XLV Stăncuţa și Mierluţa

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti şi nici eu n-aş avea de unde şti; a fost un mocan de avea oi, şi ăst mocan s-a dus într-o zi cu ele într-o pădure, că era la un luminiş nişte iarbă de-ţi era dragă lumea să te uiţi la ea, şi cînd păşteau oile parcă se îngraşau de le vedeai cu ochii, aşa era de bună la gust.

Între oi, mocanul a fost avut o oaie căreia i-a venit să fete taman în a pădure şi a şi fătat într-un bordei părăsit de se afla acolo la marginea luminişului. Şi a fătat două mieluşele, şi uneia i-a zis Stăncuţa şi alteia Miorluţa, că era oaia năzdrăvană, vezi dumneata.

Oaia, de dragul lor şi de frica lupului or a altor lighioane, cum le-a născut a încuiat uşa bordeiului şi a plecat să pască ca să aibă lapte să le dea, şi le-a zis:

— Mieluşelele mele, eu plec după mincare; voi să nu deșchideţi până n-ăţi auzi glasul meu că zic:

„Stăncuţă, Mierluţă, deschide uşa, că vine maica înţuculată, îmbucălată, cu doi foi de lapţi daţi pe spaţi“.

Mieluşelele nu ascultat, şi oaia s-a dus la treaba ei.

Le-a mers lor bine aşa multe zile, pînă a mirosit lupul că e lucru bun pentru el în bordei şi a vrut să intre să mănînce mieluşelele, dar a dat de ușe încuiată şi dacă a văzut aşa s-a pus la pândă și a văzut şi a auzit cum face oaia de intră la ele, şi a doua zi a venit şi el şi şi-a schimbat glasul şi a zis vorbele de le zicea oaia:

— Stăncuţă, Mierluţă, deschide uşa, că vine maica înţuculată, îmbucălată, cu doi foi de lapţi daţi pe spaţi.

Dar mielușelele au simţit că nu e glasu oaiei şi au zis:

— Bagă coada pe fereastră să o vedem.

Şi aşa au scăpat de data asta.

Dar şi lupul nu s-a lăsat, şi a doua zi s-a dus la nişte femei, care meliţau, şi a furat un fuior de in de l-a înfăşurat pe coadă. Iar după aia s-a dus, şi cînd au zis mieluşelele să le arate coada pe fereastră, că glasul nu prea semăna cu al oaiei, s-au înşelat şi l-au lăsat să intre şi el ie-a înhăţat pe amîndouă de le-a înghiţit pe nemestecate.

Cînd a venit oaia acasă şi a văzut ce pacoste îi căzuse pe cap, să înnebunească şi mai multe nu, săraca.

Ce să facă la urma urmei? A hotărît să facă cumetrie. A strîns nouă care cu surcele şi a umplut o groapă şi a făcut o gaură sub pâmânt până în fundul groapei, de putea intra un căţelandru, iar dasupra a pus lemne cruciş şi curmeziş, iar pe lemne a pus un scaun de ceară făcut frumos.

A doua zi, s-a dus oaia prin pădure şi a găsit pe urs şi I-a poftit la cumetrie, zicîndu-i:

— Să vii, ursule, mîine la noi, că facem turte moi.

Iar în taină i-a spus că avea de gînd să amăgească pe lup, să vie şi el, că oaia ştia că ursul o să-i fie de ajutor, că-i mîncase un puişor lupul, de nu era multă vreme.

A poftit şi pe vulpe şi a poftit multe lighioane şi păsări, că era cumetria mare.

A doua zi, au fost venit toţi, şi după ce s-au ospătat bine, a început ursul a lăuda pe lup că e deştept şi puternic și că el ar fi să fie împăratul diliăniilor, si cînd l-a văzut amăgit de tot, l-a dus Ia locul unde era scaunul de ceară şi i-a zis să se urce pe el să vază cum i-o fi când o fi împărat.

Şi s-a dus lupul, că era trufaş, iar uncăţelandru, prieten cu oaia, a intrat pe gaura de sub pământ şi a dat foc la surcele, şi în vreme ce-i spunea ursul lupului fel de fel de laude, numai a început a se scufunda lupul cu scaun cu tot în groapă, unde ardea focul încetinel.

Atunci simţi lupul cum şi ce fel, şi s-a rugat de urs să-l scape, iar oaia a zis cu nu, că el i-a mîncat mieluşelele ei, dur lupul a spus că i le varsă pe amîndouă vii nevătămate.

Şi ursul cu o frînghie a prins pe lup şi l-a tras pînă la marginea groapei, unde a vărsat mieluşelele vii nevătămate, iar după aia oaia ar fi vrut să-l scoată de tot, dar ursul, de necaz că-i mîncase puiul, i-a dat drumul cu frînghie cu tot în groapă şi a ars, că se încinsese un jăratec mare.

Şi aşa a păţit ăl lup, iar eu încălecai p-un gâtej uscat, să mai povestiţi povestea şi prin alt sat.

Povestit de Dumitru Grigore, din comuna Preasna Nouă, plasa Negoieşti, judeţul Ilfov.