VIII Un mort a omorît doi şi doi au omorît doisprezece

Cic-a fost, măre, într-o vreme, dar demult de tot, a fost cică un om cu starea lui... cu acareturile lui... sta rumânul, cum se zice, din belşug, nu-i păsa, numai îşi vedea d-ale lui, că nu era nevoiaş cum sînt unii; el alt ajutor n-avea decît un fecior, ş-ăla harnic tot ca el. Trăiau ei bine... da’, tot fugi noapte, vino zi, ajunse vremea de începu a-i mirosi băiatului a catrinţă... De, tinereţe nu e? ce-i faci?... aşa a lăsat Dumnezeu, şi unchiaşu, tata băiatului, ar fi fost bun bucuros şi el să-şi vază odrasla căpătuită cu casa lui, cu masa lui, ba ar fi vrut să aibă şi cîţiva nepoţei, că i-ar fi fost dragi de tot, s-ar li jucat cu ei, le-ar fi povestit la basme bătrlneşti de care ştia el, le-ar fi făcut cărucioare să se joace... dar ştii, vorba aia, unde dai şi unde crapă, se pomeni cu băiatu într-o zi la el:

— Tată, eu vroi să mă-nsor...

Unchiaşului atîta-i fu de bucurie.

— Da’ pe cine vrei să iei? îl întrebă.

— Pe fata împăratului Galben.

Bietu tat-său cînd auzi aşaîncepu a se scărpina în urechi, că i se părea că n-a auzit bine.

— Pe cine, mă?

— Pe fata-mpăratului Galben.

— Măre, măi băiete, sărit eşti, luat din iele eşti, nu ştiu, da’ mintea nu ţi-e la loc!

— Nici sărit nu sînt, tată, nici din iele nu sunt luat, nici nimic, vreau să-mi încerc norocul, că am auzit azi un pristav strigînd că cine o putea să spuie fetii împăratului Galben o ghicitoare, fără să o ghicească ea, p-ăla-l ia de bărbat.

— Păi dac-o ghici?

— M-o omorî şi pace bună, că tot o să dau eu ortu popii odată ş-odată.

Se căzni tat-său să-i scoată nebunia din cap, dar n-o nemeri; dacă văzu că alt chip nu e, îl lăsă; îi dădu un cal de călărie şi-i spuse şi cîteva ghicitori grele, că ştia multe, şi băiatul plecă.

Porneşte flăcăul într-o dimineaţă şi hai-hai umblă pîn-la prînz. La prînz dac-ajunse, îşi dădu calul la apă la un izvor; n-apucă bietul dobitoc să se sature şi se întinse odată şi căzu jos ţeapăn.

Scoate băiatu custura, dă să-i lase sînge, pace! calul mort ca toţi morţii.

Ei, minune ca asta! Pusese flăcăul căciula pe ceafă şi fluiera de necaz.

Ce să facă? Cum să se ducă mai înainte?

În drum nu-i venea să rămâie.

„Ei! se gîndi el după ce mai trecu niţel, doar n-oi sta aici să mă uit la stârvu-ăsta; ia să mănînc ceva şi s-o pornesc înainte pe jos.“

Cum zise aşa fi făcu: se dădu la o parte la umbra unui tufan bătrîn, scoase merinde din dăsagi, şi după ce se spălă şi se închină, după datină, se aşeză pe o buturugă şi fă la cocoloaşe de mămăligă şi frămînt-o cu brânză şi îmbucă!...

Îmbuca el de îmbucat, nu e vorbă, dar nu-şi putea lua gândul de la cal... parcă nu-i venea a crede că a murit, şi se tot întorcea îndărăt, să vază nu cumva s-o fi sculat...

Se uită o dată, se uită de două ori... când să se uite a treia oară iacă văzu doi vulturi că se lăsaseră din zbor pe stîrvul calului şi începuseră să întinză din el. Dar nu le fu d-a bună, că nici n-apucară să se sature bine şi se învîrtiră de vro trei ori în loc şi adormiră d-ăl lung.

Pasămite, ce era?... Tat-său văzînd că nu-lpoate îndupleca să rămâie, îi otrăvise calul ca să-i moară pe-drum şi să n-aibă el cum se duce la împăratul Galben, că de întîrzia dinziua cînd zisese pristavu, degeaba se mai ducea.

Iar calu murind de otravă, s-au otrăvit şi vulturii din el ş-au murit şi ei.

Băiatul se crucea de ce vedea, da’ nu se cruci mult că nu-ş’ ce-i veni şi puse mâna pe vulturi, le tăie capetele şi picioarele, îi jumuli de pene şi de fulgi, îi vârî în dăsagi, şi p-aci ţi-e drumu.

Merse el, merse pînă-nserat şi iacă dădu d-o pădure; ţinu cărarea drept şi se-afundă în bunget, ba nu merse mult şi iacă zări printre copaci o flacăre mare. Cum o văzu se duse drept spre ea, dar când ajunse aproape ce să vază?... doisprezece hoţi, numa iatagane şi pistoale la brîu, stăteau împrejurul focului şi frigeau un viţel.

Vruse el, nu e vorbă, să se întoarcă înapoi, dar de unde să poată, că ăia îl zăriseră şi nu-i veni să se arate că e fricos; merse deci drept la ei.

— Noroc şi voie bună, oameni buni, zise el cînd ajunse.

— Amin, răspunseră toţi hoţii odată.

— Mă lăsaţi şi pe mine să mă odihnesc cu dumneavoastră?

— Bucuros, mă cumetre, strigă unul din ei, unu c-o mustaţă cîttoate zilele, azvîrle o buturugă d-aia-ncoa...

Şezu el, se uită la toţi şi-i văzu eă-şi şopteau ceva.

„Mă, n-o să fie bine de mine, se gândea bietul flăcău: prea-şi şoptesc... prea.... e! ce-o vrea Dumnezeu sfîntul!...“

— Da’ nu mănînci niţel din viţelul ăsta, vere? îl întrebă unul întinzindu-i o halcă de carne friptă.

— Ba să mănînc, foarte mulţumim, de ce să nu mănînc?...

— Ba să bea ş-o duşcă de rachiu, zise altu.

— Ş-o duşcă să beau, vezi bine, răspunse băiatu; dar staţi să vă cinstesc şi eu cu ceva,... şi scoase din dăsagi vulturii morţi... uite, aveam doi curcani să-i frigem şi să-i mâncăm...

— Hă, hă! ce curcani, fără capete şi fără labe!

— Le-am tăiat, zise băiatul, că prea îmi era greu la drum... Ia puneţi-i dumneavoastră de-i frigeţi, că ştiţi mai bine decît mine.

Hoţilor, lacomi de curcani, atîta le fu; cît te ştergi la ochi ascuţiră două frigări, îi virîră în ele şi începură a-i întoarce deasupra focului. îi fripseră, îi tăiară şi începură să îmbuce. Băiatul unchiaşului făcu ce făcu şi se făcu că-şi mănîncă partea şi mai pe sub mînă, mai cum îşi vîrî bucata în sîn.

După ce mîncară hoţii bine, mai stătură niţel de vorbă şi numa-ncepură a aţipi cîte unu-unu şi, cît să tragi o brazdă cu plugul, crăpară toţi doisprezece.

— Aşa, zise băiatul, frecîndu-şi mâinele, decît voi pe mine, mai bine eu pe voi...

Şi-i scotoci pe toţi, le luă ce bani aveau, că de ce să-i lase? alese un bidiviu dintr-ai hoţilor şi plecă.

Şi cum făcu, cum drese, se puse luntre şi punte şi ajunse taman la vreme în împărăţia împăratului Galben.

Cum ajunse acolo, se duse glonţ la palat.

— Să trăieşti, măria-ta, ani mulţi, în veselie şi pace.

— Mulţumim dumitale, îi răspunse împăratul; ce veste ?

— Bună, măria-ta, am venit şi eu să spui o ghicitoare domniţii, şi de n-o înemeri-o s-o iau de nevastă, c-ampoftit, vezi dumneata, la odraslă mare. împăratul începu să rîză.

— Ia aminte, grăi el, că mi-e fata şireată.

— Las’ că ne-om potrivi, că ştii dumneata, măria-ta, vorb-aia: „nu strică Dumnezeu două case“.

Toţi curtenii erau acolo, numa fata să vie şi să înceapă ghiciturile, că mai erau ş-alţi inşi de se prinseseră să-şi încerce norocul. Nu trecu mult și iac-o şi pe ea, îmbrăcată în nişte haine de-ţi întuneca vederile şi frumoasă de parcă era luceafăr.

Cum veni se aşeză pe tron, la stângatătînă-său, şi chemă înainte-i p-ăl de ajunsese mai întâi la curtea împărătească.

Ăla veni în faţa fetei ş-a împăratului, şi nici una nici două, cică:

— Ghici ghicitoarea mea:

— Ce mai treabă! răspunse fata împăratului... Rîma.. Cu d-alde asta vrei să mă încurci? Ia luaţi-l...

Că-ncoa, că-ncolo... Aş! s-a isprăvit.

Altu că „unde e buricu pămîntului”;altu iar cică „Uite-onu e!“

De un’ să se nimerească? c-aşa ghicitori ghicesc ei copii de ţîţă, darmite fata împăratului!... ea nici n-apuca să sfîrşească ăla bine şi i-o şi spunea ce e, şi după aia îl dădea soldaţilor în pază pîn-o isprăvi, ş-apoi să-l răpuie.

Flăcăul nostru sta într-un colţ şi se gîndea ce să spuie să nu se pomenească cu Doamne ajută; dar într-un sfîrşit se înveseli, că pasămite găsise ce-i trebuia.

— Dar dumneata, Făt-Frumos, ce-ai să spui? întrebă fata: că drept, era frumos de pica, bată-lcîrnia.

— Uite, măria-ta, să-mi ghiceşti mie ce o fi aia!

— C-o fi aia, c-o fi aialaltă?...

— Aş!... nu merge, domniţă; ţi s-a înfundat... păi că ce cioarele, că n-ăi sta tot fată mare cît lumea, ţi-a venit rîndul să te măriţi şi dumneata! zise flăcăul.

Fata se căznea, se sucea, se învîrtea dar deloc... Nu-i putea da de rostu căpătîiului nici de cuş, dar tot nu vrea să se dea prinsă şi ceru un răstimp d-o noapte şi a doua zi să ghicească.

— Fie-ţi pe voie, măria-ta, da’ degeaba, zise băiatu.

A doua zi se strînse iar sfatu, se sui împăratu pe tron cu fata alături, şi cînd toţi gîndeau c-o spune ghicitoarea, ea grăi curat că n-a putut-o nimeri şi pace.

Flăcăului atît i-a fost; cînd a auzit aşa, s-a dus drept la ea şi de bucurie i-a căzut în genuchi şi i-a sărutat mina; iar fata uită şi ruşine şi tot şi ţoc! mi ţi-lsărută o dată pe flăcău, colo din greu.

— Toate bune, grăi apoi împăratul, dar să ne spui şi nouă ce e ghicitoarea aia, ca să ştim...’

— Păi uite, măria-ta, cum merge rostul socotelei: eu am plecat d-acasă călare p-un cal, şi calu-ăla pe drum a căzut jos ş-a murit; eu dac-am văzut aşa m-am pus şi eu pe o buturugă ş-am dat să-mbuc ceva, şi...

Şi povesti băiatul cum au venit vulturii, cum au mîncat din calul mort, cum a murit şi ei, cum a dat apoi de hoţi în pădure şi mai în sfîrşit tot din fir şi pînă în aţă toate cum s-au fost petrecut. Iar după ce isprăvi s-au minunat toţi de aşa destoinicie de rumân, că putuse el să rămîie pe domniţă.

Ei, şi după aia, au schimbat inelele şi s-a rugat băiatu să ierte p-ăilalţi de se prinseseră să spuie ghicitori şi nu putuseră si iertîndu-i împăratu i-a poftit la nuntă şi pe ei şi le-a întins masă împărătească... Ba m-a poftit şi pe mine, că mă întâmplasem cu nişte treabă p-acolo, ş-am mîncat pe neminţile cât doi ş-am băut cît doisprezece şi m-am îmbătat d-am dormit pîn-a doua zi la nămiazi, iar cînd m-am sculat, am plecat în pripă că-mi era degrabă.

Pe urmă, cică l-a fost adus ginerile împăratului şi pe tată-său la palat, şi peste vro nouă luni aşa, se pomeniră şi el şi cuscru-său, împăratul, c-un nepot şi peste vrun an cu altul, şi... ia aşa...

Comunicat de d-nu Th.M. Stoenescu.