X Moţ

Câţi copii a născut mama? Până acum, zece. Eu, Darie, al nouălea am venit pe lume. După mine, la un an, soră-mi Elisabeta i-a căzut rândul să sugă ţâţele mamei. În fiecare sâmbătă seara, ne strânge ghiotură în tindă. Ne despoaie, ne unge cu săpun, un săpun vânăt, tare şi aspru ca un pietroi, care totuşi face spume albe, albe — ne trece prin albie, ne limpezeşte, ne schimbă straiele… Când are cu ce să ni le schimbe.

— Să vă spăl, să nu vă umple păduchii…

Cu noi, băieţii, e mai uşor. E mai greu cu fetele, cu alde soră-mea. Au cozi lungi, mai împletite, mai încâlcite. Până le despleteşte mama cozile, până le piaptănă, până le împleteşte cozile la loc, mai mare necazul.

Ne trimite la culcare pe toţi în patul dintre pereţii casei. Patul — acoperit cu rogojină… Lângă peretele din fund, căpătâiele de pânză de cânepă, burduşite cu paie. Ne culcăm. Ne acoperim cu aşternutul. Lampa, agăţată în cui, aruncă peste noi o lumină turbure, fumurie. Deasupra capetelor noastre, icoana: sfântul Gheorghe călare pe cal alb, încovoiat peste balaurul verde. Suliţa sfântului a străpuns cele trei capete ale balaurului. S-au scurs din trei răni şiroaie de sânge. Sunt mânjite copitele calului alb de sângele balaurului. Luminează faţa sfântului.

În colţul icoanei a răsărit soarele — soare cu ochi, cu sprâncene, cu gură, ca o faţă omenească. Alături de icoană, atârnă sticla cu agheasmă, buchetul de busuioc.

Tot în pat, una cu peretele dinspre fereastră, lacra cu ţoale: şervete, ştergare, cămăşi de îmbrăcat sărbătoarea, fotele soră-mi Riţa, cizmele tatii, cumpărate când a fost el tânăr şi şi-a făcut armata la călăraşi cu schimbul, chitanţele tăiate de perceptor şi o băşică uscată de porc, în care mama ne păstrează buricele.

Zece copii a născut până acum. Zece burice păstrează cu mare grijă mama, în băşica uscată de porc de pe fundul, lacrei. În săptămână mare, când se deretică prin casă, când se spoieşte casa şi se scoate tot ce e înăuntru, până şi pirostriile, afară, în bătătură, sub duzi, umblă mama şi la băşica de porc. Scoate buricele, nişte căpătâie de maţ. Le-a înnegrit timpul. Ni le arată.

— Asta e al Evanghelinei, ăsta e al lui Alexe, care a murit. Uite-l şi pe al tău, Ioane. Ăsta e al lui Gheorghe, nu şi l-a mai văzut de mult, de când a plecat. Ăsta e al luiTudose. A murit şi Tudose. Şi pe Lisandra am dus-o la cimitir. Riţo, ăsta legat cu fir albastru e al tău. Al tău,Darie, e ăsta sugrumat cu sfoară. E cam mare. Al Lenii ce s-a făcut?

Îl caută şi-l găseşte. Îl găseşte şi pe-al Elisabetei. Le pune în palmă. Le priveşte. Sunt zbârcite…

De zece ori a născut mama. De zece ori a dat viaţă din viaţa ei, la zece copii. Pe trei i-a tăiat moartea din scutece… Pune buricele în băşică. Mai bagă peste ele câteva fire de busuioc. Leagă punga la gură. O aşează în lacră, în chichiţă.

Riţa trage aşternutul. Mă pomenesc dezvelit.

— Hei, nu trage. Mi-e frig.

Aşternutul e prea mic. Ca să ne cuprindă pe toţi sub el, trebuie să stăm lipiţi. Stăm lipiţi şi ne-ncălzim. Pâlpâie lampa. Lumina, chioară de un ochi, tremură umbrele fumurii…

Elisabeta plânge totdeauna când ne cheamă mama la lăut. O potoleşte spunându-i mereu aceeaşi poveste. A fost odată o fată fără minte, care nu era cuminte. Nu se lăsa s-o laie maică-sa. Au năpădit-o păduchii. O sumedenie de păduchi au crescut în părul ei. S-au vorbit păduchii. S-au făcut funie şi-au târât fata la gârlă. Au băgat-o în gârlă şi-au înecat-o.

— Vrei să intri în albie?

Plânge soră-mea, dar se lasă băgată-n albie. E mai bine-n albie decât înecată în gârlă.

Intră şi mama în casă. Îşi împleteşte cozile. Are părul ca paiul orzului, lung până la şolduri, mai jos de şolduri. Altădată era tânără. Pe Elisabeta o purta în braţe. Pe mine mă purta pe umeri. I se bătătorise pielea pe umăr cum se bătătoreşte ceafa boului la jug. Umbla cu noi pe unde avea treabă. Ceilalţi se ţineau cu mâinile de fusta ei, după ea, ca puii după cloşcă.

Mama a rămas tot înaltă. Dar nu mai e subţire. I s-a îngroşat mijlocul. Iar o să nască. Se culcă lângă Elisabeta. Lângă Elisabeta mă culc şi eu, dincolo de mine ceilalţi. Tata se mai culcă şi pe jos, ca să avem noi loc mai mult în pat.

— Nu stingem lampa, mamă?

— N-o stingem…

Mama are teamă de întuneric. Mai cu seamă în seara asta se teme de întuneric. S-a culcat, dar parcă n-are astâmpăr. Se răsuceşte ca şi cum ar muşca-o ceva. O şi muşcă ceva. Începe să se vaiete cu jumătate gură, să nu ne sperie.

— Ioane, fugi la mătuşa Stana. Dă şi pe la Petria. Cheam-o şi pe fii-mea.

Se scoală Ion şi se îmbracă la repezeală. Tata nu e acasă. A pornit la amiază cu nişte greci care cumpără grâne, spre Ologi. Abia mâine seară o să se întoarcă. Ne sculăm şi noi şi ne pitulăm pe lângă mama. Cam ştim ce-o să fie — ce-a fost acum o săptămână cu dada Evanghelina, când a născut-o pe Lala.

Dada Evanghelina e sora noastră mai mare. S-a măritat iarna trecută. Curând a câştigat un copil. Când s-a măritat, avea cincisprezece ani. Acum are şaisprezece. Stă mama, ghem, în mijlocul patului. Îşi frânge mâinile. Pe la tâmple, pe frunte, izvor de sudoare. A şi venit mătuşă-meaStana, nevasta lui unchiu-meu Păune Vacă. Au casă în susul trenului, tocmai unde se sfârşeşte satul.

— Uche, leică, o să naşti acuşica. Uche, acuşica ai să te uşurezi…

Tot satul îi spune Uche mătuşii Stana. Femeie stearpă, uscăţivă. Cam lălâie, când umblă. Ca să nu-i stea casa pustie, a luat de suflet un băiat găsit la cişmea, pe nenea Ştefan, pe care l-a şi însurat.

Mamei nu-i prea place când vine mătuşă-mea Stana pe la noi. Îi împuie capul cu vrute şi nevrute. Asta n-ar fi nimic. Pacostea e alta. Cere un cuţit şi-ncepe să scobească vatra ori ţestul în care coceam pâinea. Scobeşte cu vârful cuţitului şi scoate bucăţele de pământ ars, gloduri roşii, pe care le ronţăie între dinţi, le mestecă şi le înghite.

Uche, dacă nu mănâncă pământ ars, nu se simte sătulă. În fiecare zi mănâncă Uche pământ ars. Prin toate casele pe unde se duce, scobeşte vatra, scobeşte mai ales ţestul, care e scorojit de flăcări.

— Uche, leică, ai să te uşurezi, acuşica ai să te uşurezi… Parcă n-o vede mama. Deasă sudoarea pe tâmplele ei. Mai deasă pe fruntea, pe obrajii ei.

Sfântul Gheorghe, călare pe calul alb, tropăie deasupra balaurului. Balaurul e verde. Cele trei capete ale balaurului, sfântul le-a sfredelit cu suliţa. Pâlpâie lampa lumină fumurie. Joacă umbre cenuşii, umbre negre pe ziduri –umbrele noastre.

Petria are un ochi atins de albeaţă, are obrazul mâncat de vărsat, ajută la moşit. Moare o femeie în sat ori un copil. Se duce Petria şi scaldă mortul. I se dă de pomană un ciurel de mălai. La naşteri se mulţumeşte cu un clondir de rachiu tare, cu un colac — ca şi Dioaica…

— Încălziţi o căldare de apă, spune Petria.

Apa o încălzeşte soră-mea Evanghelina, care şi-a adus fetiţa adormită în braţe. Mă uit la amândouă: o păpuşă mare legănând la piept o păpuşă mai mică… Ne scot în tindă pe noi, copiii, Petria şi Uche. Ne scot în tindă să n-o mai vedem pe mama cum se zbate, să n-o auzim cum geme. N-o mai vedem. De auzit, o auzim. Geme din ce în ce mai tare. Măciucă ni se face părul. Carnea pe noi se-ncrâncenează, se zburleşte. Ne cuprinde frigul. De la şură aducem paie cu coşul. Ne tolănim pe paie, încercăm să adormim.

— Ce-o să nască mama?

— Băiat o să nască.

— De unde ştii?

— Ştiu. Până acum mama a născut: un băiat, o fată, un băiat, o fată. După tine, Riţo, m-a născut pe mine. După mine a născut-o pe Elisabeta. Elisabeta e fată. La rând vine un băiat…

Astă-toamnă, când s-au pornit ploile şi-au alungat molima şi moartea din sat, a venit la noi de la oraş fratele mai mare al mamei, unchiul Tone. I-a cerut bani mamei. O ştie că are undeva pe fundul lăzii doi galbeni de zestre, doi galbeni din vechiul conci al bunicii… A bătut-o la cap să-i împrumute galbenii. Unchiul Tone ţine birt la oraş. Poate că nu-i merge prea bine, dacă vrea împrumut.

— Nu-ţi dau banii, îi spune mama… Atâta am şi eu…Mi-ai mâncat juncanii…

Unchiul Tone a plecat supărat. Dar cât s-a certat el cu mama, eu am vorbit prin arie cu vărul Mişu, băiatul unchiului Tone, care se luase şi el după taică-său…

— Voi câţi fraţi sunteţi?

— Cinci, mi-a răspuns Mişu. Mama spune c-o să ne mai aducă unul barza.

M-a podidit râsul. Am râs să leşin. Cam nărod, vărul meu. Cum poate el să creadă că pe copii i-aduce în plisc barza!… Am văzut mereu în fiecare primăvară cum au venit berzele. Toamna le-am văzut cum au plecat. Vin berzele, ne lepădăm opinicile şi umblăm desculţi. Dacă au venit berzele, înseamnă că e primăvară. Şi dacă e primăvară, nu mai ai nevoie de opinci. Încălţăm opinci iarăşi după ce pleacă berzele. Atunci cade zăpada. Berzele vin fără copii în plisc. În cârduri lungi vin berzele şi trag la cuiburile lor. O pereche de berze şi-a făurit cuib pe pătulul nostru. Acolo ouă. Acolo clocesc. Cât cloceşte barza, bărzoiul pândeşte pe baltă broaştele, le prinde şi le aduce berzei în plisc pân-o satură. Noi am şi scornit un cântec. I-l spun vărului meu Mişu:

Puii berzei ies, ca şi puii de găină, ca şi bobocii de raţă ori de gâscă, din ou. Viţelul îl fată vaca. Iedul îl fată capra. Mielul îl fată oaia. Pe copil îl naşte maică-sa. De aceea plâng femeile când nasc.

Văru-meu se uită la mine ca prostul. Nu-nţelege nimic. Băiat de la oraş…

Adormim. Dormim. Ne trezim…

Trei zile s-a zbătut mama. Şi trei nopţi! Tata îşi frământă-n mâini căciula…

La prânz, seara, dimineaţa, aceeaşi mâncare: pâsat… Muierile au venit, au plecat, iar au venit. Au venit şi de prin alte sate. A patra zi, dimineaţa…

— O ia moartea pe mama!…

— N-o ia moartea…

Pe prispă, pe la geamuri, pe la uşă, ascultăm.

Mama a născut un băiat. Năvălim în odaie să-l vedem. E gras, gros, cu capul mare. Mătuşa Stana îl apucă, ud tot, şi-l pupă pe frunte. I se mânjesc buzele…

— Uche, pe ăsta o să-l botezăm noi. O să-i dăm numele lui fiu-meu Ştefan.

Cine să se împotrivească?

La mama nu se mai uită nimeni. Albă ca hârtia, lungă, deşirată, subţire, zace în pat acoperită cu un ţol. Parcă doarme. Se apropie de ea tata. Îi sărută obrazul. Mama deschide ochii. Zâmbeşte:

— A fost greu…

Cât a stat la noi, Uche a scociorât cu vârful cuţitului şi ne-a mâncat vatra. Ne-a mâncat şi un sfert din ţest… Dacă-i place ei să mănânce pământ… O să lipim vatra la loc. O să schimbăm ţestul. Mai avem câteva sub pătul…

A rămas bolnavă mama, cu oasele desfăcute. Nu se poate da jos din pat. Nu poate duce cana cu apă la gură. Când trebuie totuşi să se mişte, o apucăm de mijloc, şi-o ajutăm…

— Ce te doare, mamă?

— Nu mă doare nimic. Am sfârşeală la inimă.

Ne arată cu mâna burta, în care abia dacă poate păstra câteva linguri de zeamă. Între brâu şi burtă, umple golul care se adânceşte cu gheme de cârpă. Ochii i s-au stinsaproape, au fugit în fundul capului. Sânii i s-au muiat, au căzut — izvoare goale, seci. I se văd coastele.

L-a chemat tata pe doctorul Ganciu. S-a uitat doctorul la mama, din prag, şi a plecat fluierând. La poartă s-a oprit din fluierat şi i-a spus tatii:

— Să-ngrijeşti de scânduri. O să ai nevoie de ele pentru coşciug. Până la Crăciun o să-ţi moară nevasta…

Începuse iarna. Se apropia Crăciunul. A venit şi a trecut Crăcinul. A venit şi a trecut Anul nou. A venit şi a trecut Boboteaza. La Crăciun, am plecat prin sat după bolindeţi. De Anul nou, m-am dus cu sorcova. Am strâns bani şi-am cumpărat cofeturi de la băcănie. La Bobotează, am îngheţat lângă fântână unde se ţinea slujba. Frate-meu Ion a mers la fântână cu caii şi, când s-au sfinţit apele, şi-au slobozit jandarmii puştile, s-a luat şi el la întrecere cu ceilalţi băieţi din sat. Caii aveau în coamă şi în coadă, împletite, fire de busuioc uscat.

Au aruncat maldăre întregi de busuioc oamenii, în fântână. În sticlele de agheasmă plutesc foi de busuioc.

În ziua Bobotezei, satul, câmpul, pădurea miros a busuioc — a busuioc şi a zăpadă.

Până la gară au alergat caii. Cântau băieţii. Caii: numai spumă.

Şi iată, a trecut Boboteaza şi-au început să se topească nămeţii. S-a apropiat Paştele, a venit Paştele. Acum satul miroase a sălcii înflorite. Miroase a sălcii satul, a plopi şi a salcâmi. Miroase a verde proaspăt.

N-a murit mama. A tot bolit. Pe noi nu ne mai spală nimeni în albie. Tatii i-a crescut barba. I s-au înnegrit obrajii. Acum, şi tatii încep să i se ducă ochii în fundul capului.

Câmpul, până unde l-am colindat, e plin de măguri. Are un nume fiecare măgură. Se ară peste măguri şi se seamănă. Toamna, înainte de căderea zăpezilor, când trecem cu caii spre cişmele, spre vii, găsim măgurile săpate la poale cu cazmale ori înţepate cu fierul. Zvonul spune că sub măguri s-ar afla ascunşi bani. Câteva măguri au fost răvăşite. Bani nu s-au găsit, dar s-au găsit sub măguri suliţi, pinteni, chivere, oase de oameni şi oase de cai.

Rumânii însă nu şi-au pierdut nădejdea. Mereu împung măgurile şi le răvăşesc. Într-o zi poate au să găsească unii mai norocoşi comorile ascunse.

E o măgură pe câmpul dinspre Turnu. Mai demult s-au găsit acolo burdufuri de piele înţesate de galbeni, de zloţi, de firfirici, măgura Furnicii.

A venit în sat, după răscoale, un domn, într-o birjă care avea coşul ridicat. Caii aveau hamuri negre şi clopoţei la gât care sunau. S-a dat jos din birjă şi a pus să se bată toba şi să fie chemaţi oamenii la primărie. Toba a sunat şi, cum era duminică şi mai nimeni n-avea treabă, s-au adunat oamenii. Domnul gros, mărunt, se sprijinea în baston. Le-a spus oamenilor că la Turnu s-a întemeiat o bancă nouă, Banca Furnica. Cine vrea n-are decât să iscălească o hârtie, să-şi pună un gir şi să arate de câte parale are nevoie. În măgura Furnica, oricât ar mai căuta, oamenii n-au să mai găsească bani. La Banca Furnica însă, bani berechet… S-a urcat în trăsură domnul, vizitiul a dat bici cailor. A plecat birja pe Călmăţui în sus să ducă fericita veste mai departe.

Satul a intrat în fierbere. Fiecare avea nevoie de bani. Dar era o încurcătură la mijloc. Puţini ştiau să iscălească. Domnul cu baston, care spusese că-l cheamă Săvescu, rostise răspicat:

— Numai cine ştie să iscălească poate căpăta bani de la Furnica!…

Frământarea oamenilor n-a ţinut mult. Notarul Stănescu a făgăduit să-i înveţe să-şi scrie numele pe hârtie — pe cei care vor să înveţe…

În primărie, e o masă mare. Au pus teancuri de hârtie pe masă. Au adus o călimară şi câteva condeie în care s-au înfipt peniţe noi. Li s-au dat oamenilor scaune. Li s-au pus în faţă coli de hârtie. În susul colii, notarul a scris un nume. Lămureşte notarul oamenilor:

— Nu e nevoie să învăţaţi literă cu literă. Domnul Săvescu nu e pretenţios. Trebuie să vă obişnuiţi numai să mâzgăliţi pe hârtie câteva semne care să semene a iscălitură… Oamenii au luat condeiele în mâini, le-au muiat în cerneală. Au repezit peniţele pe hârtie. Hârtia s-a pătat, s-a rupt. Greu să scrii cu căciula în cap. Şi-au pus oamenii căciulile pe duşumele. Greu să scrii cu cămaşa încheiată la gât. Şi-au desfăcut cămăşile la gât, ca la coasă. Tot ca la coasă şi-au sumes, până mai sus de cot, mânecile. Greu să scrii cu cojocul ori cu zăbunul în spinare… I-au cuprins năduşelile. Toţi — lac de apă. Şi-au scos cojoacele, şi-au scos zăbunele, şi-au scos flanelele şi le-au aşezat alături de căciuli pe duşumelele primăriei.

Cu răbdare notarul i-a învăţat în câteva săptămâni să-şi zgârie fiecare, măcar pe un sfert, numele, fără să rupă peniţa, fără să păteze hârtia.

Care cum putea să prindă învăţătura îşi căuta o pereche. Împrumutau bani de la cârciumar, de la popă, de la notar şi alergau la gară. Cumpărau biletul şi plecau la oraş.

În faţa băncii, nesfârşite pâlcuri de oameni, doi câte doi, la rând, ca la miliţie. Înăuntru îi primea Săvescu. Iscălea unul, iscălea şi celălalt — girul. Numai atâta trebuia să facă omul, să semneze de două ori două hârtii. Cu hârtiile iscălite în mâini, treceau la casă. Casierul le privea prin ochelari iscăliturile, zâmbea şi-i întreba:

— Cât?…

Unii împrumutau o sută, alţii două, alţii chiar cinci sute de lei. De la bancă, cu pungile umflate de arginţi, treceau la birt. Beau oamenii, mâncau, cântau. Pe uliţa mare a târgului negustorii îi prindeau de coaste şi-i trăgeau în prăvălie…

— Să-ţi dau stambă să-i faci nevestei fustă… — Ce umbli, mă, cu opinci? Vino să te încalţi cu ghete cu scârţ…

— Ai căciula spartă, bade… Vino să-ţi dau o căciulă de dorobanţ…

— Vin’ să-ţi vând un bariş pentru fie-ta…

— Nu vrei o pereche de papuci?

Intrau oamenii în prăvălii şi se întorceau seara, acasă, chiuind, ca de la nuntă. Desagii pe umăr, doldora de mărfuri.

— Mare noroc avem cu Furnica…

— Să-i dea Dumnezeu sănătate domnului Săvescu…

— Bani la noi, ca la boieri…

Boii noştri erau mărunţi, bătrâni. Abia târau plugul. Carului îi săriseră obezile, i se strâmbaseră şuşleţele… Greu să duci munca pe trei moşii cu boi mici, cu care care scârţâie din toate încheieturile şi stă să se rupă sub încărcătură, să te lase în drum tocmai când ai treabă mai multă.

S-a apucat şi tata să înveţe să iscălească. Nu eram încă la şcoală. Nu se afla în casă nici toc, nici cerneală, nici hârtie. Le-a adus într-o zi în sân văru-meu Sorean Militaru, de la Stănicuţ… Nenea Sorean ştia carte. Nu i-a fost greu tatii să înveţe a se iscăli. Într-o săptămână putea să-şi scrie numele întreg, chiar cu ochii închişi. Îl scria cu degetul pe zăpadă. Dacă ar fi fost vară, l-ar fi scris cu codirişca pe ţărână.

A plecat tata cu nenea Sorean la târg şi s-au împrumutat de la Banca Furnica. Cu împrumutul am schimbat boii mici şi am luat în locul lor boi mari, cu coarne largi, boi tineri. Carul vechi l-am desfăcut în bucăţi şi l-am pus sub hambar. Am cumpărat de la oraş un car nou, pe care ni i-a încălţat cu fier meşterul satului, Oanţă. Din ce bani i-au mai rămas, tata a cumpărat o jumătate de sac de făină. De la moara boierului a cumpărat pe bani făină, să nu ne mai încarce, vara, la socoteli logofătul.

Peste un timp, numai chiaburii din sat nu primeau cărţi poştale de la bancă. Toată ziua împărţea poştaşul cartoane mici, cu litere tipărite. Oamenii care se îndatoraseră erau chemaţi acum la bancă să plătească dobândă şi să dea şi ceva din capete.

De unde să iei bani în toiul primăverii!… Cine avea oi vindea câteva şi plătea dobânzile. Pentru capete trebuia să vinzi cel puţin un cârlan. Banca Furnica şi-a închis casa. Nu mai împrumută pe nimeni. Oamenii aleargă, muncesc, se zbat, vând ce au pe lângă casă şi tot nu prididesc să plătească dobânzile, capetele.

Vine şi acum în sat, cu aceeaşi birjă, domnul Săvescu. Cheamă oamenii cu toba la primărie şi-i bruftuluieşte.

— Am să iau şi pielea de pe voi. V-aţi împrumutat când aţi avut nevoie. Acum trebuie să plătiţi…

Jandarmul, popa, notarul, lângă burticos.

— Dacă aţi luat bani, trebuie să-i daţi îndărăt…

Domnul Săvescu a început să-şi facă drum prin sat cu portărelul. Portărelul merge din casă în casă însoţit de şeful postului de jandarmi, Niculae Mieluşel.

În faţa fierăriei lui Oanţă carele stau lanţ. Nu mai sunt ale oamenilor. Sunt ale Furnicii. Le-a strâns banca şi le vinde celor ce le pot plăti cu bani gheaţă. Adună portărelul cu jandarmii vitele satului. Cirezile, mânate din umbră de argaţi anume tocmiţi de stăpânii băncii, iau drumul oraşului.

Carul nostru cel nou, care sună atât de frumos, se află şi el în faţa fierăriei lui Oanţă. Boii noştri cu coarnele larg desfăcute au apucat şi ei drumul târgului, amestecaţi în cireada…

Mama boleşte întruna. Tatii i-a crescut barba. I s-au stins ochii. Aria e pustie. Prin pătul fluieră vântul a gol. Am rămas cu un singur cal. Încalecă tata pe el şi umblă cât e pământul de larg pe la vraci. Pe unde n-a fost? Pe valea Oltului, la Izbiceni, dincolo de Ruşii-de-Vede, laScrioaşte, unde un popă ştie să citească dintr-o carte sfântă. Altă dată s-a dus pe Călmăţui în jos până la Piatra. S-a întors purtând în sân o sticlă cu apă în care fusese stins un tăciune. Apa descântată a amestecat-o tata cu un pai rupt din coada măturii, până s-a topit tăciunele.

A dat mama apa neagră pe gât, a înghiţit buruieni fel de fel, dulci, amare, sălcii.

Leacul n-a venit…

Acum e primăvară. Am scos-o pe mama la umbră, sub duzi. Ca o umbră e mama. Muştele — roi, deasupra ei. Se apără de muşte cu un smoc de pene. Alături de mama, în copaie, izânit la faţă, frate-meu Ştefan. Noi ne jucăm cu copiii prin arie, pe uliţi, pe luncă. Suntem zoioşi, cu straiele zdrenţe. Astă-iarnă ni le mai cârpea dada Evanghelina. Acum a ieşit la câmp cu bărbatu-său. Nu mai are vreme de noi.

De la Cârloman a venit de câteva ori bunica. Nu ne-a spălat. Nu ne-a cârpit. Gătită ca o fată mare, cu toiagul în mână. A stat pe un scăunel lângă mama şi-a întrebat-o:

— Cum îţi mai este, Mărio?…

— Cum mă vezi, mamă…

Şi-a dus bunica mâna la nas şi-a spus:

— Ai început să miroşi a mort, Mărio…

— Oi fi început, mamă…

Şi-a luat toiagul şi a plecat, peste deal, la ea acasă.

Are o casă mică bunica, curată ca un pahar. Aria bunicii — gură de rai. Pom lângă pom. Floare lângă floare. În fund, hăţiş de sălcii, perdea înaltă de plopi. Prin mijlocul ariei trece subţire pârâul pe care-l varsă pe trei guri cişmeaua de sub coastă…

Zace întinsă pe un ţol, sub duzi, mama. Frate-meu scânceşte alături, în copaie.

A poposit în luncă, lângă gârlă, un sălaş de ţigani. Ţigăncile bat uliţele satului.

— Clădiri, ciurele, tandrele vindem… Căldări, undrele, ciurele…

— Nu-ţi trebuie un piepten, leleoo?…

Mama le face semn cu mâna să intre în arie. Intră ţigăncile. Unele îi ghicesc în cărţi, altele în ghioc, altele în palmă. E zbârcită tare palma mamei în care se uită ghicitoarea.

— N-ai să mori, muiere…

— Daţi-i niţică ţâţă băiatului meu…

Ţigăncile care au puradei scot prin despicătură cămăşii ţâţe mari, negre, umflate, cu sfârc roşu. Hulpav, frate-meu se repede şi suge. Mă uit şi văd cum joacă fălcile… Se satură şi lasă ţâţa. Ţiganca îl pune în copaie. Îl culcă.

— Flămând fusese, mânca-l-ar maica…

— Să mai treci şi mâine. O să-ţi dau o găină…

Trec şi a doua zi ţigăncile, şi a treia zi.

Nu mai aveam găini. Nu mai aveam nicio pasăre în curte, numai în podul casei câteva cuiburi de hulubi jucători. Hulubii jucători se ridică până în slava cerului. Acolo încep să se joace. Când le place lor se strâng sus, ghem, şi vin până lângă pământ cu aripele strânse de-ai spune că sunt pietre. Lângă pământ desfac aripele şi o iau din nou în sus. N-au cum să-i prindă ţigăncile.

— Ce facem cu băiatul ăsta, femeie? O să moară lângă tine. Eu zic să-l dăm cuiva de suflet.

— Să-l dăm de suflet, îngână mama.

Cuvintele i se opresc în gât. O înăbuşă plânsul. .

S-a dus veste că vrem să-l dăm pe Ştefan de suflet, că vrem să-l dăm cuiva să-l crească.

Au venit multe muieri. Mama a vorbit cu ele. Nici uneia nu s-a îndurat să i-l dea. Dacă ar fi avut puteri, s-ar fi ridicat din culcuşul ei, ar fi pus mâna pe dârjală şi le-ar fi alungat până la marginea satului.

— Na, băiat! Na, băiat! Fă-ţi copil dacă-ţi trebuie…

Dar într-o zi a pogorât din deal, de la canton, o femeie scurtă, îndesată, cu dinţi mari, albi. Bună de gură Tudoriţa, nevasta cantonierului Mărin Foamete.

— De zece ani sunt măritată. Îmi sfârâie inima după un băiat. Dă-mi băiatul tău. O să-l cresc ca şi cum ar fi al meu. O să ţi-l aduc de când în când să-l vezi.

Sleită, mama deschide ochii. E hotărâtă. Frate-meu s-a izânit de tot. Ţi-e şi scârbă să-l vezi.

Ne-a chemat pe toţi mama. A venit şi tata. Tudoriţa l-a luat pe Ştefan în braţe şi a plecat cu el la canton. A uitat să ni-l mai aducă. Mergea câteodată tata călare să-l vadă. La întoarcere îi spunea mamei cu glasul pe jumătate:

— E sănătos băiatul. O să crească mare…

Aria noastră e goală. E pustie. A năvălit toamna peste câmpuri. Plouă. Pădurile de porumb, cât vezi cu ochii, foşnesc, foşnesc. O să înceapă curând culesul porumbului. N-avem ce culege.

Pe frate-meu Ion l-au băgat părinţii slugă la un chiabur, Şoavă, unde munceşte de cum se luminează până spre miezul nopţii. Se abate în fugă frate-meu Ion pe la noi.

— E rău să fii slugă…

În schimbul muncii lui capătă mâncare. La primăvară o să capete o pălărie şi o pereche de opinci. Dacă o să dovedească hărnicie, o să-i dea Şoavă şi obiele peste tocmă…

Tudoriţa ne-a vestit:

— Sâmbătă seara să veniţi cu naşii băiatului şi cu rudele la canton. Împlineşte sorocul Ştefan şi vrem să-i luăm moţul… O să fie o petrecere!…

Mama, lungită în pat, se bucură. Dacă e băiatul sănătos!… Are de ce să se bucure.

— Să vă duceţi, maică, ne îndeamnă. Să te duci şi tu, rumâne, îi spune tatii.

— O să mă duc şi eu…

Sâmbătă seara aşteaptă trei căruţe în faţa casei noastre. S-au adunat neamurile. Au venit şi naşii. Cine nu e dornic să petreacă pe degeaba!

Îl văd în căruţă pe nenea Ştefan, îl văd pe unchiulPăune Vacă, o văd şi pe Uche, nevastă-sa. Uche şi-a luat în sân câteva gloduri de pământ roşu. Scoate glodurile din sân, le ronţăie, le mestecă, le înghite.

Ne urcăm şi noi în căruţă. Caii pornesc în pocnete de bice. Au fost urcaţi în căruţa din frunte şi trei ţigani-lăutari.

Cerul de toamnă a pogorât jos de tot. Plouă mărunt. Ne-am întors straiele pe dos. Nu ne pasă de ploaie.

Ajungem la cantonul învelit cu ţiglă roşie. Lângă canton, bariera, fântâna. E mare cantonul. Are două încăperi largi, şi la mijloc o tindă şi mai largă. În tindă, la foc, oale pântecoase şi înalte. În oale: varză cu carne de berbec.

S-a lăsat întunericul. Ploaia sună în geamuri. Se opreşte ploaia. Vine vântul şi sparge norii. Cimpoiul cântă. Cântă clarinetul. Între ele, vioara cu trei coarde vorbeşte altă limbă.

Din mână în mână trece ţoiul de ţuică, ulceaua cu vin. Se încinge chef mare. Din străchini oamenii mănâncă cu degetele varza şi carnea grasă de berbec. Doi berbeci bătuţi a înjunghiat Mărin Foamete. Petrec oamenii. Petrecem şi noi, copiii. Nouă ni s-au dat bucăţi fripte şi câte un codru de pâine. Mâncăm pe lângă ziduri în picioare. Dacă n-avem loc la masă, n-avem şi pace.

Ne uităm şi ne minunăm. Într-un colţ al tinzii, pe un maldăr de coceni, înfăşurat în scutece, gătit cu rochiţă nouă roşie şi în cap cu o căciulă de postav cu pană, frate-meu. E tot atât de izânit cum era atunci când l-am dat de suflet Tudoriţei. Nu se uită nimeni la el. Numai eu mă uit. Mi-e frate, trebuie să mă uit la el. În gingia de sus i-au răsărit doi dinţi. Mă apropii şi-i deschid gura cu degetele. Îi pipăi gingia de jos. Aci i-au răsărit trei dinţi. Cu cinci dinţi ar putea să mănânce şi pâine. Ce-o fi având? Ţine pâinea în mână şi n-o mănâncă. Îi curge nasul. S-a spoit pe obraz. Cu ochii deschişi se uită şi el la mine. Nu mă cunoaşte. Se uită la toate câte se întâmplă în încăpere. Se uită şi la flăcările focului din vatră. Flăcările joacă. Lumina lor se împleteşte cu lumina felinarului atârnat în tavan.

Pe prispa cantonului, sus, lângă acoperiş, trei clopote de metal. De trei ori le loveşte ciocanul: bang, bang, bang…

Mărin Foamete ia felinarul din tavan şi iese afară. Ies şi eu cu el. Împinge rampa de-a curmezişul drumului. Trenul, cu toate ferestrele luminate, trece despicând noaptea, pe lângă noi, ca fulgerul.

Deasupra s-a limpezit cerul. Stele de toamnă, mari, se clatină. Vântul a zbicit iarba. Când să intre în canton, pe un maldăr de fân, Mărin Foamete vede o mogâldeaţă. Cantonierul se apropie cu felinarul.

— Care sunteţi aci, mă?

Ţâşneşte din fân şi o ia spre porumb, ca o sălbăticiune, un bărbat. Rămâne pe maldăr cu picioarele desfăcute, cu cămaşa ridicată peste pântece, Tudoriţa.

— Tu erai?

— Eu eram, Mărine…

— Ţine, măi, felinarul…

Ţin felinarul şi mă uit şi eu să văd ce-o să fie… MărinFoamete o apucă pe Tudoriţa de coade.

— Vino în casă…

— Vin, de ce să nu vin…

Cum duci un cal de căpăstru să-l adăpi la jgheabul fântânii, aşa o duce cantonierul pe nevastă-sa înăuntrul cantonului.

Eu luminez poteca. O luminez cu felinarul…

În canton, petrecere, nu glumă! Hora e-n toi. Din duşumele până-n tavan s-a ridicat praful. În dârdora jocului, nimeni n-are vreme să bage de seamă înghesuiala…

— Opriţi lăutarii! strigă Mărin Foamete. Desfaceţi hora. Vă spun: aşezaţi-vă pe lângă pereţi şi să nu vă amestecaţi. Casa e a mea. Nevasta tot a mea. O ştiu c-are nărav. Astă-seară i-am spus: „Să fii cuminte, Tudoriţo, măcar astă-seară. Să nu-mi strici petrecerea. Astă-seară tăiem moţul băiatului. ” Ca pe Dumnezeu am rugat-o să fie cuminte măcar astă-seară. Mi-a făgăduit, ursoaica. O prinsei cu unul în fân. Trebuie s-o tăvălesc niţeluş.

Zurbagiii, pe lângă ziduri, cu feţele zgâite, c-au să vadă ce nu se aşteptau.

— Să te tăvălesc, Tudoriţo?

— Tăvăleşte-mă, Mărine. Tăvăleşte-mă bine. Tăvăleşte-mă cât te ţin curelele…

Mărin Foamete îi ia cimberul de pe cap şi-l întinde soră-mi Evanghelina, să-l ţie. O dezbracă de rochie. O lasă în cămaşă. Îi scoate şi pantofii din picioare, şi ciorapii. Dacă nu i-ar fi ruşine de oameni, i-ar scoate şi cămaşa. Vrea s-o tupungească. Dar e grijuliu să nu-i strice straiele…

O ia de coade, o ridică în sus şi o izbeşte de duşumea. Duduie duşumeaua. Femeia tace. Rămâne ciucită pe vine. Bărbatul se năpusteşte asupra ei cu pumnii, cu genunchii, cu boturile, cu călcâiele ghetelor. Femeia tace. O ia, ca pe un bolovan, o ridică şi o izbeşte cu putere de duşumele. Iar se năpusteşte asupra ei. Tudoriţa are faţa toată umflată, vânătă. Din buzele plesnite, din nas, ţâşneşte sângele. O apucă, o stropşeşte, o înghesuie, o fărâmă.
Femeia tace.

— Nu spui nimic?

Femeia — printre buzele însângerate:

— Ce vrei să spun, turbatule?

Turbat într-adevăr, cu ochii ieşiţi de sub pleoape, omul o înghioldeşte, o loveşte, o pocneşte cu şi mai mare sete. Femeia se întinde pe duşumele. Când sta în picioare, părea măruntă. Întinsă, pare mai lungă. Cămaşa i s-a făcut ferfeniţă. Pete mari de sânge îi înfloresc cămaşa. Se întoarce cu spatele în sus şi se bate cu palma peste şezut. Îl întărâtă:

— Loveşte-mă şi-aici, apucatule. Aici nu m-ai lovit…

Bărbatul se urcă cu picioarele pe ea şi-o loveşte în locul în care până atunci n-o atinsese.

— Şi pe-aici loveşte-mă, neputinciosule — îşi arată umerii — şi pe-aici, şi pe-aici…

Îi face voile. Îi face toate voile bărbatul.

— Tot nu plângi, muiere?

Printre dinţii spoiţi de sânge, muierea şopteşte:

— Iată, nu plâng. Nu vreau să-ţi fac pe plac. Omoară-mă dacă eşti în stare, dar de plâns nu plâng…

Mărin Foamete îşi loveşte iar muierea cu picioarele, în coaste o loveşte.

A muiat-o. Femeia dă ochii peste cap. Mărin Foamete iese să se răcorească. Pe Tudoriţa o adună muierile şi-o duc în cealaltă odaie a cantonului.

Frate-meu Ştefan, în tindă, cu aceeaşi bucată de pâine în mână, cu ochii miraţi, priveşte forfota.

Au început din nou să cânte cimpoiul, clarinetul. Zumzăie şi vioara. Hora, mai aprinsă. Parcă au intrat o mie de draci în trupul fiecăruia. Ulcelele cu vin trec din mână în mână.

În mijlocul horei, îmbrăcată în ie curată, cu cimber galben pe cap, cu faţa toată vânătaie, Tudoriţa joacă de zor. Joacă şi strigă:

— Băiatul meu a împlinit anul. Să-mi trăiască băiatul. O să-i tăiem moţul… Zi, mă, zi mai repede!

Mă apucă tata de mână.

— Hai, Darie!…

Mă lasă în prag tata. Se întoarce şi-l ia pe frate-meuŞtefan în braţe. Iese cu el afară. Îşi dezbracă zăbunul şi înfăşură pe frate-meu Ştefan în zăbun.

— Vino după mine!

Mă duc după tata. Dezleagă calul de la căruţă şi mă suie călare.

— Ţine-te bine de coama calului!…

Mă agăţ bine de coama calului. Încalecă şi tata la spatele meu. Pe frate-meu Ştefan îl ţine lângă piept. Strâns îl ţine.

— Dii, bălane!…

Pornim, toţi trei pe acelaşi cal, printre porumburi.

Poteca ne-o luminează slava cerului. Calul ne poartă la pas. Copitele calcă drumul ud.

În braţele tatii, Ştefan a adormit. În mers, căciula lui de postav, cu pană de cocoş, s-a desprins, a căzut.

Nu ne oprim s-o căutăm, s-o culegem.

Moţul atârnă. O să-l tăiem mâine dimineaţă, cu foarfeca…