XLIV Minea viteazul

A fost odată ca niciodată, a fost odată demult de tot,

a fost un moş si o babă. Ăst moş şi a babă copii n-au fost având deloc-deloc, si mare dor aveau, săracii, să nu fie singuri, să ştie şi ei un om cu milă pe lângă ei la bătrineţe; dar degeaba se rugaseră şi făcuseră câte alea toate, că copil nu dobîndiseră.

Într-o zi, văzîndu-se ei bătrîni de tot, mai cu un picior în groapă, ce s-au gîndit ?... hai să meargă în pădure, şi ce lighioană or găsi să o ia şi să o facă copil al lor, ca să aibă şi ei, cîte zile mai erau să trăiască, pe cine mîngîia şi îngriji.

S-au dus şi după ce s-au dus, au umblat cît au umblat şi mai pe sub seară aşa iacă dau de un pui de şearpe la rădăcina unui copac.

L-au luat cu ei, l-au dus acasă, şi l-au pus în apă într-o doniţă, după ce i-au dat lapte să bea.

Peste trei zile a fost crescut puiul de şoarpe de a plesnit doniţa. L-au pus într-un butoi; peste trei zile a plesnit butoiul de l-au pus bătrînii într-o butie; şi după ce au mai trecut încă trei zile a plesnit şi butia şi a început şearpele a vorbi de a zis:

— Mamă, mie mi s-a făcut de însurat.

— De, maică, ţi s-o fi făcut, dur cine să te ia pe tine, că eşti şearpe? a fost zis baba.

— Ei, găsesc eu, i-a răspuns şearpele; să faci bine să te duci la împăratul ţinutului ăstuia si să-i ceri pe fata lui pentru mine.

Baba, cum să se ducă ea la împărat, că n-o îngăduie nimeni să stea de vorbă cu el şi să-i spuie ce zice fii-său.

El a ţinut-o una că trebuie să se ducă şi trebuie.

S-a dus baba şi a stat trei zile şi trei nopţi la poarta palatului, până a întrebat-o o slugă ce vrea.

Ea i-a spus.

Împăratul auzind aşa a chemat-o de a vorbit cu ea şi s-a învoit să-i dea fata, dacă i-o face şearpele un pod de aramă şi cu pomi şi cu flori pe el: una să înflorească, alta să îmbobocească şi în capul podului să fie doi berbeci tot de aur, să se bată în capete, iar podul să lege palatul împărătesc cu casele moşului de luase şearpele de suflet.

S-a întors baba acasă, şi i-a spus şearpelui ce zisese împăratul.

Noaptea, s-a sculat şearpele devreme, a trosnit de trei ori din coadă — că vezi dumneata, el avea putere mare — şi a făcut un pod şi mai frumos de cum ceruse împăratul.

A doua zi, s-a dus iar baba la împărat să-i ceară fata, că fii-său făcuse ce-i ceruse împăratul.

Împăratul i-a zis că nu i-a cercat destul puterea şi i-a poruncit, de vrea să-i dea fata, să-i facă noaptea de venea un pod de argint şi cu pomi si cu flori pe el; una să înfloarească, alta să îmbobocească, și în capul poduluisă fie doi țapi de argint să se bată în capete, iar podul să lege palatul împărătesc cu casele moşului de luase şearpele de suflet.

S-a întors baba acasă şi i-a spus şearpelui ce a mai poruncit împăratul.

Noaptea, şearpele s-a sculat devreme, a trosnit de trei ori din coadă şi a făcut şi podul de argint şi mai frumos de cum ceruse împăratul.

După aia, baba iar s-a dus să ceară pe fată.

Împăratul tot nu s-a mulţumit şi i-a poruncit să facă pe d-asupra ălorlalte două poduri unul tot ca ele, dar să fie de aur, şi în loc de berbeci şi de ţapi să fie tauri.

Şi l-a făcut şearpele şi podul de aur, de s-a mulţumit împăratul că i-a văzut puterea şi i-a dat fata de nevastă şi au făcut nuntă mare şi minunată, că pe drum capul şearpelui era în trăsură, iar coada venea pe jos de mare ce era, iar în biserică se făcuse colac locului, de n-a mai avut loc lumea să mai intre la slujbă.

Pasămite, ăst şearpe, fusese fermecat; el fusese fecior de oameni şi îl fermecase o îndrăcită de babă. El noaptea se făcea om la loc şi era frumos şi mîndru de nu mai putea de bucurie fala împăratului, că ea gîndise că tot cu şearpele o să trăiască cît o trăi. Şi văzîndu-l ea om ca toţi oamenii şi ziua iar îmbrăcîndu-se cu pustia lui de piele de şearpe, s-a sfătuit cu mă-sa să ia în poală pielea lui de şearpe, şi pe cînd o dormi să i-o arunce în foc, să rămîie om mereu.

Şi aşa a făcut, dar bărbatu-său îi zisese să nu se atingă vreodată de pielea lui, că o fi rău de ea; şi cînd s-a aprins pielea, a prins de a pocnit tare de s-a deşteptat omul din somn.

S-a repezit el să o scoaţă din jăratic, dar degeaba, că luase foc peste tot; n-a mai putut scăpa din ea decât trei solzi de căzuseră jos cînd luase nevasta pielea în poală să o arunce în cuptor.

Solzii se făcuseră, într-un colţ al odăii, unul o furcă de aur de torcea singură, altul o rotilă de aur, şi altul o cloşcă tot de aur, şi cu pui iar de aur pe lângă ea.

Atunci omul i-a zis nevestei:

— Rău ai făcut, nevastă, că nu m-ai ascultat, că acum m-ai pierdut de tot, că eu trebuie să mă duc în lume şi să te las.

Şi fiind ea însărcinată a blestemat-o să nu nască pînă n-o întinde el mâna peste ea.

Apoi a pierit ca năluca. Femeia s-a olicăit, după aia, a plâns, a gemut, dar de făcut să facă ceva n-a făcut, că ăla pierise şi pierit a fost; iar când s-a îngreunat sarcina în ea de tot, de nu mai putea, şi-a luat şi ea furca de aur, rotila şi cloşca si a plecat să-l caute, ca să întindă mîna peste ea si să nască, că nu mai putea, săraca.

Şi s-a dus pînă a dat de casele sfintei Dumineci, unde era bărbatul său băgat argat, dar pînă să-l găsească au trecut cică ani la mijloc.

Dacă l-a găsit, i-a spus sfintei cum şi ce fel stăteau lucrurile şi a rugat-o să-i dea voie să se culce în patul lui, după ce o adormi el, că doar de o întinde mîna peste ea noaptea cînd s-o mai învîrti în somn, ca să scape de sarcină.

Iar drept mulţumire i-a făgăduit sfintei furca de aur. Dar n-a avut noroc, că noaptea întîia n-a întins bărbatu-său mîna peste ea, de a trebuit să-i dea sfintei plocon şi rotila, ca să o mai lase încă o noapte, şi neavînd noroc nici acum, i-a lat şi cloşca, ca să o lase şi a treia noapte, şi tocmai a treia noapte a întins mîna peste ea de a născut un băiat de nouă ani, că nouă ani umblase după el pînă îl dibuise unde era.

Şi ăst băiat a venit pe lume vorbind, ca copilul de nouă ani, vezi bine, şi a fost avînd un paloş cu care se ducea la vînat, de-i zicea numai: „paloş, păloşelul meu, învîrteşte-te intr-un picior şi îmi adu cutare lucru”, şi paloşul îi aducea ce ar fi fost, fiară, pasăre, orce lucru.

Într-o zi, ducîndu-se la gîrlă, iacă pe gîrlă două raţe; el dă cu paloşul după ele, dar i se nomoleşte paloşul in potmolul de pe fundul gîrlei, şi să-l scoată defel, că parcă prinsese rădăcină acolo. S-a pus şi el pe plîns şi pe rugăciuni, şi cum s-o fi rugat el, nu ştiu, dar numai s-a pomenit cu doi bivoli că ies din apă, şi erau legaţi unul de altul cu funie de mătase, şi cu paloşul legat de funie, şi au venit drept la el, de a pus mâna pe ei şi i-a adus acasă.

Pe drum, i-au zis bivolii că norocul lui nu e acolo, ci e peste mări şi ţări, de a hotărît băiatul să plece, şi a şi plecat, lăsînd vorbă acasă că de el să nu se îngrijească nimeni, pînă nu s-ar întoarce bivolii acasă cu o batistă între coarne, plină cu trei picături de sînge, că numai atunci va fi în primejdie de moarte, or mort de-a binele.

S-a dus el ce s-a dus, şi a dat de un sat. La ăst sat a tras la nişte bătrîni, prinzîndu-se ei să-i dea demîncare şi un locşor de dormit, iar el să facă treaba de argat.

În ăl sat, s-a fost întîmplat de era numai un puţ de undo putea lua lumea apă, şi la puţul ăla se ivise un balaur care nu lăsa pe nimeni să ia apă, pînă nu i-o da în fiecare zi satul câte o fată să mănînce.

Flăcăul nostru a auzit aşa, şi s-a dus să ia apă şi el, şi când s-a dus, a dat de una din fetele împăratului ţinutului ăluia, că avea două fete, pe una o mărita iar pe ailaltă o adusese plocon balaurului ca să-i lase să ia apă pentru nuntă.

Şi sta biata fată şi aştepta să o mănînce balaurul.

El, văzînd-o acolo, cătrănită de frică, i-a zis:

— Fată mare, lasă-mă să mă culc cu capul în poala ta, şi tu caută-mi în cap, că poate te-oi sluji şi eu cu ceva.

Fata a vrut săraca, decît să stea singură acolea, şi tot căutîndu-i în cap, flăcăul a adormit. Pe cînd dormea el, iacă a ieşit balaurul din puţ, să o mănînce pe fată, şi fata aşa a rămas aşa de încremenită, cînd l-a văzut, încît n-a mai putut zice nimic, numai i-a scăpat din ochi o lacrimă fierbinte, care a căzut pe obrazul flăcăului, cum sta el de dormea în poala ei, şi simţind el căldura lacrimei, s-a deşteptat de s-a pus repede înaintea fetei ş-o apere.

Balaurul s-a repezit să o apuce, dar flăcăul luase paloşul cu el, şi unul după altul, cu puterea paloşului, i-a tăiat opt capete balaurului, iar la al noulea cînd a fost, a cerut fetei un ac de cap de si a ascuţit paloşul cu el, şi a tăiat şi capul al noulea şi le-a făcut morman iar sângele cursese de putea înota un gonitor în el.

Fata, cînd s-a văzut scăpată de pacoste, a căzut în genuchi plîngînd înaintea flăcăului, şi i-a mulţumit cum a putut mai bine, şi după aia l-a luat de mână şi l-a dus la palatul lui tată-său, ca să-i răsplătească după faptă.

Împăratul aşa a fost de tare cuprins de bucurie, cînd şi-a văzut fata, încît chiar atunci a logodit-o cu flăcăul şi s-a şi dat jos dupe scaunul împărăţiei, de l-a urcat pe el împărat.

După ce s-a însurat Minea viteazul, că aşa îi ziceau toţi acum, cu fata împăratului, au trăit ei bine o vreme pînă s-au văzut nevastă-sa cu Roşu-Împărat, de le era vecin, iar de atunci încolo s-a isprăvit, că s-au pus de s-au îndrăgostit, pustii, amîndoi, şi şi-au pus în gând să-i fure întîi paloşul lui Minea şi pe urmă să se scape de el, că cu paloşul lângă el, cine era să se poată apropia?

Şi, ce e drept, i-a şi furat paloşul nevasta într-o noapte, pe cînd dormea, şi l-a dat lui Roşu-împărat, care aştepta la fereastră afară; iar după ce i l-a dat, ăla a intrat înăuntru şi l-a omorât pe Minea de tot.

Bivolii, cum au simţit că a murit Minea, au plecat cu batista picată de sînge la tatăl său, care a pornit plângînd cu ei înapoi — că aşa l-au învăţat bivolii să facă — şi a ajuns la locul unde îi era băiatul ciopîrţit, i-a pus bucăţică lângă bucăţică tot după învăţul bivolilor, şi după aia au suflat bivolii asupra lui, unul dintr-o parte şi altul dintr-alta, de a înviat Minea cum fusese mai înainte.

Cînd s-a văzut el iar viu, a zis lui tată-său să o ia înainte spre casă, că îl soseşte şi el de pe urmă, şi s-a dus cu gînd să se răfuiască cu nevastă-sa şi cu Roşu-Împărat.

Pînă una alta s-a băgat slugă la un popă care săpa la o vie.

După ce a slujit la popă trei zile, s-a dus la un mal şi s-a dat de trei ori peste cap, şi s-a făcut un armăsar alb cum nu s-a mai pomenit de frumos, şi cum s-a făcut armăsar, popa l-a luat de căpăstru şi s-a dus cu el la obor să-l vînză, că aşa îl învăţase Minea, şi il învăţase şi ce să facă pe urmă tot; că zisese că să nu-l vînză decît cui o putea pune banii grămadă cît el, că el, vezi, ştia că numai Roşu-împărat putea da aşa bani. Şi, drept că toţi se depărtau de cal cînd auzeau ce cerea popa pe el, până veni Roşu-împărat, care puse bani grămadă şi îl cumpără, şi îl duse acasă de-l arătă nevestii, fălindu-se de cumpărătoare.

— Frumos, frumos, a zis nevasta, cînd l-a văzut, dar are ochii lui Minea; să-l tai, să-l omori, dar de ţinut să nu-l ţii, că n-o fi bine nici de tine nici de mine.

El că „fugi d-acolo, nevastă, cu închipuirile, ce ochii lui Minea?... Nu l-am omorît pe Minea de tot?...“

Dar ea s-a ţinut de capul lui pînă a hotărît să-l arză.

Minea, care știa ce o să i se întîmple, a zis unei fetiţe care se tot ducea prin grajd, să ia trei fire din coada lui şi să le îngroape în băligar; şi în locul unde le-a îngropat fata au răsărit trei pomi cu totul şi cu totul de aur.

Roşu împărat u a mai putut de dragul lor şi i-a arătat nevestei să se minuneze şi ea de aşa frumuseţe de pomi; iar ea a zis:

— Pomi frumoşi, dar licuresc ochii lui Minea printre crăci; să-i tai, că n-o fi bine nici de tine nici de mine.

Împăratul Roşu iar s-a împotrivit, o vreme, dar la urma urmei văzînd că n-o scoate la căpătîi cu ea, că îi era frică de tremura vargă cum da cu ochii de ăi trei pomi, a pus de i-a tăiat.

Dar Minea îngrijise de rugase tot pe fata aia să ia două surcele din pomi, cînd i-o tăia împăratul, şi să le arunce pe un eleşteu de era în apropierea palatului.

Şi din ale doua surcele au ieşit o raţă şi un răţoi de nu i-au putut nimeni prinde or vâna, şi venea lumea de pe lume să încerce să puie mâna pe ei de minunaţi ce erau; pînă a venit într-o zi împăratul Roşu, care văzînd că nimeni nu e în stare să-i vîneze, hai să se ducă să încerce şi el; şi s-a dus.

Cînd a ajuns la marginea eleşteului, şi-a lăsat paloşul pe mal, că era singur, nu era cu nevasta să-l sfătuiască — şi a dat să intre după ele, că era eleşteul numai pînă la fluierul piciorului de adînc.

Raţele s-a făcut a se apăra pînă mai încolo, pînă le-a venit bine şi s-au repezit pe mal, s-au dat repede de trei ori peste cap, s-au făcut Minea la loc, teafăr şi sănătos; a pus pe urmă mîna pe paloş, iar după ce a pus mîna Minea iar pe paloş, să te ţii, vere, că bucăţele-firimele l-a făcut pe Roşu-împărat şi a făcut movilă din bucăţele, movilă fără vîrf, iar vîrf a pus capul nevestei, după ce a tăiat-o şi pe ea în casă unde a găsit-o.

Şi încălecai pe o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Auzit de la Dumitru Grigore, soldat, de fel din comuna Preasna Nouă, plasa Negoieşti, judeţul Ilfov.