XI Fîntîna sticlişoarei

A fost odată ca niciodată, a fost un împărat bătrîn nevoie mare, că i se împreunase genile şi sprîncenile cu cârjile ochilor, de bătrîn ce era; barba îi era colilie şi lungă... să stai să te cruceşti; dinţii încailea uitase de cînd îi căzuseră, iar picioarele... da ce mai vorbă lungă, zi-i coclit şi lasă-l la pustia-ncolo.

Împăratu ăsta măcar că era aşa de bătrîn, tot nu vrea să moară, că se îndădulcise cu viaţa, dar ş-aşa neputincios iar nu-i venea bine. Deci, se hotărî să dea sfoară în ţară, cum că cine s-o găsi să-i aducă apă de la fîntîna doamnei Sticlișoarei, cu care dacă se spală omu, se face copil de 12 ani, îl procopseşte cu jumătate din averea lui.

Fiu-său ăl mai mare (c-avea trei feciori) îi zise:

— Ce să mai dai sfoară-n ţară, tată, păi eu de ce sînt p-acilea? de florile mărului?... Dă-mi un rînd de îmbrăcăminte, dă-mi bani îndeajuns şi un cal d-ăla de mănîncă jăratec şi las’ pe mine.

— Bucuros, taică, dacă te prinzi să-mi aduci.

Şi-i dădu împăratul ce a cerut, iar băiatul plecă. Se duse el ce se duse şi ajunse în satul Despuiaţilor. Cum ajunse acolo îi căzu cu tronc o despuiată şi dacă îi căzu cu tronc, o îmbrăcă frumos şi-o şi luă de nevastă, rămîind acolo.

Aşteaptă bietu tată-său o lună, aşteaptă două, trei, un an..., băiatul nu mai venea.

Dacă văzu şi văzu, fecioru său ăl mai mijlociu vru că să se ducă şi el; tată-său se învoi, dar „ş-ăsta, tot ca ălălalt, rămase în satu Despuiaţilor.

Trecu ce trecu, şi iacă şi băiatul ăl mai mic ceru voie tătînă-său să încerce şi el să vază n-o putea aduce apă de la fîntîna doamnei Sticlişoare?

— Măre, măi nevoiaşule, tu să faci mai multă treabă decât fraţii tăi? Nu văzuşi că ei coşcogeamite rumânii, zdraveni, una-alta, şi n-o nemeriră, şi tocmai tu te găsişi?...

— Doar nu s-o prăpădi lumea, taică, de mi-ei da şi mie un rînd de haine, bani de cheltuială şi cal.

— Lumea nu s-o prăpădi, dar mi te-i prăpădi tu, tot ca şi fraţii tăi, zise împăratul începînd a plînge de ciudă.

— Las’, taică, nu mai plînge, că n-au murit nici ei; dar de!... cine ştie unde or fi; lasă-mă să mă duc, să mă încerc şi eu să-ţi fac un bine, că dumneata destul te-ai necăjit cu mine.

— Fie-ţi pe voie, băiete, zise împăratul într-un sfîrşit, văzînd că n-o scoate la căpătîi cu el.

— Da’ calu dumitale din tinereţe mi-l dai, tată?

— Ţi-l dau. Fă de te urcă-n pod şi vezi de caută printre frîuri p-ăl care-o fi mai vechi, dă-te jos cu el şi du-te de-l sună la cîte trele grajdurile, strigînd:

„Tptruu! cal bălan din tinerețele tatii“.

Se duse băiatul la grajdul dintîi şi scutură frîul strigînd, cum l-a fost învăţat tată-său; cînd colo, ce să vază? se pomeneşte c-o răpciugoasă de gloabă, de ţi-era mai mare scîrba să te uiţi la el, şi slab şi ciugulit de cioci.

— Fugi d-aci, mîrţoagă, îi zise flăcăul dîndu-i una în cap cu frîul, şi se duse la grajdul din mijloc. Acolo dacă ajunse, sună frîul şi-i ieşi înainte tot calul ăla; iar îl goni şi trecu la grajdul d-al treilea, gîndind că d-aci încailea va ieşi un cal mai bun; cînd colo-i iese înainte tot ăla.

— Ci ca piei din ochi-mi, jiganie, zise răstit băiatul, ridicînd mîna să-i dea iar cu frîul în cap.

— Nu da, stăpîne, se rugă calul, că cum a-mbătrînit tată-tău, aşa am îmbătrînit şi eu; ci pune să taie mînjii de la 60 de iepe şi să-mi dai să mă adăp cu sîngele d-o curge din ei, iar de mîncare să-mi dai orz ciuruit şi fîn ghizdău verde, cosit din noaptea de Sfântu Gheorghe.

Cînd auzi el pe cal vorbind în ăst chip, îi păru rău de ce făcuse şi se duse la el, îl mîngîie şi porunci să i se dea ce-a cerut.

A treia zi, cînd se duse în grajd, rămase pironit locului; calu se îngrăşase, ochii îi erau ageri ca la un cîrlan, iar din pîntece îi crescuseră 12 aripi.

— Aşa te vroi, căluţu meu, zise fecioru-mpăratului sărutîndu-l.

— Ai, stăpîne, că n-avem vreme de pierdut, împăratu e bătrân, să n-apuce să moară pînă să venim noi, c-apoi degeaba o fi apa din fîntîna doamnei Sticlişoarei.

— Drept ai, căluţule, răspunse flăcăul şi puse şeaua singur cu mîna lui, îl închingă bine, sări pe el, şi plecară.

Cum ieşiră din poartă, calul îi zise:

— Stăpîne, ia te mai înţepeneşte si-n coamă, să nu cazi jos, c-avem să umblăm ca vîntul. Şi se şi repezi în slava cerului.

Umblară ce umblară p-acolo şi dădură de casele Sfintei Luni; intrară în curte; calul se puse să pască, iar stăpânu său intră, în casă. Cum îl văzu Sfînta, îi dete de mîncă un corn de prescură, de bău un pahar de vinişor şi-l întrebă unde se duce.

— Mă duc, sfinţia-ta, la fîntîna doamnei Sticlişoarei să iau apă, să se spele tata, ca să se facă iar copil de 12 ani.

— Iiii! flăcăiaşu mamii, cin’ te-a trimis, nu te-a trimis ca să te crească, ci să te prăpădească; întoarce-te-ndărăt mai bine.

— Ce să mă mai întorc, sfinţia-ta, ajunsei pînă aici, merg înainte acu, ce-o fi o fi...

— Atunci, zise Sfînta Luni, ţine pieptenele ăsta, să-l ai la nevoie.

Şi mai dîndu-i şi merinde, băiatul plecă, după ce-i sărută mîna, şi-i mulţumi pentru bunătatea ei.

D-acilea, dacă plecară, merseră ce merseră şi ajunseră la Sfînta Sîmbătă, care, cînd fu să plece îi dete în dar o gresie, iar d-acilea cînd porniră nu mai umblară mult şi iacă dădură de fîntîna doamnei Sticîişoarei, care era împresurată de tot felul de jivine spurcate.

Ce să facă?... Se puse şi băiatul în genuchi şi rugă pe Dumnezeu să facă ceva să gonească fiarele dimprejurul fântînei, ca să poată lua apă. Şi fiindcă era bun la Dumnezeu, că era drept şi-şi iubea părintele, dădu Dumnezeu o ploaie, dar ce ploaie! că se speriară toate fiarele şi fugiră care încotro, să se ascunză, iar băiatul dete fuga, luă apă şi cînd să plece, dete cu ochii de-o piatră pe care scria: „Cine-o veni să ia apă din fîntîna doamnei Sticlişoarei, să intre în casa de aramă, să intre şi în a de argint, şi să intre şi în a de aur“. Intră băiatul prin ale de aramă şi de argint şi nu văzu nimic, dar cînd intră în a de aur, găsi pe doamna Sticlişoara culcată cu faţa în sus şi-i scoase inelile din degete, dar de frică îi crăpă buza şi-i pică o picătură de sînge pe obrajii ei; apoi ieşi afară, încălecă şi plecă.

Cum se deşteptă doamna Sticlişoara şi văzu că i-a pierit inelul din deget, dete fuga la fîntînă să vază dacă a luat cinevaapă din ea; cînd să se uite în apă, cum era de limpede ca lacrima, i se arătă şi picătura de sînge pe obraz. Atunci, nu se mai putu ţine de necaz şi chemînd toate fiarele, începu a le bate, întrebîndu-le cine a venit de-a luat apă. Ele se tînguiau şi răspundeau că nu ştiu; numai un zmeu şchiop şi chior, care se ascunsese sub talpa casei, îl văzuse pe flăcău, şi spuse că se prinde să alerge după el să-l prinză, dacă l-o face mai mare peste ăilalţi zmei.

Doamna Sticlişoara se învoi, iar zmeul o şi porni, şi nu în multă vreme îi ajunse, că el alerga ca gândul.

Calul simţi că se apropie şi zise lui stăpînu-său să se uite înapoi şi să-i spuie ce vede.

— Văz o flacără mare, zise feciorul împăratului.

— Aruncă pieptenele, stăpâne, grăi calul, că e rău de noi.

Băiatul îl aruncă, şi se făcu o pădure deasă de nu se putea strecura nici păsările printre pomi, dar zmeul hoţ nu se dădu prins, ci se făcu un stol de cioci şi zbură pe d-asupra pădurii venind ca gîndul spre ei.

— Ce mai vezi, stăpîne? întrebă calul, după ce mai trecu niţel.

— Un stol de cioci, văz.

— Aruncă şi gresia.

Cum aruncă gresia, se făcu îndărătul lor un stei de piatră.

— Acum să stăm să ne odihnim niţel, stăpîne, zise calul abia suflând, iar băiatul descălică, şi calul începu să pască.

Zmeul se tot căznea să roază stînca, dar de unde? c-aia era piatră, nu era plăcintă cu brînză, şi văzînd că n-o nemereşte, se rugă de feciorul împăratului să facă o găurice cu paloşul că vrea numai să-l vază la faţă, să vază cum e.

Băiatul, prost, cum auzi îi şi făcu pe voie. Zmeului atît i-a fost, că din găuricea aia făcu gaură mare şi scoase capul.

— Ce ai făcut, stăpîne! zise calul, prinzînd de veste, săi repede pe mine că ne răpune namila spurcată.

Încălică băiatul ş-o luară la goană, dar degeaba, zmeul îi sosea de pe urmă, se şi apropiase bine, că simţea cum îi dogorea ceafa suflarea zmeului. Nădejde nu mai era, aştepta doar, ha-ha, să-l înhaţe, cînd văzu calu că nu mai are încotro îşi mai strînse o dată puterile şi-şi făcu vînt, dar tot degeaba, că nu mai putea, şi zmeul îşi întinsese ghiara, cînd feciorul de împărat şi calul văzură venind o femeie, care trecu pe lingă ei ca fulgerul.

— Am scăpat, stăpîne, zise calul, ţine-mă strîns în frîu.

Pasămite, femeia era Sfânta Sîmbătă, care văzuse de departe pe zmeu cum fugărea pe feciorul de împărat, şi încălecând pe piuă se repezise să-l scape. Şi l-a şi scăpat, că zmeul, cînd a văzut-o, n-a ştiut cum să se întoarcă mai iute înapoi.

Cînd se întoarse Sfânta Sîmbătă, pofti pe băiat în casă, iar calului îi dete orz amestecat cu niţel jăratic, ca să se mai întremeze; băiatul îi mulţumi că l-a scăpat de primejdie şi-i dădu şi Sfintei niţică apă de la fântîna doamnei Sticlişoare. D-aci dacă plecă, trecu şi pe la Sfânta Luni, îi dădu şi ei, şi apoi plecă spre casă.

Cînd îl văzu tată-său, nu mai putut de bucurie, doar că nu sărea în sus; ar fi sărit el, nu e vorbă, dar nu putea de bătrîneţe. Puse mâna pe sticla cu apă, se spălă pe ochi şi se făcu taman ca cum ar fi fost de doisprezece ani.

Trecu ce trecu şi doamna Sticlişoara dete sfoară în ţară cum că cine a fost vrednic d-a luat apă din fintîna ei, să vie că-l va îmbogăţi şi îl va lua de bărbat.

Auzind feciorul ăl mare al împăratului, îşi lăsă şi despuiată şi tot şi se duse. Doamna Sliclişoara l-a întrebat că el a luat apă.

— Eu, vezi bine, păi cine? a răspuns el.

— Ei, cum era apa?

— Iaca ca toate apele, cum să fie?

Sticlişoara l-a priceput şi l-a gonit cu ruşine, iar el s-a întors acasă la tată-său, dar fraţilor nu le-a spus ce i s-a întîmplat.

După el plecă şi fratele ăl mijlociu, dar păţi tot ca el şi se întoarse ruşinat acasă.

Tocmai mai la urmă auzi şi feciorul ăl mai mic al împăratului. El cum auzi şi plecă, şi cum ajunse, intră în casă şi spuse că el e ăl care a luat apă din fîntînă.

— Cum era apa cînd ai luat din ea? întrebă doamna Sticlişoara.

— Ca toate apele, răspunse băiatul, dar pe o piatră am văzut scris că cine-o veni să ia apă, să intre în odaia de aramă, apoi în a de argint şi la urmă şi-n a de aur.

Îi mai spuse cum, cînd a intrat în odaia de aur, a văzut-o culcată cu faţa în sus, cum i-a luat inelul şi cum cînd a sărutat-o i-a crăpat buza şi i-a picat o picătură de sînge pe obrazul ei.

— Drept că tu eşti, care ai luat apă din fîntîna mea, şi tu-mi vei fi bărbat, zise doamna Sticlişoara, după ce-i spuse aşa.

— Da, zise băiatu, dar să mergem în împărăţia mea, că şi eu sînt fecior de împărat.

— Să mergem, dar să iau şi palaturile mele că mi-e milă să le las aici.

— Apoi se poate ?

— Da, ia biciu ăla de foc, de după sobă, îl învăţă ea, şi plesneşte cu el în trei colţuri ale casii, că se va face un măr de aur.

Băiatul făcu aşa şi băgînd mărul în sin, îşi luă nevasta, o puse pe cal, şi p-aci ţi-e drumul.

Tată-său, cînd îi văzu aleasa inimii, îl lăudă, că era frumoasă peste poate doamna Sticlişoara, şi făcură nunta de ţinu trei săptămîni cu chef şi băutură, iar eu încălecai p-o şea şi spusei cum putui povestea.

Comunicat de d-nu Bibicescu, care-l are de la un student din şcoala normală, Marinescu Rafail.