VIII Ulcelele

Din vreme am intrat în seceră cu alde Beca, cu alde Misirliu, cu alde Uie. Cu ei, nu cu alţii am intrat în seceră, pentru că alde Beca au o secerătoare nouă, uşoară, numai cu o pereche de boi o duci de-a lungul lanurilor, un „Albion”. Taie ca briciul secerătoarea şi sună, sună…O asculţi de departe:

— I-auzi «Albionul» lui Beca…

Cu alde Misirliu că au, ca şi noi, zece braţe de muncă. Cu alde Uie, că sunt harnici: doi lucrează cât ar lucra patru.

— Mă Uie, da tu ai nevasta cu burta la gură…

— Ce dacă! Ne-am socotit. După seceriş, câştigăm copil…

— Atunci, bine, te luăm în ceată. La treierat ne-om descurca noi…

— Mulţumim…

Mergem la secerat tocmai pe Buduleasa, o jumătate de poştă cu carul. Pe la miezul nopţii ne trezim. Tot satul se trezeşte. Cocoşii ne trezesc — cocoşii, ori grija să nu întârziem şi să dăm de bucluc cu boierul…

— Dii, boală…

Drumul e moale, alb. Carul ţăcăne, zdroncăne. Cu somnul lipit de gene, acoperiţi cu ţoale, picotăm.

— Dii, boală…

Scapără tata şi aprinde o ţigară. Deasupra, cerul adânc, boltit. Pe ramurile unui copac nevăzut — copacul nopţii — atârnă fructe coapte, stelele. Unde e luna? Nu e lună. Când nu e lună văzduhul pare fumuriu. Când nu e lună, stelele par mai mari. Când nu e lună, stelele sunt mai aproape de pământ. Dacă te urci în plop, în vârful plopului, şi întinzi mâna, poţi cumva să iei una? Nu poţi! Atunci, de ce spui că sunt aproape de pământ? Ca să spun ceva. Unele sunt albe, stau să cadă — mingi de zăpadă. Altele gălbui — gutui. Până acolo unde cerul se împreună cu pământul. Mii şi mii de stele. Puzderie.

Sus stele,
Jos stele,
Umblă vântul printre ele;
Umblă neică printre ele,
Umblă şi mândrele mele…

— Ce sporovăieşti, Darie?

— Nimic. Mamă, uite Calea Robilor, uite Cloşca, uite uite Hora, uite Carul Mare. Dincolo, Carul Mic. Dadă, unde e Leul? Vreau să văd Leul…

— Mai tacă-ţi gura, diavole…

Mi-a tăcut gura. Cade o stea. Lasă în urmă o coadă luminoasă, albastră. Lasă o coadă. Piere steaua. Se destramă, se topeşte. Piere şi cade. A murit cineva. Cade o stea. Una, încă una… Mereu cad stelele. Cad şi din Calea Robilor.

— Nene, am găsit Leul…

— Apucă-l de coadă…

— Auuu!

Un pumn în coastă. Mi l-a repezit frate-meu Ion de ciudă că i-am sfărâmat somnul. Se dă jos frate-meu şi vine după car. Nu mai poate dormi. Să se încălzească, să se trezească de-a binelea cel puţin…

— Dii, boală…

Am trecut de linia ferată. Urcăm dealul.

— Aţi umplut butoiul cu apă?

— L-am umplut.

— Şi boata?

— Şi boata.

Înaintea noastră, în urma noastră, la dreapta noastră, la stânga noastră, pe toate drumurile, suie carele spre inima câmpului. Nu cântă niciun băiat. Nu cântă nicio fată. Nicio muiere. Cântă, cât e de larg, câmpul. Poate cânta şi cerul. Nu-l auzim.

— Care eşti, mă?

— Eu, Niculae…

— Ai un foc? Pierdui cremenea…

— Am…

Ei, nu mai cad stelele. Pălesc şi fug în sus. Poate se duc să
se culce dincolo de pânza cerului. Ziua, stelele dorm. Sunt
treze noaptea. Ies seara din aşternutul lor şi se uită peste
pământ să vadă cum se odihnesc oamenii şi văile, şi
dealurile, şi câmpurile, şi pădurile…

— Aşa e, tată?

— Aşa o fi… Cine poate să ştie! Numai Domnul… Dac-o fi pe undeva.

Spre răsărit zarea, lăptoasă. Bate în galben, în roşu. Grăbim.

— Dii, boală…

Boii măresc pasul. Se mângâie singuri cu sfârcurile cozilor pe şolduri.

Ajungem. Dejugăm. În grabă, smulgem smocuri de iarbă şi le dăm vitelor să le mănânce. Cum ar mânca boii grâu!… Cum le-am mai da măcar câteva spice!… Nu e voie. Nu e grâul nostru. Scapi boii în grâu, o iei după ceafă…Am păţit-o vara trecută. Pe mirişte păşteam boii, la amiază. Priveam cerul cu ochii mari. Se-mbulzeau norii şi mi-era drag să-i privesc cum se-mpung, negri, ca taurii. Bălţatul a rupt o gură de grâu. Mesteca grâul… Vâjjj… Fiuuu… Plici…

— Auleuuu…

M-a şi plesnit Gânţă logofătul cu harapnicul. Ca un şarpe de foc m-a înfăşurat harapnicul lui Gânţă. S-a băşicat, s-a umflat, a sângerat pielea pe spinare. Ustură harpagicul. Nu-i ştiam gustul. I-l ştiu. Mai am semnul. Poate vrei să-l vezi? Scot haina. Scot cămaşa. A fost ca un fulger care şi-a lăsat urma de la umărul drept la coastele din stânga. Nu vrei să-l vezi! Mai bine. A pus tata mâna pe resteu. Resteul — de fier.

— Vascrisu mă-ti… Mi-ai omorât băiatul…

Gânţă călare:

— Nu l-am omorât. L-am bătut…

A dat călcâie pintenogului şi-a plecat în buiestru. Dacă nu fugea, se pomenea cu tâmplă crăpată. A fugit, norocul lui. Fiecare cu norocul lui. Îi ştia tatii de frică. De mânie nebună mă lovise, nu de altceva. Pe tata nu-l înjură nici boierul, necum un logofăt, necum Gânţă, pocitania. Îl suduise mai anţărţ pe tata Juvete jandarmul. De pomană îl suduise. Nu-şi luase tata căciula înaintea lui. Nu se apucase la harţă cu el. Nici nu-i ceruse socoteală de suduială. Tata, cu băţul în mână, să se apere de câini, o nuieluşă de salcie, jandarmul cu arma la spate. Da noaptea tată-l pândise la pod, când ştia că are drum spre cătun. Îl zobise-n picioare. Puşca i-o zvârlise în gârlă, şi pe jandarm, după ce-l zupuise zdravăn, îl târâse lângă apă şi-l aşezase cu cizmele în gârlă, să prindă peşte-n carâmbi. N-avea de gând să facă moarte de om, măcar că trebuia. L-au găsit pe Juvete caraulele, leşinat, şi l-au purtat, moale, la spinare, la post. S-a trezit Juvete din leşin.

— Cine te-a bătut?

— Nimeni. Am călcat alături de pod, pe-ntuneric, şi m-am prăvălit. Tâlharilor! N-aţi pus speteze podului.

— Are speteze podul, domnule şef…

— Dacă spun eu că n-are, n-are.

— N-are…

Gemea Juvete şi-şi muşca buzele. Îşi muşca mustaţa. A zăcut. Când s-a-nzdrăvenit, s-a dus la secţie şi şi-a cerut mutarea. I s-a dat mutarea. În locul lui Juvete a venitMieluşel, jandarmul plutonier Niculae Mieluşel. Nici cu ăsta nu ne avem bine.

— Hopa!… Ne-au luat-o alţii înainte.

Beca unge secerătoarea. Ca un mecanic se pricepe. Vine şi Misirliu cu nevasta, cu fetele, cu băiatul. Nevasta, poamă bună. O cheamă Ilina, da toţi îi zic Şapte-burice. Fetele, poame bune şi ele. Le pupă, le mototolesc flăcăii. Le ridică şi fustele. Parcă nu s-a mai văzut? Buun… Da de cerut de neveste nu le cere nimeni. Băiat, unul singur areMisirliu. Băiatului îi spune satul Căţeaua. Surorile-i zic, dacă vine vorba de el, „frate-meu”; maică-sa, „fiu-meu”;taică-său, „amărâtul ăsta al meu”… Dacă are ceva treabă cu el, îl strigă simplu: „Ei, tu”. Căţeaua aude tot, înţelege tot. Numai nu poate să vorbească. Din gât scoate sunete sparte, rupte, care nu se leagă în cuvinte. Nu-ţi dai seama:gâgâie o pasăre sălbatică, ciudată, de baltă, latră un câine… Copiilor li s-a părut că latră o căţea, şi l-au poreclit pe băiatul lui Misirliu Căţeaua. Numele adevărat i s-apierdut. Câte nu se pierd, câte nu se prăpădesc, şi iaca, lumea merge-nainte. Cât o mai merge. Vie a rămas porecla, îi spun şi eu Căţeaua băiatului lui Misirliu, şi nu se supără pe mine.

Are suflet bun. E frumos, lovi-l-ar tunetul!… Sprâncenele: dungi lungi, prelungi, groase, stufoase. Ochii: verzi, de guşter.

Cu duşmănie munceşte Căţeaua. Buhul i s-a dus.

— A venit Uie?

— N-a venit Uie… O să vie…

Iarba e udă. Grâul e ud. Parcă şi cerul e muiat cu rouă, cerul din care azi-noapte a picurat roua. Din senin picură roua.

— Pit-palac…

Cântă undeva în grâu prepeliţa. Sus, ca atârnată de slăvile cerului de un fir nevăzut, se leagănă şi fluieră ciocârlia. Macii ridică deasupra spicelor pălării roşi cu măciulii negre. Măciulii negre peste pălării roşii, cu foi late — asta sunt macii. Culeg maci să-i pun la pălărie. N-am pălărie.

— Înjugă boii, că ne prinde soarele trândăvind…

Se măsoară postaţele. Ne-a înecat, ca o apă limpede, lumina. „Albionul” lui Vasile Beca sună, sună… Sună pe aproape şi alte secerători. Grâul cade, polog pe care-l aşezi peste alt polog. Mai adaugi un polog. Le strângi la un loc pe toate trei, le strângi bine şi le înfăşori cu o legătură de spice. Aşezi snopul cu spicele în sus, să le mai bată soarele până-nspre seară, când vor fi clădite clăile. Dacă n-am fi intrat în seceră cu alţii, ar fi trebuit să secerăm cu mâna. Am fi ţopăit ca broaştele, săptămâni de-a rândul cu genunchii goi prin ţepile miriştii, cu pojarul soarelui în spinare, în creştet… Acum ţopăim mai puţin. Dacă n-aţi secerat grâu nu cunoaşteţi preţul pâinii. Numai
dulceaţa i-o cunoaşteţi.

Năduşit, a venit Tiţă Uie. A venit şi nevastă-sa, în urma lui, suflând greu, ca o iapă lihnită, cu traista cu merinde la spinare — ce merinde, o mămăligă, un ou, o chită de ceapă verde. Uie a adus urciorul cu apă. Frumos urcior, cu două ţâţe.

— Unde e postaţa noastră?

— Mai încolo…

Cât prinzi cu privirea spre Dunăre, grâu, numai grâu. Grâu cuspicul roşcat, cu spicul cât vrabia. Spre miazănoapte se întind, până la drumul Ruşului, păduri de porumb, înalte, verzi. Vântul le foşneşte foile, ştiuleţii cu dinţii acoperiţi de mătase.

— Măi, măăă!

Glasul lui Gânţă. Gura logofătului n-are buze. De aceea i se văd totdeauna fasolele, printre care scuipatul i se prelinge pe bărbie. N-are buze Gânţă. I le-au mâncat orătăniile, când era copil.

— Daţi-i drumul, măăă!…

— I-am dat de mult…

Frânţi de mijloc, adunăm poloagele, legăm snopii. Soarele arde. Miriştea frige. Spinarea, mereu îndoită, doare. Mâinile, picioarele sângeră. Acoperim tăieturile cu ţărână fierbinte. Sângele se-ncheagă, amestecat cu ţărână se opreşte. Carnea julită, despicată, se închide. Dacă tăietura e adâncă, până la os, te dai la o parte din văzul celorlalţi şi slobozi udul peste rană. Doare. Scrâşneşti din dinţi. Doare şi… trece.

— Hai, măăă, daţi zor!…

Dăm zor. De departe a strigat Gânţă. Îi e încă teamă de resteul tatii. Nimic nu uită tata. Nimic nu iartă. Plăteşte cu dobândă datoriile. Cu dobândă mare. Ca la bancă. Altfel l-ar fi călcat în cizme jandarmii, logofeţii. L-ar fi călcat, în ghetele lui cu scârţ, până şi notarul, care e târgoveţ şi poartă la gât burlan alb lucios, slinos.

Cămaşa e leoarcă. Toată se lipeşte de piele. Mâinile ard. Ard picioarele. Pielea arde. Capul, greu, atârnă. Sudoarea — şiroaie. Cum s-o ştergi?… Cu ce s-o ştergi? Se prelinge şi o sugi cu buzele. E acră, sărată… Las-o să cadă, să ude ţărână, poate-o răcori-o. De unde? N-o răcoreşte.

Urcă soarele, urcă, Ilina o apucă spre codrul de porumb. După ea, Ion, frate-meu. Nu stau ei mult în porumb, cât ai fuma un muc de ţigară. De ce s-or feri? Ies din porumb unul pe o parte, altul pe alta. Îşi iau locul pe postaţă şi lucrează de zor, cu spor. Schimbăm boii la secerătoare. Până acum au tras ai lui Beca. E rândul să mai tragă şi-ai noştri. După ce-o trece amiaza, o să tragă şi-ai lui Misirliu, toată după-amiaza, că boii lui Misirliu sunt mai puternici, boi de Fălciu, ca nevastă-sa, moldoveni.

Când a venit în sat, Ilina vorbea altfel. Avea o voce ca un flaut. Acum s-a deprins. N-o mai cunoşti c-a venit de departe. Grăieşte ca toţi oamenii de pe la noi. Dar nu e ca toţi oamenii, mai ales nu ca toate muierile. Spune că o arde mereu pântecul şi că-i trebuie zbânţ. Misirliu o lasă-n doaga ei — şi fiindcă-i arde mereu pântecul, muierile i-au scornit vorbe c-ar avea şapte burice, i-au zis Şapte-burice…

Ea-şi arată mereu pântecul bărbaţilor care vor să i-lvadă mai pe lumină, mai pe-ntuneric, să spulbere o dată scornitura.

Un buric are, scornitura i-a rămas. Pacostea e că cele trei fete ale ei îi seamănă.

— Dii, hăis, hăis, cea!… Dii, bălţatule… Diii!

Mân boii, Eu îi mân. Sunt îndeajuns de mare ca să mân boii. Tot dau ocol lanului, care se-ngustează. S-a lărgit miriştea. Snopii stau în picioare ca oamenii, mai groşi ca oamenii şi mai scurţi, cu perii spicelor zburliţi spre cer. Trec pe lângă Ilina şi mă-mbie:

— Hai la porumb, Darie, să-ţi arăt ceva…

— Ce să-mi arăţi? Buricul? Ai şapte, lele Ilina…

Ne aude Uie.

— Nu ţi-e ruşine, fa? Eşti muiere bătrână. Te legi şi de
copii…

— Ei, lasă, că nu e chiar copil, şi-apoi nu sunt
bătrână. Hai, Darie…

— Du-te cu altul, îi spun şi mân boii mai departe.

Sună „Albionul” lui Beca, sună…

Ilina se duce în porumb cu băiatul lui Beca — cu băiatul ăl mare, cu Gogoi, care are faţa mâncată parcă de gândaci… Până spre seară o să se mai aducă şi cu alţii.

Încearcă nişte scame de nori să se-nchege. De-ar veni o răpăială de ploaie… Să vină şi să treacă repede. Să ude văzduhul. Să potolească arşiţa. Să răscolească pământul, care-mi frige tălpile. Picioarele mi-au devenit două răni care dor. Degeaba le mai presar cu ţărână. Sângele curge, se sleieşte, din nou curge.

De-ar veni pânza de apă a ploii… De-am avea la car o cergă mare şi două prăjini lungi să le-ntindem spre cer şi să acoperim soarele! Pace bună…

Norii au luat-o spre Dunăre. Au trecut Dunărea. S-au
pierdut spre Balcanii pe care în zilele cu cer limpede, dacă
mă sui pe măgură, îi văd lucind, scânteind în lumină spinări
gheboase, pietroase, sive, grive, pleşuve.

Niciodată n-am trecut Dunărea la bulgari. M-am scăldat în
Dunăre. O să mă scald peste o lună spre toamnă, după
treierat.

Nu-i ajung hambarele boierului. Nu-i ajung nici magaziile gării. N-are unde-şi păstra tot grâul. O parte din el îl duce repede la Dunăre. Adică, el dă poruncă să i se ducă grâul la şlepuri. De dus, îl ducem noi, îl duc alde Beca, aldeMisirliu, toţi învoitorii care au car şi boi. Uie n-are car, n-are boi. Păcat. N-a văzut nici şlepurile, nici Dunărea. Şlepurile sunt negre, burticoase, şi arunci întruna în ele saci cu grâu. Dunărea e lină, adâncă, turbure. Pe mijloc face spume când o ia vântul în răspăr…

Duci grâu la Dunăre, capeţi bani. Câţiva gologănaşi mărunţi de sac poţi să capeţi. La un drum, cu dusul, cu întorsul, cu descărcatul, câştigi un leu şi ceva. Dacă n-ai opinci, poţi cu banii ăştia să-ţi cumperi o opincă. Mai duci grâu o dată, poţi să-ţi cumperi opincă şi pentru celălalt picior. Dacă vrei flanelă sau cojoc trebuie să cari cinci tarlale de grâu la Dunăre. Cum să cari atâta belşug!… Mai umbli cu pălăria găurită, bleojdită, mai umbli fără pălărie. În loc de cojoc, porţi zăbun, da nu mori de asta. Dai banii perceptorului, dări la stat — ori cârciumarului. Dacă-i duci toţi cârciumarului, nu e rău. O seară-ntreagă uiţi de necazuri.

Îmi place Dunărea. Apă câtă vrei, te scalzi după poftă. Te dai ca peştele afund. Să bagi de seamă să nu rămâi la fund, chiar dacă ştii să înoţi. Unii băieţi rămân. Şi mai rămân la fund şi oamenii cărora de osteneală le scapă piciorul alăturea de scândura care leagă şlepul cu malul de piatră. Se rostogolesc cu sac cu tot între şlepuri. Căutaţi-l!… Logofătul Gânţă înjură de mama focului. Nu vă speriaţi. Nu-njură Gânţă pentru omul pe care până la urmă îl scot apele umflate cine ştie unde. Gânţă înjură pentru sacul pierdut, de care are de dat socoteală, al cărui preţ administratorul i-l opreşte din leafă.

— N-ai avut grijă, Gânţă, de sacul boierului…

— Am avut grijă, domle administrator. S-a întâmplat…

— Să nu se fi întâmplat…

— Hai, măăă, daţi zor!…

Am dat zor. Nu mai putem să dăm zor. Câmpul s-a prefăcut în iad. Ni s-a aprins carnea. Simţim cum ne plesnesc, în ţăndări subţiri, oasele, cum ni se desfac încheieturile. Capul fierbe, ca o oală în clocot. Din boi izvorăsc aburi, aburi fierbinţi. Gâfâim. Gâfâie şi boii. Li se moaie genunchii. Cum poţi să-i mai biciui…

— Diii, hăis, cea! Diii, boală!…

— Hai, măăă. Daţi zor!

Astupar-ar clisa gura văduvă de buze a lui Gânţă…

— Ho…

S-a oprit sunetul secerătoarei. Toate secerătorile şi-au oprit sunetul. Zac cu aripile întinse ca nişte mori în vânt, pe zăpuşeală, fiare moarte.

— La masă, băăă!…

Trag aerul în piept, parcă beau jar dintr-o găleată, parcă beau flăcări…

— La masă, băăă!…

Căutăm umbră lângă care. E umbră la car. Pentru lăcuste. Pentru şopârle. Pentru gadinele buruienilor.

Destupăm butoiul şi adăpăm, cu căldarea, boii căzuţi pe brânci. Dintr-o înghiţitură sorb apa. Le frecăm spinările cu şomoioage de paie. Din mână-n mână trece boata. Apa e caldă, clocită. Pe nemâncate o bem, să umplem stomacul, să-l amăgim.

Se-ntinde şi masa — şervete puse cap la cap. Misirliu scoate din traistă, pentru şase guri, trei ouă fierte, o mămăligă, câteva fire de ceapă verde, un castravete, o sticlă de oţet — poşircă vânătă. Bogată masă! Misirliu e om cu stare. Are şi lot. Vasile Beca, mai cevaşilea, lângă mămăliga lui pune cepe mari, cu bulbi rotunzi şi, pe fundul unei străchini, un pumn de urdă. Pisăm în găvan — pisăm cu pisălogul — trei căpăţâni de usturoi. Le stropim cu sare şi turnăm deasupra o ulcică de apă. Gata mujdeiul. Întindeţi cu bulzi de mămăligă în mujdei şi duceţi la gură. Feriţi buzele, că sunt plesnite. Mestecaţi, dacă aveţi vreme de mestecat. Eu unul n-am. Înghit mămăliga cu mujdei de usturoi… Poşirca în care se dumică mămăliga e grozavă –pentru cine are poşircă. Aci, în câmp, mănâncă fiecare ce şi-a adus de acasă. Uie sparge oul, îl cojeşte. Jumătate îl mănâncă el, jumătate muierea lui, care abia răsuflă cu burta la gură…

Să-şi uite de-ale lui, Uie aruncă sămânţă de vorbă:

— Bună secerătoare ai, nene Beca…

— Iancu Agana să trăiască… Şi nevastă-mea…

Nevasta lui Beca sparge bulbul cepei, îl ronţăie între gingii şi soarbe, cu lingura, poşirca din strachină. Şapte-burice râde…

— Şi cum fuse povestea cu „Albionul”, Radă?

— S-o spuie el, că-i place s-o spuie…

Arată cu capul spre bărbatu-său.

— Păi cum să fie? Iarna trecută vine nevasta şi-mi spune că se leagă de ea Agana. Buun! îi zic. Are prăvălie peste drum de noi. Ţine şi cârciumă. Ţine şi cojocărie. Edoldora de bani. Pofteşte la tine? Să vie la noapte-n coşarul oilor, pe uşă. Câinii-l cunosc. N-o să-l latre. O să fiu şi eu pe-acolo, cu bâta-n mână. Să-i spui că dorm buştean. M-a ascultat nevasta. Agana s-a tuns, s-a ras, s-a primenit — ca omul. A venit, cum se-nţeleseseră. Câinii nu mârâie — se şi gudurau, că le aruncase oase.

— Aici eşti, Radă?

— Aici, nene Iancule…

— Nu-mi zice nene, că nu se potriveşte. N-am îmbătrânit încă. Sunt om în putere…

Ies şi eu din cotlon şi deschid uşa să intre lumină de afară. Lumina zăpada.

— Bună seara, nene Iancule. Cu nevastă-mea, hai?

A înlemnit. Eu, cu bâta ridicată să-l ating la moacă, păzeam uşa.

— Nu mă omorî, vere.

— Nu te omor. Dezbracă-te de cojoc!…

A dezbrăcat cojocul şi l-a pus jos.

— Dezbracă nădragii!

A dezbrăcat nădragii.

— Pune şi căciula peste nădragi.

A pus şi căciula jos.

— Scoate cizmele!

— Iartă-mă, vere.

— Scoate cizmele, îţi spun, că mă apucă dracii şi izbesc…

A scos cizmele — cizme noi, abia şi le-a scos. Dârdâia de frig.

— Acum ce-mi faci, vere?…

— Nimic nu-ţi fac. Te repezi până acasă şi-mi aduci trei sute de lei să-mi cumpăr un „Albion”…

— Să-ţi aduc două sute să-ţi iei un «Clayton» dacă vrei
secerătoare…

— Nu vreau „Clayton”, vreau „Albion”… Până acum numai boierul are „Albion”. Vreau să am şi eu un „Albion”, dacă ai poftit să te drăgosteşti cu „cucoana” mea…

— Vere…

— Niciun vere…

S-a dus şi mi-a adus banii. A intrat în casă tiptil, a ieşit
tiptil… Am numărat leu cu leu, argint curat…

— Mai du-te o dată!

— Ce mai vrei?

— Doi polişori!

— Pentru ce?

— Să mă duc la oraş să-mi cumpăr „Albion” şi să beau o
dată cu mozică, la birt, ca avucaţii.

— Vere…

— Niciun vere…

Clătinam bâta. Ce să facă?! S-a dus şi mi-a adus încă doi poli.

— M-ai sărăcit, hoţule…

— Eu hoţ? Tu eşti hoţ, că vinzi scump la prăvălie…

A plecat cu cojocul în spinare, cu căciula în cap, în izmene. Ducea cizmele într-o mână, nădragii în alta, în ciorapi pe zăpadă… M-am dus şi am cumpărat de la târg „Albionul”. Am mâncat şi am băut la birt. Mi-a cântat şi mozica. Nevasta să-mi trăiască…

Ne sugrumă zăpuşeala. Scuturăm şervetele. Am ridicat masa. Pe fărâmiturile de mămăligă au dat năvală gândacii, muştele, furnicile…

Iar începe să sune „Albionul” lui Beca. Până departe de tot sună secerătorile.

Uie strigă şi face semne mari cu mâna.

— Veniţi încoa!…

A leşinat nevastă-sa. Pământul, cuptor. Văzduhul, flacără. Ne adunăm horă. Femeia se trezeşte, se ridică. Prinde grai.

— Cred că mi-a sosit ceasul…

Muierile o desfac, o pipăie.

— Nu acum. Spre seară ai să te uşurezi…

Mare meşteră în treburi de astea se dovedeşte a fi Şapte-burice. Lumea vorbeşte că şi-a-nvăţat fetele să-şi arunce pruncii înainte de născare.

— Du-mă acasă, Tiţă.

— Să te duc, muiere…

Tiţă Uie îşi ia nevasta de mână.

— Să-mi aduceţi voi ţoalele, cu carul.

Femeia se clatină. Toropeala dinafară e copleşită de toropeala dinlăuntru. Omul ei o sprijină. O duce aproape pe sus.

— Apă! geme femeia.

— Darie, fugi şi du-le urciorul. Până acasă să le duci urciorul…

Mare pacoste. Drumul e lung şi ţărână nu e ţărână — e
spuză. Le duc urciorul, care mai are câţiva stropi pe
fund. Din când în când ne oprim, facem popas de-o clipă,
femeia îşi udă gura cu apă.

— Ţi-e rău, Floare?

— Rău, omule…

Rămân în urmă, departe, secerătorile, carele. Nu mai auzim decât bâzâitul muştelor care ne însoţesc, roi, de când am plecat. Mai e până-n sat. Mai e drum de mers. Mergem. Ei doi înainte, eu după ei, mânz. Mă feresc să nu mă împiedic, să cad, să sparg urciorul. Atât mi-ar trebui…

— Apă! geme iar femeia.

Îi dăm apă. Mai avem de mers. Mai avem… Lângă
salcâmul care-nseamnă hotarul moşiei, femeia lui Uie
îngenunche şi scoate un ţipăt. O aud eu. O aude Tiţă Uie. O aud ierburile şi vietăţile din ierburi. O aude pământul
negru, ars de soare. O aude văzduhul. Dacă ar fi noapte, ar
auzi-o şi stelele. Acum e ziuă. Stelele dorm ziua. Numai
noaptea sunt treze stelele…

— Apă!

Dintre genunchii ei se aud scâncete. De sub fusta ridicată
până la brâu, Tiţă Uie scoate la lumină un boţ viu de carne.

— Leagă-i buricul, Tiţă! Caută un fir de aţă şi taie…

Scoate Tiţă Uie cichia din brâu şi taie buricul. Cămaşa
omului e neagră zoaie, de sudoare. Îi rupe poalele. În cârpa
ruptă din cămaşă înfăşoară copilul.

— Ce e?

— Fată…

Plodul abia respiră. Soarele lunecă spre seară.

— Să nu moară păgână.

— S-o botezăm.

— Darie, mai e apă-n urcior?

— Nu mai e…

— Nicio picătură?

— Niciuna…

— Ţine-o tu în braţe, femeie. . Am să fac eu pe popa…

— Fă-l.

Femeia strânge copilul în braţe şi caută ţâţa pământie, s-o
scoată din gura cămăşii, să stoarcă primii stropi de lapte,
colastra…

— Te lepezi de Satana? întreabă bărbatul.

— Mă lepăd, răspunse femeia.

Bărbatul se apleacă de mijloc, culege un pumn de ţărână din câmp şi-l presară pe capul copilei — un cap lung, ţuguiat, chel…

— O botez cu numele Dumitra, ca pe maică-mea… Plecăm mai departe. Începem coborâşul. Şi soarele e în coborâş. Lipăim cu picioarele prin praf. În urmă se târăsc, legate de picioarele noastre, trei umbre lungi. Umbra copilului nu se vede. Face una cu umbra lui Tiţă Uie, care-l ţine în braţe.

— Bărbate…

— Ce e?

— Mi-e rău…

Iau copilul de la Uie. Rămân cu el în braţe. Îl legăn. E mai uşor ca o lubeniţă.

— Poate arunci afară soarta.

Femeia a îngenuncheat din nou. Alt ţipăt a sfâşiat aerul cald, vâscos. În vale, tăcut, satul cu colibe, cu salcâmi, cu sălcii lângă zăgazul gârlei, unde mai e o moară de apă… între noi şi sat: linia ferată, gara cu felinare şi magazii, cu rampă, cu fântână adâncă cu roată… Scâncet între genunchii femeii…

— Nu te uita, Darie.

— Nu mă uit…

Îmi leg ochii de celălalt deal. De acolo începe alt câmp,
care se întinde neted până la Olt şi dincolo de Olt. O lului
în braţe pe Dumitra.

— Tot fată?

— Tot…

Aud iarăşi:

— Te lepezi de Satana?

— Mă lepăd…

Pe al doilea cap ţuguiat, chel, boţit, Tiţă Uie presără ţărâna.

— O botez cu numele Dobra, ca pe maică-ta…
Acum Tiţă Uie nu mai are ce rupe. Îşi scoate de-a binelea cămaşa şi înfăşoară în ea al doilea copil. Omul a rămas gol până la brâu. Izmenele sânt peticite, slinoase. Pieptul păros e ars de soare.

Cu amândouă fetele în braţe coboară spre sat. Drumul e prăfos, moale, alb. Femeia, mai în urmă, sleită, se clatină. Aici-aici să cadă. Nu cade… Umbrele se lungesc, se lungesc…

Pătrundem în sat pe la margine. Uite casa lui Uie… Coliba,
gardul viu de salcâm, dudul cu coaja crăpată în care şi-au
făcut sălaş neturburat furnici mari roşii…

Lehuza se aşează la rădăcina dudului şi-şi sprijină mijlocul
de trunchi.

Tiţă Uie caută prin vecini o femeie să-l ajute. A găsit-o pe
Grădina, muierea fierarului.

— Să le spălăm, să le-nfăşăm, să chemăm pe popa să le
boteze…

— E la câmp boaita, le-am botezat eu, cu ţărână.

Vârfurile salcâmilor s-au îngălbenit. Se apropie cu paşi
mari, de catifea, amurgul. Văzduhul miroase a grâu copt, a
grâu proaspăt. Satul e ca o insulă într-un ocean de grâu…

Tiţă Uie aduce un maldăr de gunoaie şi aprinde focul, să-ncălzească apa de spălat plozii. Grădina, ţiganca, scotoceşte prin casă după boarfe curate.

Lehuza stă lângă dud. Stă lângă dud. Genunchii, fusta, gleznele năclăite de sânge. Are ochii uscaţi, faţa sleită, pământie. Înfofolite în resturile cămăşii lui Uie, fetiţele caută bonţurile ţâţelor.

Îngână ceva lehuza. Poate un cântec. Poate o rugăciune. Poate o jelanie:

— Ulcelele mamei, ulcele, cu ce să le crească mama pe ele? Ulcelele, mamei, ulcele…

Şi-a întins picioarele a odihnă femeia. Se odihnesc două tălpi mari, butucănoase, cu unghiile negre, cu călcâie crăpate adânc, să cânte greierii în ele. Se odihneşte Floarea, lehuza…

O găină prăpădită, costelivă, cu moţul zbârcit, scormone în
aria goală, uscată.

— Uşiuăăăă!… strigă lehuza, s-o alunge.

Apoi începe să molfăie iar, între buze, jelania ei:

— Ulcelele mamei, ulcele, cu ce să le crească mama pe ele? Ulcelele mamei, ulcele…