IX Aleluia

Aleluia. M-am speriat de pomană. Am tăiat repede apa cu braţele. Am ieşit ţipând, urlând aproape, cu noroiul pe piele. Aoleo — se îneacă Ion.

Ca prostul mă văietam. Ion al lui Cleşie se şi aşezase pe fund cu gura, ori poate cu ceafa, în nămol. Sătul de apă. Cu burta umflată de apă.

Am mai văzut înecaţi. Când îi aruncă talazul la mal, sunt vineţi înecaţii şi împrăştie duhoare. Duci mâna la nas şi te apropii să-i vezi — dacă vrei.

Mi-am cules cămaşa din iarbă, leoarcă de năduşeală. M-am îmbrăcat. Soarele, de dincolo de Gorgan, aruncă spre noi snopi roşii. Aruncă soarele şi în baltă snopi roşii. Bate în roşu balta. Şi în galben. Şi în fumuriu.

Lângă mine, dârdâind, Gângu cu frate-său Tudorache. Tudorache nu face un pas, dacă nu-l ţine Gângu de mână. Parcă ar fi lipiţi. Se ţin de mână şi când se duc în poiană.

Cum vă spun, lângă mine Gângu şi Tudorache, Nacu
şi Iţicu, Tutanu şi Turturică — toţi prieteni ai mei.

A rămas pe mal, mototolită, mânjită cu păcură-n poale, c-un petic mare albastru în spinare, de stambă, cămaşa lui Ion. Cămaşa înecatului. Dacă o atingi numai, aduce nenoroc. Aduce noroc dac-o îmbraci. O s-o îmbrace Ştefan, băiatul cel mic al lui Cleşie, pe care până mai deunăzi îl chema Gheorghe.

Nu l-au dus la biserică să-l boteze a doua oară, nici la primărie, să-i schimbe-n condică numele. Nu era cu putinţă niciuna, nici alta. O dată te vâră boaita cu ţăcălie în hârdău şi te unge cu mătăuzul şi-ţi cântă, măcar că tu, proaspăt venit pe lume, ţipi şi te zbaţi şi nu înţelegi nimic, „botează-se robul lui Dumnezeu” cutare sau cutărică, după naş. O dată te scrie notarul în condică şi trage taică-tău cu degetul, când te declară şi ţi se aşterne numele pe hârtie. Adică nu o dată. Uite, eram gata să mint. De trei ori treci pe la boaită: când vii pe pământ, când faci nuntă şi când mori, de moarte bună-n pat, de moarte rea, cum muri acum, înecat, Ion.

Lui Gheorghe însă i-au schimbat numele părinţii, după sfatul vraciului Anghel Năbădaie.

Gheorghe are boala copiilor. O mai au şi alţii în sat. La noi în casă nimeni n-o are. De ce s-o aibă!

Ne jucăm pe uliţi. Ne jucăm în arii. Ne jucăm pe luncă. Se joacă şi Gheorghe cu noi. Vine boala nevăzută şi-l apucă. Gheorghe se-mpleticeşte. Cade. Zvâcneşte din mâini. Din picioare zvâcneşte. Se încovrigă. Dă ochii peste cap. Spume albe la gură. Ca apa-n vârtej, face spume la gură. Se repede câte unul mai curajos, băiat sau fată, îl apucă de degetul
cel mic de la mâna stângă, şi-l strânge, îl strânge, să se
trezească, să-şi vină în fire. Dar parcă simte el ceva!

Cum vor îl chinuiesc împieliţaţii pe tărâmul celălalt. Îl împung cu coarnele. Îl bat peste obraji cu cozile îmbârligate. Se trezeşte apucatul când îi e lui dat să se trezească. Când se satură şeitanii cu el de joacă. Se satură repede şeitanii, că au mult de colindat. E mare lumea.

Trezit, slobozit din chingi, din căpestre, apucatul îşi vine într-ale lui… Deschide ochii mari, obosiţi, şi la-nceput nu-şi dă bine seama ce i s-a întâmplat. Pare lihnit, năclăit tot, de puteri sleit. Parc-ar veni de departe. De departe s-a şi întors. De unde?… Îşi şterge gura cu mâneca. Se ridică şi, întremat, pleacă împleticindu-se, ruşinat. Nici nu prea ne uităm la el, după el. Ducă-se. Ne vedem de jocul nostru.

Degeaba i-au schimbat părinţii numele. În loc să-i spunem ca mai înainte, îi spunem altfel. Dar boala îl cunoaşte, n-o putem păcăli. Când e să dea peste el, gata, vine şi dă peste el.

Acum, că s-a înecat ăl mare, o să-i dea ăstuia mic cămaşa înecatului, să-i poarte noroc. Haram de aşa noroc!Cum o să-i poarte noroc o cămaşă, ba încă o cămaşă slinoasă, cu petic în spinare? Înţelegeam una nouă…

Ţipetele noastre au adus lume pe mal.

Mă-ntorsesem de la câmp pe jos cu Tiţă Uie, cu nevastă-sa, Floarea, cu plozii lor, care încă n-au deschis ochii şi-i ţin mereu închişi ca puii de pisică — Dumitra şi Dobra. Cu tot zăduful zilei în trup, cu toată zăpuşeala câmpului, mă-ntorsesem de la câmp.

Să-mi caut ceata. Să mă răcoresc. Să ne răcorim. Să ne zbenguim. Să alungăm osteneala. O raită pe uliţi. Ceata s-a strâns.

— Mergeţi la scăldat?

— Hai!…

Am luat-o, ciurdă, spre baltă. Când să trecem şoseaua, ne taie calea o matahală: batoza. Patru perechi de boi o trăgeau în luncă, s-o potrivească lângă vapor.

O să-nceapă curând treieratul grâului. Mai curând o să treierăm orzul, secara.

Cleşie mâna boii rotaşi la batoză. S-a desprins Ion de lângă taică-său. S-a luat după noi. A intrat în cârdul nostru. Ion e bucuria maică-si — adică era până mai adineauri –cu toate că era cam natantol, cam gângav, cam ştirb la minte. Bucuria lui Cleşie e fiică-sa, Mărina, care nu arată ca neoamenii. Se ţin flăcăii laie după ea. Nu atât pentru pământ. N-are Cleşie cine ştie ce pământ. Şi apoi, chiar dacă ar avea, tot nu l-ar da ginerelui. E niţel hapsân. Eniţel mână strânsă. Satul ştie însă că sub vechiul pătul din aria lui Cleşie sunt îngropaţi, din vremuri trecute, bani mari de argint, bani mari de aur. Un cazan plin până-n toarte, cu garboave de argint, cu mahmudele de aur.

Uneori banii joacă. În miez de noapte joacă. Au văzut vecinii flăcări albastre lingând butucii pătulului, lingând gratiile. Flăcările au izvorât de sub pătul, au fâlfâit, s-au stins, pătulul nu s-a aprins. La flăcările banilor, când joacă banii, nu te pârleşti dacă treci mâna prin ele. Nu poţi s-aprinzi nici ţigara. La banii îngropaţi sub pătulul luiCleşie nimeni nu umblă. Sunt legaţi banii cu jurământ. Singuri au să iasă la suprafaţă, când le-o veni timpul. O să le vie şi lor
timpul.

Din pricina banilor au cusururi băieţii lui Cleşie. Acălcat femeia pe deasupra lor, când a fost grea cu ei. Uitase să se ferească.

Pe urmă a ridicat Cleşie pătul deasupra, să nu mai calce nimeni peste blestem.

Am mers la scăldat la baltă, cu Ion după noi, între noi.

De sus de tot, dinspre dealuri, dinspre munţi, pogoară o funie de apă lişteavă, nămoloasă, printre maluri mărunte. În dreptul fiecărui sat oamenii au ridicat un zăgaz de pământ. Cu pari, cu gratii, e întărit zăgazul. Oprită, lişteava şi-a adâncit matca. Unul de altul s-au tot depărtat malurile. Dacă ai mână puternică, poţi arunca piatra de pe un mal pe altul. Numai dacă ai mână puternică. Altfel arunci piatra cu praştia.

Mai în susul satului, unde n-o turbură nimeni, gârla a prins la suprafaţă pânză de lintiţă verde. Sparg pânza liştevei gâştele, raţele şi alte orătănii care urcă după ciuguleală. O mai sparg broaştele când scot la soare boturi albe, creste dungate, ochi holbaţi. Ochii broaştelor s-au holbat de mirare, de câte minuni văd ele noaptea în fundul apei, unde mişună raci cu craci roşii, şerpi lungi, negri, vineţi, bălţaţi, crapi cu spinări pământii, zvârlugi sprintene şi sprinţare ca fulgerul, plătici cu solzi de zăpadă, buhai cu cojoace de cărbune, mormoloci străvezii cu cap mare şi coadă subţire, viermişori ca nişte fire de aţă, vişinii, albaştri, verzui, roşii — şi de cât văd broaştele noaptea între lună şi apă, între apă şi stele. Noaptea, stelele pogoară şi se scaldă în unde. Pogoară şi cerul. Tot cerul. Când e lună, pogoară la scăldat şi luna. Sălciile dorm adânc, mai adânc decât dorm oamenii. Somnul crengilor, somnul frunzelor, îl sună vântul. Sălciile dorm adânc, adânc. La îndulceşte somnul adânc vântul. Nu dorm niciodată apele. Niciodată. Întruna curg, întruna. Poate nu dorm nici sălciile.

Lângă zăgaz scăldăm boii. Scăldăm caii. Porcii îi scăldăm. Tot lângă zăgaz ne scăldăm şi noi. Acolo apa e mai adâncă, mai limpede. Dacă ne scăldăm mai mulţi deodată, o turburăm. Asta se întâmplă de obicei duminica. Azi nu e duminică. E altă zi. O zi ca oricare. Zi lucrătoare.

Socoteam c-o să fim singurii stăpâni ai bălţii. Când colo, de unde. Ne-a luat-o înainte un ciopor de babe, de muieri, de codane. Le-am auzit cum chiţăiau, cum chirăiau, când ne-am apropiat de mal.

— Se scaldă muierile lângă zăgaz…

— Să mergem mai sus, la Cotul Sârbului…

Ne-am oprit din drum. Ne-am adus aminte că lângă Cleşie e poşta, şi lângă poştă casa lui Ruţu.

Ruţu a intrat macagiu la drumul-de-fier anul trecut. S-a cam boierit. Poartă haină cu nasturi de alamă, lucioşi nasturi, şi şapcă cu betelie roşie de jur împrejur. S-a mutat la gară cu nevastă, cu copil, cu căţel, cu purcel. Casa şi-a închiriat-o picherului Dimache Micu, bărbat oacheş, cu mustaţă neagră deasupra buzelor cărnoase. Picherul e om de la oraş. Îngrijeşte şoseaua cu hârtoape, cu găuri, cu rupturi. Mănâncă la cârciumă cu doctorul Ganciu, cu Popescu-Bragadiru, învăţătorul, care cântă frumos, şi cu alte acrituri trecătoare ale satului. N-are nevastă picherul. Are un ochean cu coadă lungă, o lunetă. Mă duc seara câteodată la picher şi privesc cu ocheanul lui stelele, luna, Calea Robilor, tot ce-mi place mie să privesc. Fundul ariei lui Ruţu dă spre gârlă. Când e soarele la chindie şi muieretul aleargă la scăldat, aleargă şi picherul Dimache Micu în loboda, în ştevia, în cucuta de lângă gard, mai înaltă decât ulucile, cu ocheanul subsuoară. Potriveşte ocheanul şi se uită. Se uită până îi lasă gura bale.

Au aflat muierile. S-au supărat? Mai abitir ca mânzatele sar, se fugăresc, se stropesc, chiuiesc. Sar mai ales şi-şi arată alte alea babele, grasele…

— Ce spuneţi, mă? se uită picherul cu ocheanul la muieri.

Am mers şi am cercetat. Am dat cu pietre-n buruieni, cu bolovani. Am rupt câteva uluci. Am scuturat câteva moţuri de cucută. Niciun semn, nicio văicăreală. Nu se uita picherul cu ocheanul spre baltă. Ne-am îndreptat într-acolo. Stol.

— Hai la Cotul Sârbului…

— Nu… a stăruit băiatul lui Cleşie. Să m-m-ergem la ză-zăgaz. Să vedem mu-muieri.

Ce să facem?! Ne-am luat după nătâng. Muierile se bucurau în voie de răcoare. Ne-am aruncat de pe noi cămăşile, izmenele, ne-am afundat în apa turbure, cleioasă…

Muierile nici nu ne-au luat în seamă. Vezi. Asta ne-a cam întărâtat. Ne-am băgat printre ele şi-am început, pe dedesubt, să le apucăm de pulpe, de coaste, de unde nimeream şi noi, să le ciupim. Ne drăcuiau râzând, ne plesneau cu palmele ude, ne mai prindeau de câte un picior şi se făceau că ne îneacă. Petreceam în lege. Din haiul nostru gălăgios s-a desprins Petricica lui Ivănuş. A luat-o spre malul celălalt, în larg. Înota ca un băiat. Ion al lui Cleşie, după ea. I-au scăpat picioarele în gol. O fi strigat el ceva, dar cine să-l audă! Strigam cu toţii. Nu ştia să înoate Ion. Poate să fi ridicat capul deasupra apei. Poate să fi bătut balta cu palmele. N-am văzut roata de bulbuci. S-a dus. Dus a fost. Până să ne dumerim bine ce s-a întâmplat cu el, am ţopăit oleacă. Apoi, odată dumeriţi, ne-am speriat şi am ieşit repede la mal. Uiuuu… s-a înecat al lui Cleşie. S-au speriat şi ele, muierile. Ion, aleluia, pe fund. Au venit oamenii. Uite-i… îşi aruncă repede cămăşile şi sar. Încep să-l caute.

— Cam pe unde s-a scufundat, măi?

— Pe ici, nene Simioane, unde e groapa…

— Ba ici, nene Petrache, că aici e groapa aia mare…

— Nu, nu acolo. Nici dincolo. Aici e groapa în care a lunecat băiatul…

Gropi sunt pretutindeni. Oamenii închid ochii şi se dau la fund până când ajung cu creştetul în nămol. Ca orbii dibuie fundul, cu mâinile, cu picioarele. Li se sfârşescputerile. Zvâcnesc atunci şi răsar la suprafaţă. Respiră. Iar se dau la fund. Mereu. Mereu. Dacă ai privi balta de departe şi n-ai şti ce caută bărbaţii aceia, ai crede că au născocit un joc nou, nebunesc, joc pe care îl joacă sub privirile uimite, încremenite, năucite ale noastre, ale celor ce stăm pe mal cu inima în gât, cu sufletul la gură.

Se apropie dinspre sat, c-o prăjină lungă în mână, alergând de parcă-l alungă din urmă moartea, Cleşie. După el, gâfâind, jelind, Iana, nevastă-sa, cu zăvelcile ridicate. Au auzit că li s-a înecat băiatul.

— L-aţi găsit?

— Nu l-am găsit…

Cleşie îşi zvârle straiele de pe el şi intră cu prăjina în apă.
Începe să bâjbâie.

— Aduceţi cârlige!

Satul a năvălit pe malul apei. Unii se uită. Alţii se alătură celor ce s-au despuiat mai înainte. Forfotă balta de lume. Se aduc furci, cârlige. Se aduce şi o plasă mare de prins peşte. Strigă Cleşie:

— Aici e… Aici. L-am găsit!…

Se adună în jurul lui cei isteţi la înot. Îl prind pe înecat de picioare şi-l trag la mal. Ion e moale, cârpă. Ochii deschişi sticlesc. Burta, doldora de apă, umflată. L-au întins pe mal… L-au acoperit cu ierburi. Au adus lumânări. Au aprins lumânările. Într-un ciob cu jar fumegă tămâia.

Dincolo de Gorgan a pierit, s-a stins soarele. Acum balta licăre, dungi cenuşii, dungi negre. Deasupra bulucesc nori de vară. Am văzut ce-a fost de văzut.

— Hai acasă…

Aria e goală. Uşa casei, închisă. S-au culcat găinile. N-am luat nimic în gură, de la prânz. Drumul spre sat tocmai de pe moşia Băduleşti, scalda, spaima cu înecul m-au lihnit. Aş merge la vecini, la mătuşă-mea, să-i cer o bucătură. Mătuşă-mea e certată cu mama care-i spune, când vorbeşte cu ea, Bâzărca. Mă întind pe prispă şi încerc să dorm. În sat scârţâie care ostenite.

Mă trezeşte mama.

— Scoal’ de mănâncă, Darie.

Mă scol. Nu i-am simţit când au venit, când au pus de mămăligă…

— Ce s-a întâmplat cu Uie?

— I-a născut ţaţa Floarea, pe drum, două fete.

— Două fete…

Nu se miră nimeni. E obişnuită tărăşenia. Pe aici femeile nasc pe unde pot: pe acasă, pe câmp, pe unde le ajunge sorocul. Numai în biserică nu nasc, că nu se prea duc la biserică…

Le spun cum s-a înecat băiatul lui Cleşie.

— Dacă nu vă astâmpăraţi! Bine că nu te-ai înecat tu.

Afurisită zi.

Desfac noaptea în ţăndări clopotele bisericii. Sună înnebunite. Clopotul mare. Clopotul mic. Clopotul mare. Clopotul mic.

Poate s-a-mbătat cineva care, fără să ştie ce face, sună clopotele în miez de noapte. Dar nu. Nimeni nu s-a-mbătat. Se aude şi goarna în care suflă Diş, veteranul. Se aude şi toba pe care o loveşte, s-o spargă, Geantă, vătăşelul.

Buimaci de somn, sărim de pe rogojini ca lăcustele şi-o zbughim la primărie să aflăm pricina tărăboiului. Muierile au şi început jelania pe lângă uşi. Clopote. Goarnă. Tobă. Toate în miez de noapte. Ce altceva poate să însemne decât război?

Se duce, de două veri, dincolo de Dunăre, război. Peste gârlă erau până anul trecut grădinile de zarzavat ale bulgarilor. Veneau bulgarii primăvara cu desagii plini de seminţe. Reparau coverca. Dregeau roata înaltă care adună balta şi-o risipeşte peste răzoare. Pe toţi bulgarii îi cunoşteam. Pe Ivan, pe Stoian, pe Pantelie. Erau vreo cincisprezece. Vorbeau bulgăreşte între ei. Vorbeau româneşte cu noi. Peste liotă, mai mare era Ivan. El vindea toamna zarzavaturile la covercă, cu ridicata. El aduna banii. El ţinea socotelile. Stoian şi Pantelie vindeau zarzavaturile prin sate, cu căruţele, pe bani, pe mălai, pe porumb, pe grâu, dacă aveai grâu. Ceilalţi noaptea, cu ciomegele, păzeau grădina. De muncit, munceau ziua. Dacă aveau zor, aruncau veste-n sat: să vină copiii la bulgari la muncă. Ne duceam. Pliveam de buruieni răzoarele de usturoi, răzoarele de ceapă. Sădeam răsaduri de varză, de vinete, de roşii, sădeam ridichi, şi brozbe, şi praz, târându-ne pe genunchi prin noroi. După o zi de muncă la bulgari semănăm cu toţii a porci. În faţa covercii, steble de garoafe, de tufănică. Pentru o zi de lucru, cu mâncarea ta adusă de acasă, câştigai doi bani dacă erai fată, trei bani dacă erai băiat. Unul cu mustăţi, dacă săpa, câştiga şi cinci bani pezi — o băncuţă de argint.

Căruţa bulgarilor cutreiera satul:

— Hai la tarapangele!…

Femeile, ciucur pe căruţă. Aduceau cu ciurelul boabe de porumb şi luau ardei, pătlăgele, ceapă. Oala de ştevie n-are gust, dacă nu arunci în ea măcar o păstaie iute. Vara trecută n-au mai venit bulgarii. N-au venit nici vara asta. Oamenii şi-au arat fişteicile şi le-au semănat cu grâu, cu orz, cu secară. Pământ gras, în luncă. Grâul, până la greabănul calului… Mai sus de greabănul calului.

Ne-au sosit ştiri de la bulgarii noştri.

— A murit Ivan…

— A murit Stoian…

— A murit Velciu…

— A murit Anton…

— Au murit toţi grădinarii noştri. Au murit în războiul cu turcii.

— Bine că la noi nu e război…

Bărbaţii, femeile, copiii, spoiţi cu sudoare, muncesc.

— Bine că la noi nu e război…

Dacă-l caută pe vreunul moartea, îl găseşte între ai lui. Îi ia sufletul şi-i lasă trupul lângă neamuri…

Clopote. Goarnă. Tobă. Clopote. Goarnă. Tobă.

Câinii latră. Ca lupii — urlă a pustiu…

E încruntat la faţă notarul Gică Stănescu. Ştia de aseară. Ştia şi primarul. S-au aprins lămpile la primărie. Şi felinarul din faţa primăriei. Satul, adunat în păr. A deschis cafeneaua Lenea şi a ieşit în şosea, cu părul despletit. Nici nu şi l-a mai acoperit cu basmaua. Clămpăne papuci moi în picioare. Fusta, albă, subţire. Se strevede toată prin fustă. Flăcăii, pe lângă ea, gata s-o înghesuie, s-o proptească de ulucile bisericii… Jandarmul Niculae Mieluşel desface un plic galben. Scoate o hârtie şi citeşte:mobilizare.

Se simte la largul lui jandarmul. Strigă:

— Mâine la gară, mă, cu catrafusele. Plecaţi fiecare la regimentul vostru. Ne aflăm în război cu bulgarii. Vă ia mama dracului dacă nu vă duceţi. Ca pe câini vă-mpuşc.

Ca să arate că nu se joacă, ridică arma şi o descarcă în aer.

Murmure:
— Război cu bulgarii?

— Ce-avem noi cu bulgarii? Eram prieteni. Bine c-au murit alde Ivan, alde Stoian. Ne-am fi întâlnit cu ei. Mai mare ruşinea. Ne-am fi bătut, ne-am fi împuşcat… Doamne,Doamne!

Nu mai doarme nimeni. Ard focuri în case. Pe prag vaiete, jale. Se pregătesc totuşi în grabă mămăligi mari, tari, s-ajungă până la regiment. Se caută cămăşile zdrenţuite. Până la regiment să ţină. Acolo, odată cu puştile, cu cartuşele, cu bidoanele, li se vor da rezerviştilor hainele militare care se încheagă scoarţă pe trup, bocanci care rod degetele şi gleznele.

Înfăşate în petice, fetele lui Tiţă Uie dorm în copaie cap lângă cap. Capetele: două tărtăcuţe galbene, boţite.

— Să ai grijă de fete, Floare…

— Să te întorci sănătos, Tiţă…

Latră câinii. Ca lupii urlă câinii. A pustiu. Auie satul. Şi câmpul nesfârşit auie. Bat în porţi flăcăii.

— Eu plec, Ioană…

— Plec peste un ceas, Mărioară…

— Ilinco…

— Stano…

— Gherghino…

— Caterino…

Diş, veteranul, tolănit pe butuc, rezemat de zidul primăriei, cu goarna pe genunchi. Goarna, de alamă veche, lovită, ciocănită, cu buzele strâmbe. A sunat atacul la 77, când a căzut Şonţu, când a căzut Valter Mărăcineanu la Griviţa, sub gloanţe turceşti.

— Ne-am dus la război la şaptezeci şi şapte. Am risipit sânge. Sunt pline câmpiile bulgarilor de oasele soldaţilor noştri. Vorbeam — când între două bătălii cu turcii aveam răgaz de vorbă — că, la întoarcere, câţi vom rămâne cu viaţă o să ducem un trai mai bun, că o să ni se dea pământ, într-o ţară care nu mai plăteşte bir osmanlâilor. De unde! Tot ca înainte. Mai rău ca înainte. Boierii au devenit şi mai haini. Îşi aduce aminte vodă de noi când se încaieră cu vecinii şi-i trebuie carne de tun…

— Ce mormăi acolo, veteranule?

— Ce-mi trece şi mie prin mintea asta bătrână. Atunci ne-am bătut cu turcii, cu păgânii. Acum o să ne batem cu bulgarii. Creştini noi, creştini şi ei. Vai de sufletul nostru…

Pleacă şi Cleşie. Băiatul înecat au să i-l îngroape alţii. Au să i-l îngroape vârstnicii, care rămân. Aleluia o să cânte popa deasupra sicriului. Aleluia…

Până la ziuă, satul s-a golit pe jumătate. La gară, bâlci. Om lângă om. După unii au venit nevestele să le aducă traista cu merinde. Se ţin după ei, plânse.

Coboară mereu uruind, dinspre Ruşii-de-Vede, trenuri cu vagoane de marfă. Bărbaţii urcă în vagoane. Locomotiva fluieră. Dă câte un chiot. Uruind a venit. Uruind pleacă trenul. A venit gol. Pleacă încărcat. Spre Dunăre pleacă trenul.

Peste Dunăre, Bulgaria. Peste Dunăre, bulgarii. Peste Dunăre, război…

Din susul Călmăţuiului, din josul Călmăţuiului, jandarmii mână spre gară grupuri de rezervişti desculţi.

— De unde eşti, vere?

— Din Băcăleşti…

— Dar tu?

— Din Secara…

Jandarmii beau rachiu la cârciuma de lângă gară. Beau rachiu, ies sub şopron şi trag cu armele în ciorile din plopi. Dacă e război, măcar să se audă împuşcături.

Au adus manutanţele cu trenul şi le-au descărcat, le-au aşezat la rând, în spatele gării, lângă magazii. Tata nu mai e tânăr. L-a mobilizat la manutanţe. Frământă toată ziua pâine şi-o bagă în cuptoare. Cuptoarele sunt de tinichea neagră. Pâinea iese de acolo fumegând, cu coaja arsă, cu miezul moale, crud şi amar. Acum, trenurile care vin din sus duc spre Dunăre oameni din Moldova. În staţie li se împart pâini acre, sticle cu apă.

— Mere n-aveţi pe aici?

— N-avem.

— Nici prune?

— Nici…

— Dar salcâmii?

— Salcâmii nu fac poame…

Glumesc cu noi. Râd de noi că n-avem în sat pomi încărcaţi cu fructe. Dacă nu-i bun pământul pe la noi pentru pomi, ce să-i facem…

Mă apucă Mieluşel de ureche.

— Mă uit şi eu.

— Nu te mai uita. Cine se uită mult rămâne orb.

Îmi dă brânci, încruntat.

Stau toată ziua la gară pe lângă tata. Îmi place să văd cum trec trenurile cu soldaţi. Au trecut şi vagoane cu cai. Au trecut şi vagoane descoperite, cu tunuri, spre Dunăre. O puzderie de rezervişti lucrează la manutanţă. Nu le-au dat haine militare decât gradaţilor. Tata e soldat.

— De ce nu te-au făcut sergent, tată, când ai fost în
termen?

— Dacă nu ştiu carte… Gradatul trebuie să ştie carte…

Nimeni în casa noastră nu cunoaşte slovele afară de
mine.

Fierbe-n cazane mari ciorba — ciorba de verdeţuri cu câţiva cartofi aruncaţi cu coajă cu tot înăuntru. La prânz rezerviştii mănâncă ciorba din gamele, cu linguri de lemn. Pâinea, care prinde mucegai îndată ce e scoasă din cuptor, cine încearcă s-o mănânce o scuipă printre dinţi. Ciorbă sorb şi eu din gamela tatii. Adun pâinea aruncată de soldaţi. O duc în poală, seara, acasă. O dau porcului s-o mănânce. Porcul o miroase şi se depărtează. E mai bună iarba…

Gradaţilor li se aduc franzele de la oraş. Li se gătesc
bucate deoparte.

— De ce aruncaţi pâine, leţilor, fleţilor?

— E amară, domnule căpitan…

— E dulce, mă, e dulce…

— O fi, da noi simţim că e amară.

— Aruncaţi la gunoi avutul statului, tu’vă luceferii cui v-a scuipat pe lume…Cuptoarele de tinichea, şase la rând, coc pâine zi şi noapte. Pâinea e pusă în saci, sacii-n vagoane, şi vagoanele iau drumul Bulgariei. Trec Dunărea pe şlepuri vagoanele. Câteodată, peste sacii aşezaţi în stive, în vagoane neacoperite, mai dă o ploaie, mai dau două ploi, mai dau trei ploi. Nu e nimic. După ploaie, soarele acestei veri de foc se iveşte iarăşi, mai aprins, şi usucă pâinea…
Pâinea pe care a-nverzit mucegaiul. ..

— Tată, tu ai trecut Dunărea?

— Am trecut-o la şaptezeci şi şapte. Eram copilandru. L-au luat pe taică-meu cu carul la rechiziţie. M-am urcat şi eu în car şi am plecat cu el să văd războiul.

— Şi-ai văzut războiul?

— L-am văzut. Am văzut muscali. Am văzut turci cu fes şi şalvari, luaţi robi în luptă. Era iarnă. Păgânii, cam uşurel îmbrăcaţi. Mureau ca muştele pe zăpadă. Dac-ar fi fost vară, ar fi umplut pământul de duhoare cu leşurile lor spurcate. Taică-meu cunoştea bine locurile. Avusese pe acolo, în tinereţe, un prieten turc. Era bey prietenul tatii. Îi ducea în fiecare toamnă sare, miere, lână. Avea avuţii mari beyul. Ţinea cinci cadâne. Le ţinea închise în ocolul lor. Odată l-a apucat pe bey fudulia şi i le-a arătat tatii. Le-a poruncit cadânelor să-şi scoată la iveală chipurile de sub feregea.

— Priveşte-le, prieten al meu! l-a îmbiat turcul.

Tata le-a privit.

— Ei, spune-mi, care-ţi place?

— De, boierule — aşa le spuneau părinţii noştri turcilor pe când eram birnicii lor — toate sunt frumoase…

— Asta e adevărat, dar eu te-am întrebat care-ţi place ţie…

A arătat şi tata la-ntâmplare pe una, cu ochi codaţi, cu faţa gălbuie. A râs cadâna tânără. Din asta i s-a tras. Turcul a scos pistolul de la brâu şi-a culcat-o la pământ.

— Dacă-ţi place ţie, mie nu mai îmi place…

A înjugat tata boii la car şi-a plecat. Nu i-a mai dus niciodată turcului nici sare, nici lână, nici miere. Alte timpuri pe atunci. Alţi oameni. Când i-am văzut eu, turcii erau prăpădiţi. Veleatul lor trecuse. Îi alungau cazacii cu caii şi-i fugăreau cu săbiile.

Seceratul a fost dus la bun capăt de femei, de bătrâni, de copii. Pe lunca dintre sat şi cătun, zumzăie batozele. Scot fum negru maşinile cu coş înalt, în cuptorul cărora fochiştii unsuroşi împing mereu ghemotoace de paie cu vătraiul. Se treieră grâul moşiei. Între dealuri, peste sat, până mai sus de turla bisericii, pluteşte greu, înecăcios, praful stârnit de batoze. Logofeţii stau cu condicile deschise. Cetele de învoitori treieră cum le cade rândul.

— Istrate, ai împrumutat de Crăciun trei duble de grâu de la conac. Ţi-aduci aminte?

— Parcă am luat două, logofete…

— Trei ai luat, dac-aşa scrie…

— Era scump…

— Acum e ieftin. Că e mult…

— E ieftin…

— Pentru trei duble dai nouă…

— Logofete…

— O să vii iar la Crăciun după grâu, Istrate…

S-a şters datoria. Pentru bunăvoinţă, făgăduieşti logofătului o găină, un curcan, un găvan cu ouă, ce ai pe acasă. Pleci cu un sac de grâu. Îl duci şi-l arunci în tindă. Dacă ţi-ai pune mintea cu el, l-ai mânca într-o lună. Trebuie să legumeşti. E mult grâu. E rară pâinea.

Din Bulgaria, vin veşti liniştitoare. Bulgarii se retrag. Leapădă armele. S-au săturat de război. Nu vor să se mai bată acum şi cu românii! Soldaţii noştri mărşăluiesc spreBalcani. O să se încheie pace fără moarte de om. Încep să se audă cântece prin sat.

— Ţi-a scris bărbatul, Marando?

— Mi-a trimis vorbă, printr-al lui Perşu, că e sănătos. Se întoarce acasă la culesul porumbului. Aşa s-aude…

Aşa s-a auzit într-adevăr un timp.

Spre sfârşitul verii, s-au auzit altfel de vorbe. A năvălit într-o noapte peste câmpurile bulgăreşti, ca un blestem, holera. Mor pe capete bulgarii. S-au stricat gârlele şi fântânele. S-au stricat cişmelele. Apele aduc moartea. Soarele s-a pogorât mai jos, pământul nisipos, văros arde ca jarul. Molima s-a întins. Regimentele în drum spre ţară abia târăsc tălpile buboase prin spuza ţărânii, zac, palangă, de-a lungul drumurilor. Cine cade e lăsat să cadă, să zacă şi să moară cu buzele plesnite de sete, cu pântecul sfârtecat de ghearele molimei.

— Ştii ceva de bărbatul tău, Petro?

— E-n lazaret la Corabia…

— Dar tu, Mărgărito?

— Al meu e-n lazaret la Zimnicea…

— Mitache a murit, a murit. La Turnu a murit. . Au vărsat var peste el şi l-au îngropat, despuiat l-au îngropat…

Strâng paiele cu furcile femeile, le ridică în căpiţe cu vârf ţuguiat, să nu le pătrundă ploaia. Ar trebui să fie toamnă. Întârzie vara. Arde pământul de parcă ar avea flăcări în miez. Arde văzduhul. S-au scorojit copacii. Pădurile de porumb s-au uscat. Clatină vântul foile. Foşnesc foile porumbului. Drugile, desfăcute la moţ, arată dinţii mari, galbeni, roşcaţi, alburii.

Pe dealul dinspre Turnu a cantonat aseară un regiment de piotă, moldoveni. Satul s-a repezit spre deal.

— Sunteţi sănătoşi?

— Sănătoşi…

— Mai vin şi alţii-n urmă?

— Mai vin…

— N-aduceţi cumva boală?

— N-aducem.

Noaptea a intrat molima în tabără. S-au pus gărzi în jurul taberei.

Doctorul Ganciu înjură la primărie. Înjură şi notarul Stănescu, galben de frică. Înjură şi mai cumplit jandarmul Niculae Mieluşel, plesnindu-şi carâmbii cizmelor cu cravaşa.

Molima nu se sperie de înjurături… Intră în sat şi bate la uşi. Uşile se deschid, şi molima-i prinde pe oameni de beregată. Îi prinde şi-i doboară.

Au adus în grabă un vagon de var de la Piteşti. L-au cărat în faţa primăriei şi l-au împărţit la oameni.

— Spoiţi-vă casele…

Şi-au spoit oamenii casele, care pe dinafară, care pe dinăuntru. Nimeni nu ia varul să spoiască în întregime casa…

— Să nu ieşiţi din arie, ne îndeamnă mama.

— Să nu mâncaţi corcoduşe, ne învaţă Popescu-Bragadiru, dascălul nostru.

Toate or fi bune. Dar cum să nu ieşi din arie să vezi căruţele cu morţi!… Morţii sunt despuiaţi. Piele neagră, întinsă pe oase. Ochii holbaţi, guri negre larg deschise, limbi vinete, atârnând. Mai sunt şi stropiţi cu var morţii. Cum să bei apă fiartă? Ar însemna să umbli, pe unde ai treabă, cu urciorul în mână. L-ai ciocni până la urmă şi l-ai sparge. Frumuseţea de ulcior s-o sparge! Apoi, apa fântânii e rece şi răcoreşte gâtul ars de căldură şi de praf. Dude mai sunt încă! Cum să nu mănânci dude!… Cum să nu mănânci corcoduşe!…

Vorbim în jurul mesei de cine a mai murit prin sat şi câţi soldaţi au fost aduşi cu căruţele la cimitir, de cine s-a bolnăvit şi e gata să se însănătoşească. Tata îşi aruncă ochii îndărăt, în timpuri trecute. Povesteşte:

— Îl ştiţi pe unchiul Mihăiţă Bobeleac… A murit anul trecut. A mai bântuit o dată holera pe aici, când era el flăcău. Cădeau oamenii ca fânul sub coasă. Într-o noapte, venea de la stupărie — pe atunci era crâng cu stupării pe valea Urluiului. La marginea satului — ce sat era pe atunci, câteva case — i-a ieşit o babă în rochie neagră înainte. S-a rugat de el: „Măi Mihăiţă, vreau să intru în bordeiul lui Rădoi şi nu pot să mă apropii. Au câini negri. Ia-mă tu, ciuş, şi du-mă până la uşa bordeiului. ” Ce să facă unchiul Bobeleac?! A luat baba în spinare. Uşoară ca fulgul baba. A dus-o şi i-a făcut vânt pe gârlici. A fugit acasă tremurând. A doua zi de dimineaţa alde Rădoi au fost găsiţi morţi. Numai un copil de ţâţă se plimba de-a buşelea peste aşternut şi plângea. Copil nevinovat. Îl iertase holera. Ca să nu se mai ostenească să-i îngroape, vecinii au tăiat furcile şi au surpat bordeiul peste morţi.

— A murit şi Dârâială, ginerele lui Diş…

— A murit şi nevasta lui Diş…

— Veteranul e sănătos tun…

Din scândurile patului se alcătuieşte în grabă coşciugul. Un coşciug pentru doi oameni. Pe Dârâială l-au aşezat pe fundul coşciugului. Pe soacră-sa, deasupra. Capacul coşciugului nu se încheie. Se suie Buzulică cu picioarele pe capac şi începe să joace bătuta. Trupurile morţilor se dezumflă, fâşie, se stropşesc. Feţele morţilor se stâlcesc. Capacul se lipeşte de coşciug. Bate cuiele Oanţă, fierarul satului — Oanţă, bărbatul Grădinii…

— Puneţi coşciugul în căruţă peste celelalte…

Cinci coşciuge se află în căruţă. Ne uităm cum pleacă cortegiul din faţa şcolii — care acum a devenit iarăşi spital — spre cimitir. Merge-n frunte, la distanţă mare, popa, cu Floacă, ţârcovnicul. Cădelniţează popa şi mormăie rugăciuni. Cădelniţează ţârcovnicul. Aleluia…

După căruţă, Buzulică şi Oanţă, ţiganii satului. Au primit ordin să fie ciocli. Iată-i, sunt ciocli.

Cimitirul e îngrădit cu două feluri de uluci. Cu uluci vechi pe care le-au învineţit ploaia şi soarele. Cu uluci noi, albe, abia bătute în cuie.

Era mic cimitirul. Acum s-a lărgit. De trei ori s-a lărgit cuprinsul cimitirului…

De câteva ori pe zi cădelniţează popa. De câteva ori pe zi face drumul dintre sat şi cimitir ţârcovnicul. Mereu auzim:

— Aleluia… Aleluia… Aleluia.