîntului, că erau zile de mai nu punea pîine în gură, iar trupul îi era acoperit numai c-o zdreanţă, ş-aia plină de petice, de-ţi era mai mare mila să-l fi văzut, căci frate-său nici habar n-avea de el şi nici că vrea să ştie de trăieşte or ba.

Dar veni vremea de se gîndi săracul să ceară milă de la frate-său; nu altceva, numai o bucată de pîine ş-un loc de culcuş, şi nu le cerea degeaba: muncea, că el, biet, gândea că de!... „frate mi-e, orcum, tot oi mînca şi eu mai bine, oi dormi mai pe moale, şi încailea şi de muncesc, să ştiu că nu muncesc pentru strein”.

Şi dacă se gîndi aşa, îşi luă dăsagii la spinare şi apucă înspre casa lui frate-său.

Merse el ce merse, nemîncat, intrîndu-i toţi ghimpii şi ţepile în picioare, lătrîndu-l toţi câinii şi dădu Dumnezeu de ajunse.

Dar bogatul nici n-a vrut să se uite la el; numai fiindcă îi trebuia un muncitor, îl luă pe el, şi necătînd că sînt dintr-o mumă, îl puse la ce era mai greu şi nu-i dădea răspas toată ziulica nici să mănînce cumsecade, de cădea, săracu, de-a-n- picioarele de oboseală; şi nu se mulţumi nici cu atît, căci, părîndu-i-se că tot nu munceşte îndeajuns, punea pe vătaf de-i mai şi silea şi-l mai şi ghiontuia.

Bietul sărac a dus-o vro cîteva zile aşa şi şi-a luat lumea în cap, că nu mai putea răbda: s-a dus să caute să-şi dea peste noroc, să vază ce fel dracu o fi de-i stă aşa împotrivă.

Şi se duse, şi trecu văi, şi trecu dealuri şi ape şi păduri pînă iacă, la o răspîntie, între patru dealuri, o mocirlă, iar în mocirlă un biet om muncea la noroi şi ţipa cît îl lua gura, că nu mai poate.

— Da’ te munceşti aşa de greu, mă vere? îl întrebă săracul.

— Eu sînt norocul frăţână-tău şi muncesc pentru el, iar el se desfătează în bogăţii, îi răspunse omul din mocirlă.

Săracul atunci l-a întrebat:

— Nu care cumva ştii dumneata, omu lui Dumnezeu, pe unde-o fi norocul meu, că vreau să-l găsesc, da’ nu pot da peste el nici c-un preţ?

— Ei, vericule, răspunse omul din mocirlă, norocul dumitale e boier mare, petrece-n avuţii, iar dumneata, iacă, munceşti pentru el, până te trec sudorile şi tot degeaba, că tot îţi stă-mpotrivă. Dar de vrei să dai peste el, să te duci pe dealu-ăsta pân-ăi vedea că se împreună cu alt deal; ai s-ajungi taman pe noapte; cum ai ajunge ai să dai d-un fag cu douăsprice crăci; să te urci în el şi să stai deştept toată noaptea, c-acolo au să vie nişte hoţi să ascunză, sub o piatră, la rădăcina fagului, banii de i-au furat ziua. Să taci mîlcă şi s-asculţi bine ce vorbe zic ei, c-au două vorbe de zic, una cînd vor să dea piatra la o parte şi alta când vor s-o puie la loc; da’ să bagi de seamă să ţii minte vorbele ca să poţi dimineaţa, cînd or pleca ei, da piatra la o parte; să pui mâna pe ceva parale şi să pleci să te duci în satul de unde eşti, să trăieşti în pace cît ţi-o fi scris să mai trăieşti. În chipu-ăsta o să-ţi dai peste noroc.

Bietul sărac nu ştia cum să-i mulţumească omului de-i făcea atîta bine; îi venea să sară în mocirlă şi să-l ia în braţe şi să-l sărute şi pe-o parte şi pe-alta; dar omul nu-i dădu răspas, că-l sfătui s-o pornească mai iute, c-apoi ajunge târziu şi-o pate de-or da hoţii peste el.

Mulţumi deci săracul cum putu, şi-o porni. Şi se duse, după povaţa norocului lui frate-său, pînă ajunse taman înserat la fagul cu douăsprezece crăci in care se şi sui.

Peste noapte iacă veniră hoţii şi aşezară o grămadă de saci cu bani la tulpina fagului. Apoi numai auzi săracul în pom cum zice unul: „Săi piatră” şi văzu lespedea de la rădăcina fagului învîrtindu-se în loc şi destupînd o gaură în care sclipea aurul de-i lua ochii, deşertară sacii, cari erau plini de bănet şi de pietre nestemate, şi apoi zicînd hoţul: „Justi piatră“, veni lespedea iar la loc.

Bietul sărac nu mai putea: una de bucurie, că era să-i puie Dumnezeu mâna în cap, ş-alta de frica c-o uita vorbele alea de mişcau piatra din loc; dar dădu Dumnezeu de se făcu ziuă şi plecară hoţii pînă nu uită el vorbele; şi dacă plecară, se coborî repede din copaciu, zise: „Săi piatră” , îşi încărca dăsagii pînă în gură, vîrî şi prin sân, băgă şi prin buzunare aur şi pietre nestemate şi, după ce zise „Justi piatră“ ca să se acopere groapa la loc, o luă înapoi spre casă. Acolo îşi dură nişte case... ştii, palaturi, nu altceva, cumpără moşii, şi mergîndu-i din ce în ce mai bine, se îmbogăţi într-atît încît i se dusese vestea că era omul ăl mai bogat de prin părţile alea; şi cu chipul ăsta ajunse vestea bogăţiei lui şi la alde frate-său.

„Iete mă Sărăcilă, se gîndi frate-său cînd auzi, s-a pricopsit; ia să mă duc pe la el să vedem nu mi-o spune şi mie in ce chip şi-a agonisit atîta avuţie...“

Şi, şi plecă.

Ajunse la frate-său, şi cum ajunse, începu a se da pe lângă el şi a-l linguşi pînă ajunse de-l întrebă. Ăsta, omul lui Dumnezeu, era bun la inimă, cum îl întrebă, cum îi spuse. Dar ştii... nu se prinde întotdeauna, că hoţii băgaseră de seamă lipsa banilor şi nestematelor, şi, lăsînd întotdaima uite unul din ei pază, îl prinse taman cînd îşi încărca buzu narele; şi nici una, nici două, îl omoriră.

Nu trecu mult după ce-l omorâră şi se hotărîră hoţii să calce pe Sărăcilă (c-aşa-i rămăsese numele). Acum toate bune, să se ducă... să se ducă, dar cum? Că ăla avea o grămadă de argaţi, primprejur... Se socotiră să se vire cîţiva din ei in nişte burdufe de brinză. Sărăcilă, cînd veniră vreo doi din ei şi-i spuseră că au de vînzare brînză bună de burduf, a cătat să vază dacă e bună, şi, arătîndu-i hoţii un burduf cu brinză bună, crezu că toate sînt aşa, şi le plăti, ş-apoi le vîri în pivniţă.

Seara, avînd Sărăcilă oaspeţi la masă, trimise un argat în pivniţă să mai scoaţă niţel vin, că se isprăvise. Argatul se duse, scoase vin, şi, cînd să plece, iacă unul din hoţi îi iese înainte şi-i cere să-i dea şi lui să guste; dînsul nu stătu la gânduri şi-i dădu şi lui şi ălorlalţi, că ieşiseră şi ăilalţi de măi erau şi-l înconjuraseră, şi după aia s-a întors la stăpînu-său şi i-a spus ce i s-a întîmplat, măcar că-l puseseră hoţii să jure că nu spune.

Sărăcilă, auzind aşa, puse otravă în sticle, şi-l mai trimise o dată, mai tlrziu, să scoaţă vin; cum l-au văzut, c-a Scos iar vin, hoţii au cerut iar şi el le-a dat d-au băut cu toţii şi cu toţii au crăpat.

Apoi Sărăcilă răsplăti îndeajuns pe argatul care-i scăpase viaţa, şi, după aia, rămase bogat pentru toată viaţa.

Şi în chipul ăsta dovedit rămîne cum că de om răbdător şi bun, cînd şi cînd, tot îşi aduce Dumnezeu aminte, iară ălui Zgîrcit şi hain la inimă îi răsplăteşte odată după faptele lui.

Comunicat de Ion Georgescu din comuna Boţeşti, judeţul Dîmboviţa.

Share on Twitter Share on Facebook