X Înşir-te mărgărite cu dalbe flori aurite

A fost cică, măre, odată, da’ de mult de tot,

a fost un împărat tînăr. Şi ăst împărat, cînd îi dădea răspas trebile împărăţiei, se îmbrăca tiptil şi se ducea să se plimbe. Aşa, iaca trece odată pe dinaintea palatului unui împărat vecin, ş-acolo uitîndu-se pe geam vede p-ale trei fete ale împăratului ăluia. Acum, el nefiind din fire aşa îndrăzneţ, cum le-a văzut că se uită şi ele la el a şi coborît ochii în jos şi nu s-a mai uitat la ele, dar auzi pe una din ele zicînd:

— Eu aş lua de bărbat pe flăcăul ăsta de trece călare, şi de-ar vrea şi el să mă ia pe mine, i-aş ţine casa-ntr-un fus de tort.

Cum îi trecură pe la urechi vorbele astea, puse călcîile în burta calului şi-l mai învîrti şi-l mai suci, ca să auză tot.

Alta zise:

— Eu i-aş învîrti casa pe două mere de aur. Iară a d-a treia zise:

— Ba eu i-aş face doi copii cu totul şi cu totul de aur.

Pe împărat l-ar fi ademenit nu l-ar fi ademenit ale două fete dintâi, dar cînd auzi p-a d-a treia, s-a isprăvit, că el nu mai putea de dragul copiilor.

Îşi curmă calea şi se întoarse acasă, iar a doua zi, cînd se revărsă de ziuă, se îmbrăcă cu straie mîndre împărăteşti, încălecă p-un fugar d-ăia straşnicii, de vărsa foc pe nări, şi se duse glonţ la împăratul cu fetele să-i ceară de nevastă pe fii-sa, a care zisese că-i face doi copii cu totul şi cu totul de aur.

Împăratul, tatăl fetelor, măcar că fata pe care i-o cerea era a mai mică, ş-ar fi vrut să le mărite cu rost, începînd cu a mai mare, prinse bucuros să se înrudească cu el, că-i ştia vrednicia, şi porniră nuntă împărătească care ţinu şapte zile şi şapte nopţi, iar după ce se sfîrşi dandanaua, îşi luă ginerele mireasa şi se întoarse la împărăţia lui.

Acilea toate ar fi mers bine, dar pasămite avea înpăratul o roabă frumoasă, ţigancă, cu care trăia de multă vreme şi astă roabă cum văzu pe nevasta împăratului atîta îi fu de necaz, că nici laie, nici bălaie, îi puse gînd rău.

Trecu vreme la mijloc ca de vro opt luni de cînd se însurase împăratul, şi la el ceartă, or să zici că să nu se învoiască la ceva cu nevastă-sa, ferit-a Dumnezeu! Ce zicea unul zicea şi ălîlalt, de trăiau d-o minune de bine; ba împărăteasa rămăsese şi grea şi aşteptau cu drag amîndoi ziua cînd s-or pomeni cu doi dolofani de copii numai şi numai de aur.

Da știi, când vine năpasta pe capul rumânului... Se pomeneşte într-o zi împăratul că trebuie să pornească cu război asupra unui vrăjmaş, care se tot silea să-i hărţuiască împărăţia.

Plecă bietul om, mîhnit pînă în fundul sufletului, că-şi lasă nevasta singură tocmai la vremea cînd să nască, şi merse şi merse, pînă se întîlni cu vrăjmaşul, şi dacă-lîntîlni îi trase o bătaie ăluia, nenişorule, de îi merse fulgii.

Cum văzu că l-a biruit, o porni îndărăt spre casă. Aci dac-ajunse, ce-laştepta! Se pomeni, cînd ceru să-şi vază copiii, că'-i aduce ţiganca doi căţei.

— Ce sînt ăştia? răcni împăratul.

— Copiii dumitale, să trăieşti, măria-ta, răspunse ţiganca.

Atunci împăratul se înfurie de tot, din pricină că l-a minţit nevastă-sa, că i-a făcut doi căţei în loc de doi copii cu fotul şi cu totul de aur, şi a făcut-o roabă, punînd-o la fel de fel de munci şi bătînd-o, iar pe roabă o făcu împărăteasă.

Biata împărăteasă, pasămite, nu era vinovată, că ea se ţinuse de vorbă: făcuse doi copii de aur; dar ţiganca, de necaz pe dinsa că se măritase cu împăratul, ibovnicul ei, luase copiii, cum ii făcuse, de n-avusese vreme împărăteasa nici să se uite la ei, şi-i îngropase de vii, iar în locul lor pusese doi căţei de la o căţea, care fătase taman atunci.

Din locul unde îngropase roaba copiii, drept în faţa palatului, răsăriră doi brazi frumoşi, cari ziua creşteau cît ar creşte alţii într-un an, iar noaptea se făceau copii la loc şi şe duceau la mumă-le de le da ţîţă, ş-o făcea să-şi mai uite de necazuri, sărutînd-o şi mângâind-o.

Dar nu trecu multă vreme la mijloc şi ţiganca, băgînd de seamă cum creşteau de repede brazii din faţa palatului, se temu de ceva şi rugă pe împărat să-i taie de-acolo că-i împiedecă vederea. împăratul nu vru, că-i erau dragi, iar ţiganca văzînd aşa, a zis că de nu-i taie, pîine şi sare cu el nu mai mănîncă; şi împăratul, ca să-i facă pofta, puse de tăie brazii şi făcu din ei două seînduri de pat pe care le-a pus una la patul lui, şî una la al ţigăncii. Iar biata împărăteasă văzind că-i taie copiii se jelea de moarte.

Într-o noapte au început să vorbească scîndurile de la paturi:

— Cum ţi-e ţie, soru-mea? întrebă băiatul.

— Greu mi-e, frăţiorule, că e hoaţa de ţigancă pe mine... Da’ ţie cum ţi-e?

— Mie mult mi-e uşor, surioară dragă, că e tata d-asupra.

Roaba fiind deşteaptă i-a auzit vorbind aşa, şi a doua zi puse scîndurile pe foc şi le arse, şi cînd ardeau trosnind, săriră două scântei din foc într-o copaie cu tărîţe, din care mâncând o oaie rămase grea şi născu doi mieluşei a căror lână era cu totul şi cu totul de aur.

Împăratul nu mai putu de dragul lor cînd îi văzu, dar ţiganca nu ştia cum să-i prăpădească mai iute, şi într-o zi, cînd nu era împăratul acasă, puse de-i tăie, şi maţele le dădu cu număr bietei impărătese, care era roabă, să se ducă cu ele la gîrlă să le spele, dar să nu care cumva să piarză vrunu, că amar va fi de ea.

Mare jale a cuprins pe împărat cînd a auzit ce făcuse nevastă-sa, iar biata împărăteasă, plîngînd, s-a dus să spele mațele mieluşeilor nevinovaţi, pe cari îi ştia că erau copiii ei iubiţi.

Cînd ajunse la gîrlă, spălă maţele şi le curăţă câte unu-unu, iar la urmă ii scăpă unul din mină şi o luă pe apă în jos. O cioară cum îl văzu se repezi de-l luă în plisc şi zbură cu el într-un pom.

— Cioacă, cioculiţă, se rugă biata femeie, dă-mi rogu-te maţu, că mă bate roaba cu toiagu de-o vedea că lipseşte.

— Nu ţi-l dau, răspunse cioara, că nu mi-ai dat niciodată vro mână de mălai, să-mi astâmpăr foamea.

Auzind, porni împărăteasa spre moară:

— Moară, moricică, dă-mi niţel mălai să dau cioarei, să-mi dea maţu, că mă bate roaba cu toiagu de-o vedea că lipseşte.

— Nu-ţi dau, răspunse morarul care auzi, că nu mi-ai adus nici un pui de găină.

Şi se duse biata femeie la cloşcă:

— Cloşcă, cloşculiţă, dă-mi un puişor să duc morarului; morarul să-mi dea mălai, mălaiul să-l dau cioarei, cioara să-mi dea maţu, că mă bate roaba cu toiagul de-o vedea că lipseşte.

— Nu-ţi dau, zise cloşca, că nu mi-ai dat nici un bob de porunb măcar vreodată şi mie.

Şi o luă înspre un om care culegea la porumb.

— Omul lui Dumnezeu, omul lui Dumnezeu, dă-mi un bob de porumb, să-l dau cloşcii; cloşca să-mi dea puiu; puiu să-l dau morarului; morarul să-mi dea mălai; mălaiul să-l dau cioarei; cioara să-mi dea maţul, că mă bate roaba cu toiagul, de-o vedea că lipseşte.

Iar omul, făcîndu-i-se milă de ea, i-a dat mai multe boabe şi le-a dat pe toate cloşcii, cloşca i-a dat puiul; puiul l-a dat morarului; morarul i-a dat mălai; mălaiul l-a dat cioarei şi cioara i-a dat maţul îndărăt.

În vremea asta venind un val, cum lăsase ea maţele pe marginea gîrlei, îi luă altul, dar ea îl lăsă neavînd ce face şi se întoarse acasă deznădăjduită cu ale care-i rămăsese, căci se gîndi: „mult am suferit eu, ce o fi d-oi m'nca ş-o bătaie!“

Pasămite, rînduise Dumnezeu să fie ale două scîntei taman în maţul ăla pe care l-a luat gîrlă. Şi fiind gîrlă mare, s-a fost agăţat de o cracă de pom, ce atârna pînă în apă, iar cînd s-a tras apa, au ieşit din el doi copii măricei: o fată ş-un băiat. Băiatul avea o custură cu care tăia răchită, iar fata o furcă cu care torcea; şi amîndoi erau de aur, şi frumoşi la chip de venea lumea de pe lume de se uita la ei şi se minuna d-aşa frumuseţe... Ba ajunse vestea pînă la împărat, care cum auzi, veni să-i vază şi el şi, cînd îşi aruncă ochii şi-i văzu aşa de frumoşi, îi şi luă cu el la palat.

Cînd îi văzu roaba o sfecli de tot, se făcuse de parcă o pusese pe jăratec, dar nu avu ce face, că împăratul nu se despărţea de ei deloc, căci văzuse cum strâmbase din nas nevastă-sa cînd îi adusese, şi îi era să nu le facă de petrecanie ca şi mieluşeilor. Ş-aşa trăiră copiii pe lingă împărat, care îi iubea cum nu se poate de mult.

Într-o zi, nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, se rupse un şir mare de mărgăritare pe care-l purta la gât ţiganca; dă-i să le culeagă să le înşire la loc... nu putu cu nici un chip; îi alunecau printre degete ca zvîrlugele. Bre! că ce să fie, bre! că ce să facă... chemă curteni, chemă slugi... degeaba, nu puteau să le înşire şi pace.

— Ia staţi să pui eu pe copilaşii ăi frumoşi, zise împăratul, să vedem, ei or putea, că cum sînt de minunaţi în toate, or putea face şi minunea asta să înşire boabele de mărgăritar pe care nu le poate nimeni înşira. Ai, veniţi-ncoa, dragii mei, să vă văz.

Copiii se puseră jos şi începură să înşire, iar boabele se înşirară cum se înşiră toate boabele, de s-au mirat toţi.

— Acum, măria-ta, zise băiatul, văzînd că e multă lume — că erau [de] faţă toţi sfetnicii şi toţi oamenii curţii —, să asculţi să-ţi spui o poveste frumoasă.

— Ştii poveşti?... Păi de ce nu-mi spuneai? Ai să te văz, ia începi...

Şi începu băiatul aşa:

— A fost odată de mult de tot,

a fost un împărat tînăr, înşir-te mărgărite cu dalbe flori aurite; şi ăst împărat a trecut odată pe dinaintea palatului unui împărat vecin, înşir-te mărgărite cu dalbe flori aurite, şi... şi aşa urmă să spuie băiatul toată istoria pe care o ascultarăţi şi dumneavoastră, iar ţiganca la fiecare vorbă zicea:

Dar împăratul i-a zis să spuie înainte toată istoria, şi când sfîrşi băiatul, văzînd că el şi cu soră-sa sînt copiii lui, îi luă şi-i sărută cu drag; apoi trimise de aduse pe adevărata împărăteasă de la bucătărie, îşi ceru iertarea de la ea de ce-o făcuse să sufere, şi o puse iar pe tron alături cu el, iar pe ţigancă puse d-o ucise cu pietre...

Povestit de Ion Georgescu din comuna Boţeşti, judeţul Dîmboviţa.