XVII BÂLCIUL

Am văzut şi altădată bâlciul, în anii în care tata avea încă
boi şi ne încărca pe toţi copiii în car şi ne ducea deSântă-
Măria la bâlci.
Bâlciul din anul ăsta mi se pare miraculos, bogat. Iată
circul cel mare. La dreapta şi la stânga lui, circuri mai mici,
panorame. În faţa circului, bărci şi, lângă bărci, căişori,
carusele…
Îmi pipăi banii cu amândouă mâinile, ghemul cu bani.
O să merg şi la panoramă, dar, mai înainte, să-mi cumpăr
ceva. Am învăţat să mă tocmesc. N-are să mă păcălească
nimeni.
La prăvălie, încerc să-mi potrivesc o căciulă. Întorc treizeci
şi trei de căciuli până aleg una. O pun deoparte, încerc apoi
flanele groase de lână seină. Încerc şi o pereche de pantaloni
– pantaloni negri de aba groasă. Nici cu securea nu i-ai tăia
dintr-o dată. Cer apoi o pereche de poştali şi le ciocănesc
îndelung talpa cu degetele şi cu piatra: să nu fie de mucava.
Negustorul se uită mirat la mine.
— Ce tot încerci talpa?
— N-aş vrea să mă păcăleşti…
— N-o să te păcălesc.
Să spună ce-o vrea. Parcă eu îl cred…
Începem tocma. Pentru toate bulendrele alese de mine,
hulpav, negustorul cu puţini clienţi crede că ar trebui să-i
dau patruzeci şi şase de lei. Mă uit în ochii lui. Cu
îndrăzneală mă uit în ochii lui.
— Ai să primeşti pe toate boarfele astea şaisprezece lei.
Se repede şi-şi ia marfa în braţe. Vrea s-o aşeze din nou în
rafturi.
— Dacă-ţi place, îi spun eu nepăsător. Nu dau un leu mai
436

mult…
Mă înjură de mamă negustorul, îl înjur şi eu şi mă
pregătesc s-o zbughesc, dacă ar cuteza cumva să ridice
palma. Ştiu că o să mă mai înjure o dată, dar n-o să mă
lovească. A rămas cu bulendrele în braţe.
— Treizeci şi şase de lei dai?
— Am spus şaisprezece… Prăvălii pe aici, câte vrei!. .:
— Douăzeci şi şase de lei dai?
— Am spus şaisprezece…
Mă joc de-a cumpăratul. Am învăţat ceva de la
jupânMoţatu, care se tocmea un ceas pentru o para. Am
învăţat ceva de la „Înger”, care vindea pentru morţi marfă
proastă — pantofi de meşină cu talpă de hârtie presată,
haine de bumbac putred, pălării de hârtie — şi cerea pentru
ea preţ ridicat. Cevaşilea am învăţat şi de la Bănică
zbanghiul. La cântar vindea funia şi o uda cu apă să
atârne mai greu. Avea greutăţi false cântarul şi ulceaua cu
care măsura păcura avea fundul înalt, umplut cu mâzgă
uscată, în fel şi chip negustorul caută să te înşele, să-ţi ia
banii din pungă la nimic. Nu înşelau negustorii la preţ şi la
măsură pe fitecine, numai pe dezbrăcaţi. Sunt dezbrăcat.
Trebuie să caut a mă feri…
— Dă douăzeci de lei şi du-te-n mă-ta.
— Îţi dau optsprezece şi cu asta am terminat.
— Dă nouăsprezece.
— Nu se poate.
— Să fii sănătos…
Îi întorc spatele, mă duc să zgâiesc ochii la circ. Pe
estrada spânzurată în faţa circului au ieşit muzicanţii.
Unul bate toba şi se scălămbăie. Are nasul vopsit şi haina
colorată, peticită. Altul suflă într-un trombon de mai-mai
să-i plesnească foalele. Lângă el se iveşte ca din pământ o
momâie cu fusta scurtă şi cu picioarele vârâte în ghete
roşii. Are pene în păr. Are ţâţele goale. Şi asta şi-a boit
437

obrazul.
Mă trage cineva de mânecă. Mă întorc.
— Te pofteşte negustorul.
— Care negustor?
Fac pe afurisitul…
— Unde tocmişi bulendrele.
— Ce doreşte?
— Să cumperi marfa.
— Am s-o cumpăr mâine.
Mă apucă de umeri, mă împinge. Mă las împins. Mă las
împins cu plăcere, deşi vreau să-l fac să pară că marfa
tocmită nu mă mai interesează.
Negustorul se uită la mine cu compătimire.
— Scoate optsprezece lei şi ia-le…
— Optsprezece lei? Am spus şaisprezece.
— Optsprezece ai spus, ’tu-ţi mama ta…
— Am spus şaisprezece, domnule. Şi pe urmă de unde ştiu
eu că între timp nu mi-ai schimbat marfa aleasă?
— Poftim, mai cerceteaz-o.
O cercetez, bucată cu bucată… N-a schimbat nimic. Scot
un pol şi i-l arăt.
— Dă-mi patru lei înapoi.
Îmi dă numai trei. Fie…
Cu bulendrele sul subsuoară ies din bâlci. Trec dincolo de
leasa de mărăcini să-mi schimb straiele. Arăt altfel la
înfăţişare acum. Fără ciorapi, mă ard poştalii, mă rod…
Nu-i nimic, o să-mi treacă rosătura. Am înfăşurat
vechiturile zdrenţuite într-o bucată de jurnal.

Cu trenul şi cu hainele am cheltuit şaptesprezece lei şi
nouăzeci de bani. O să-mi îngădui, cu doi lei şi zece bani, să
petrec. Încalec un căluşel. Mă urc şi mă dau ca într-un
scârcium uriaş în bărci. Intru într-un circ şi văd cum se iau
doi uriaşi la trântă. S-or fi luptând oare între ei cu adevărat?
438

Namile par, nu oameni. Sunt raşi în cap luptătorii — şi
carnea, la ceafă, în trei cute li se adună. Frunţi înguste şi
ochi mici, pitiţi în obrajii umflaţi, trupuri masive,
butucănoase, picioare groase au. Şi-au spoit cu uleiuri
trupurile voinice, grase. Vor să se prindă, mâinile, unse şi
ele, lunecă. N-au cum şi de ce se apuca. Seamănă cu
gemenii. Gemeni poate că şi sunt. Îi ştie naiba. Unul
poartă pantalonii roşii, scurţi; altul, albaştri. Se izbesc cu
pumnii pe nimeritelea, se buşesc. Au atâta carne,
mormane, pe deasupra oaselor, că, oricât s-ar lovi, în
glumă sau nu, durerea n-o simt. Ca doi cocoşi îşi dau ocol.
Izbutesc, în sfârşit, să se lege de mijloc. Se prăvălesc.
Curge de pe ei sudoarea.
Pe linia satului, primăvara, când pământul e zvântat, dar
încă nu se poate ieşi la arat, şi toamna, când încă n-au
început ploile, flăcăii se iau la trântă, numai zăbunele şi le
aruncă de pe umeri, şi de-adevăratelea. Care e mai slab
cade dedesubt, cât e de lung. Şi băieţii mai mici se iau la
trântă, să-şi încerce puterile.
Au ieşit din arenă uriaşii şi-au intrat în locul lor trei
pitici — un bărbat, o femeie, un copil, mai curând nişte
stârpituri hidoase, cu capete mari. Cu nişte farfurii se
joacă învârtindu-le în vârful unor beţişoare… N-au niciun
haz. Scamatoria asta până şi eu, care nu sunt pitic, ştiu s-
o fac… Am prins meşteşugul cu ani în urmă, de la un copil
de trupă… Un regiment de piotă şi-a întins atunci pe
câmp, mai sus de cimitir, corturile, pe mirişti. În satul
vecin,Stănicuţ, pe luncă, în sărături, îşi aşezaseră corturile
călăraşii. Toată vara s-au îndeletnicit soldaţii cu
instrucţia. Toamna au avut loc manevre. Cânta seara
muzica regimentului, când se strângeau, îmbrăcaţi în
tunici croite pe trup, în jurul mesei, ofiţerii. Pe vine, în
iarbă, din gamele, fără linguri, se ospătau soldaţii. Nu le
cânta nimeni. Dacă murea câte unul — şi mureau mulţi,
439

loviţi de boli ori de bătaie — îi cânta popa regimentului la
cap… Soldaţii care mureau erau îngropaţi goi, cum veniseră
pe lume…
— De ce goi?
— Hainele sunt ale regimentului…
Pe lângă soldaţii regimentului creşteau copii de trupă,
nişte soldaţi mici, cât nodul. Făceau treabă pe la bucătărie,
măturau corturile, umblătorile. După masă ştergeau vasele.
Cei mai măricei învăţau să sufle în flaute, în goarne, în
tromboane, învăţau să bată toba mică, toba mare, la muzică.
Cine voia îi altoia, cu palma, cu pumnul, cu nuiaua, cu
parul… Vai şi amar de ei… Amară era pâinea regimentului…
Copiii de trupă — copii fără părinţi… Se jucau cu noi, ne
învăţau drăcii pe care noi nu le ştiam. Unul bondoc, isteţ,
ştia să arunce cuţitele care se înfigeau în scânduri, cu vârful,
unde voia el. Ştia să învârtească în vârful băţului farfurii mai
mari, farfurii mai mici. Se pricepea şi la scamatorii cu
mingea pe care o băga în gură, o înghiţea şi-o scotea nu din
burtă, ci din cap, pe ureche… Îl chema Alicu Alip. Umblase
prin lume cu circul. Fugise într-o noapte de la circ. La
regiment, nimerise mânat de foame. Sărise, cum se spune,
din lac în puţ. Mă împrietenisem cu el. Îi furasem
meşteşugul în joacă. Nu era cine ştie ce… Zău…
Am văzut ce era de văzut. Nu mare lucru. Mă sucesc, mă
învârtesc, cumpăr câteva gogoşi calde şi le înfulec. Beau şi un
pahar cu limonadă galbenă.
Puah! Ce caldă el Mai bună e apa rece. În bâlci poţi să
crapi de sete, nu-ţi dă nimeni un pahar de apă.
Curiozitatea mă împinge în circul german. Au un elefant,
au o girafă cu gâtul lung, două zebre dungate şi un leu
bătrân, cu labele, cu urechile tocite, cu dinţii ştirbi.
Măscăricii se dau tumba şi bolborosesc cuvinte pe care eu
nu le înţeleg, cuvinte nemţeşti. Unii oameni râd, alţii ar vrea
să râdă, alţii se prefac că le place…
440

Mie îmi plac cu deosebire caii, patru căluşei mici, albi ca
spuma laptelui, care ies în arenă înhămaţi Ia o trăsurică.
Vizitiul roteşte un bici în mână, căişorii n-au
hăţuri. Pornesc şi se opresc după poruncă.

Căişori care poartă trăsurica, şi pornesc şi se opresc
după poruncă, urcă dealul, pogoară valea fără hăţuri, s-au
mai văzut prin părţile noastre. La boierul Ipolit Drăculea de
la Furculeşti s-au mai văzut. Era om rar Ipolit Drăculea de
la Furculeşti, şi lumea spunea — dar câte nu spune lumea —
că are minte multă, dar că nu e toată bună… îşi adusese,
cine poate şti de pe unde, şase cai mărunţi, vărgaţi, pe
care-i înhăma la o trăsură scundă, cu roţi galbene.
Hamurile luceau, străluceau. Lipseau hăţurile. Colinda
moşia boier Ipolit şi satele de pe valea Călmăţuiului, în
goană, căişorii n-o luau razna, nu-l răsturnau pe boier în
şanţ, în râpi. Ca nişte robi supuşi ascultau caii mărunţi
poruncile boierului. I se părea lui boier Ipolit Drăculea că o
muiere nu s-a ridicat în picioare, că un om nu şi-a luat
repede căciula din cap când nu l-a văzut venind.
— Halt! striga.
Trăsurica se oprea. Sărea la rumân boierul, îl pălmuia, îl
năucea. Se târa omul bătut mai departe, se ridica…
— Vino încoace, îl chema Ipolit Drăculea. Ţine un
leu. Dacă m-ai da în judecată că te-am lovit fără pricină, cu
atât m-ar amenda judecătorul, cu un leu… Ţine leul, mă
amendez singur…
Unii, mai ticăloşiţi de viaţă ori prea flămânzi, primeau
pomana… Colţoşii îi răspundeau:
— Păstrează-ţi leul, boierule, nu-mi trebuie…
Se mira Ipolit Drăculea, se urca în trăsură, biciuia
căişorii, îi alerga, îi fugărea, le scotea sufletul…
În curţile boiereşti păstra, în cuşti mari de fier, maimuţe
de toate soiurile, lupi vineţi de pădure, de deal, urşi
441

galbeni, de miez de munte, şi sălbăticiuni aduse de peste
mări şi ţări, şi păsări nemaivăzute, cu pene colorate…
În cutii cu geam păstra, vii, şerpi de toate neamurile, unii
groşi ca stupul şi lungi de câţiva stânjeni… Avea oameni care
ştiau ce şi câtă hrană să-i dea fiecăruia… Cu sălbăticiunile
îşi mânca rodul moşiei. Din sălbăticiuni i s-a tras sfârşitul…
L-a pişcat cu limba veninoasă o viperă…

Cântă muzica. Un vals cântă muzica. Căişorii se ridică în
picioare şi încep să valseze ca boierii, ca acriturile ţopăie şi
rânjesc, nechează.
Se apropie miezul nopţii. Peste bâlci a căzut deodată un
aer greu, posomorât, de teamă. Au năvălit norii. Dincolo de
marginea bâlciului, păduri de întuneric. Şi vântul a început
să bată. Corturile bâlciului îşi clatină steagurile. Poate că o să
înceapă furtuna.
Mi se pare că nu asta a adus frica în bâlci.
La cârciumi, tarafuri de lăutari dau zor. Au venit şi
cântăreţe din oraşe îndepărtate. La una din locante îl văd pe
nenea Alviţă pe jumătate beat, cu o şanteză pe genunchi.
Viorile tremură, şanteza îi cântă lui cumnatu-meu:

Uite-l, uite-l, pupă-l doica
Pe-ăl de mi-a luat scurteica
Şi mi-a ridicat zăvelca…

Ce nefericită e soră-mea Evanghelina! De când s-a măritat,
s-au repezit necazurile asupra ei. Luase pe neneaIon Alviţă,
cam fără voie, pe furatelea, flăcău cu casă, cu pământ, cu
vite de muncă, pe deasupra frumos coz. Armata l-a stricat.
La roşiori l-a luat. A venit de Paşte acasă: tunică neagră cu
brandenburguri roşii şi nasturi lungi, răsuciţi, pantaloni cu
vipuşcă lată, neagră, cizmele oglindă, cu pinteni şi rozetă,
scârţâiau, mustaţa pe buză, neagră, subţire, ochii negri,
442

aprinşi. Au început a-i da ghies muierile. S-a spurcat la
Cuculeasa. Fusese luat ordonanţă la ofiţer, învăţase mai
abitir să joace-n cărţi, prinsese năravul băuturii… A
vândut boii, şi-a îmbrăcat ibovnica, a pierdut preţul vitelor
în cărţi cu notarul, cu popa. Soră-mea, cu un copil în
braţe, cu altul în pântec, pământie la faţă, pătată pe lângă
nas, veştedă. Cât a făcut milităria a pierdut pământul.
Venea, vindea, risipea, pleca. A început gâlceava cu soră-
mea să vândă ogoarele ei, bătaia…
Acum se îndeletniceşte cu samsarlâcurile pe lângă grecii
care negustoresc grâu, porumb, rapiţă. Acum are copiii
soră-mea Evanghelina aciuiaţi pe la noi. Vin dimineaţa,
pleacă seara, aciră la masă.
Şanteza are nasul lat, zdrobit cândva de un pumn
puternic. Îi luceşte faţa de făiniţă, de unsori.
Mă bag într-un grup de oameni care fierb: la miezul
nopţii o să se sune mobilizarea, intrăm în război… De
laNicopole o să fie bombardat oraşul. Unii spun că n-au
bulgarii tunuri cu bătaie atât de lungă. O tulesc din bâlci,
din oraş…
O vedenie a vorbit de moarte.
— Dar logofeţii boiereşti de ce nu merg la război cu noi,
notarule? întreabă Zgămâie.
— Cum o să plece logofeţii? Cine să îngrijească via,
moşia, inventarul agricol?
— Dar băieţii negustorilor şi ai bogaţilor de ce rămân
acasă?
— Apăi aceştia, măi Pălică, sunt mobilizaţi pe loc, că ştiu
carte. Trebuie să ţină socotelile pe la prefectură, pe la
regimente, că socotelile trebuie să fie şi ele ţinute de
cineva.
— Bine ne-a spus nouă fierarul tânăr. Războiul îl duc
săracii, pentru ca cei bogaţi să se îmbogăţească şi mai
mult.
443

— Prostii! Numai cu prostii v-a împuiat fierarul capul. De
acum înainte n-o să mai aibă cum s-o facă. Pleacă şi el la
război.
În urma lui Tiţă Uie, păşeşte dada Floarea, nevastă-sa, şi
după ea fetiţele, Dobra şi Dumitra. Ulcelele mamei, ulcele, au
crescut. Au amândouă ochi albaştri — într-o zi albastră de
vară s-au născut în câmp — şi codiţele împletite, galbene ca
spicul griului. Acasă, în bătătura luiTiţă Uie au mai rămas
trei ulcele, ceva mai micuţe. Mai poartă dada Floarea încă
una în pântec. Are obrazul galben-pământiu dada Floarea, şi
pântecul mare, umflat.
— Să-mi scrii, Tiţă, dragule…
— Am să-ţi scriu, Floare.
— Să te întorci, Tiţă, dragule. Pentru copii, pentru fetiţe să
te întorci.
— Am să mă întorc, Floare. Pentru fetiţe şi pentru tine. Şi,
pentru altceva…
Se duc spre gară, unde aşteaptă trenurile cu vagoane
goale. Înaintea lor, în urma lor, se mai duc şi alţii…
Văru-meu Dumitru Pălică se duce într-o ceată cu
Ovedenie, cu Picică, cu Lişcu Stângaciu, cu Ududui.
Nevestele, copiii, droaie după ei.
— Suntem toţi într-un regiment, fraţilor, să ne ţinem bine.
O să avem de lucru la întoarcere.
— Dacă ne-om mai întoarce.
— Câţiva tot o să ne întoarcem.
Fiecare gândeşte aşa: acum o să fie greu.
Ziua e înaltă, albastră, uscată, parcă ar fi o zi de cenuşă.
Vin trenuri goale, pleacă pline.
Şi trece o zi, trec două, trec trei. Gara e o mare de capete.
Dorm ai casei. Mă culc mai deoparte, în bătătură, sub
duzi. Aştept miezul nopţii…
Parcă ar fi acum trei ani…
Dintr-o dată, tăcerea e sfâşiată de dangătul clopotelor. Bat
444

ca înnebunite clopotele bisericii. Veteranul Diş sună
goarna în noapte…
Satul se trezeşte. Femeile răsar în prispă, prind să
jelească.
— Aoleu, Ioane, Ioane, iar pleci!
Tata s-a dus la primărie. S-a întors.
— O să avem război, ne spune.
Cine pleacă din casa noastră? Nu pleacă nimeni. Tata e
prea bătrân. Frate-meu Ion e prea tânăr… Au să plece
cumnaţii, nepoţii, rubedenii peste rubedenii.
La toate ferestrele ard lumini. În toate bătăturile, plâns.
A trecut noaptea. Fără furtună, fără ploaie. Ziua s-a
ridicat înaltă, albastră.
În gară au năvălit trenuri cu vagoane de marfă goale.
Văd, cu ochii mai larg deschişi decât cu trei ani în urmă,
pâlcuri de oameni ostenind de departe. Jandarmii, cu arma
la număr, îi duc din urmă. Ochii oamenilor sticlesc,
chipurile sunt pământii. Mărunte, îndesate, pe lângă
bărbaţi, cu traista de mâncare pe umăr. Printre picioarele
lor, copiii. Mamele nici nu-i bagă în seamă. Privirile
muierilor nu cuprind decât pe cei ce pleacă.
— Ai să te întorci, Codine…
— Ai să te întorci, Ştefane…
Bărbaţii tac, parcă le-a încleştat cineva gurile. Vorbeşte
unul:
— Acum o să fie greu.
Tiţă Uie pleacă şi el spre gară, desculţ, dezbrăcat
aproape, cu o pălărie spartă-n fund pe cap. Se duce să
lupte pentru întregirea hotarelor ţării, pentru lărgirea
lor. Căci aşa scriu ziarele care au venit în sat. Aşa le spune
oamenilor, care se duc să se întâlnească cu moartea,
notarul cu chip galben, Gică Stănescu.
— Plecaţi la război, băieţi. Sunteţi fericiţi. O să vă
umpleţi de glorie. Când s-o termina războiul, ţara o să fie
445

mai mare, mai bogată…
— Şi ce-o să avem noi din asta?
— Cum ce-o să aveţi? Ce fel de întrebare e asta, TiţăUie?
— O întrebare ca toate întrebările. O întrebare la care
dumneata n-o să răspunzi.
— N-o s-avem nimic, nimic. Numai suferinţă. Şi pe urmă,
moartea.
Bogat e izvorul oamenilor! Mereu se adună aici şi pornesc
mai departe. În locul celor ce pleacă se iscă alţii, ca din
pământ.
Printre bărbaţii care pleacă la război îl văd şi pe văru-meu
Iancu. S-a maturizat. Obrazul, ars de soare, bătut de vânt, i
s-a înnegrit. Făptura i-a rămas tot firavă.
— Pleci şi tu, nene Iancule?
— Plec!…
— Parcă spuneai că eşti scutit de armată…
— Eram. S-a răzgândit stăpânirea. Mi-au copt-o ăştia din
sat. Le stăteam ca un pai în ochi autorităţilor. Războiul o să
fie lung şi greu, Darie. Mulţi oameni or să moară în războiul
ăsta. Bine că n-ai împlinit vârsta…Altfel…
Altfel mă urcam alături de ceilalţi în vagoane şi plecam…
Mulţi oameni or să moară în războiul ăsta… Pe el se scotea
din socoteli văru-meu Iancu… Vorbea despre moartea
altora… A murit peste o săptămână, abia ajuns pe linia
frontului…

Într-o zi, gara rămâne pustie. În sat nu mai sunt decât
puţini bărbaţi. Mai mult femei, bătrâni, copilandri. Şi băieţii
cârciumarului Buciuc. Şi Miluţă, feciorul moraruluiGună
Isopescu — studentul Miluţă Isopescu — dispensat medical.
Peste sat au rămas vătafi notarul şi primarul. A rămas
vătaf popa. A rămas vătaf perceptorul. În timp de război, mai
ales, e nevoie ca birurile să fie plătite.
Aud mereu: războiul se face cu bani.
446

Cu ai cui bani? Cu banii oamenilor. Au să plătească
perceptorilor femeile…
Războiul e departe. Auzim spre Dunăre bubuituri de tun.
Ghiulele au căzut în mijlocul oraşului. S-au aprins case.
Orăşenii înspăimântaţi şi-au părăsit locuinţele, au năvălit
în sate.
Au năvălit şi la noi. Aproape nu e casă în care să nu se
găsească o familie de târgoveţi. Dimineaţa, se adună
pâlcuri în faţa primăriei, încep să se vaiete. Le lipseşte
franzela!… Dorm pe rogojini. Îi pişcă puricii. Fiecare
orăşean înjură ţăranul în casa căruia s-a adăpostit şi
înjură pe toţi ţăranii din ţara asta şi din lume, care n-au
ştiut să-şi clădească locuinţe confortabile… Cucoanele
roagă muierile să le spele albiturile. Şi, uite drăcie,
muierile, desculţe, dezbrăcate, nu vor să-şi vâre mâinile în
albii cu boarfe străine, chiar dacă boarfele acelea sunt,
cum se aude, de mătase. Asta înfurie la culme cuconetul
adăpostit în sat.
— Auzi, dragă, neobrăzare! I-am spus Ilincăi, ţăranca la
care stau, să-mi spele albiturile. Ştii ce mi-a răspuns?
„Spală-ţi-le singură, cucoană, că nu ţi-o cădea mâinile
dacă le-oi băga şi dumneata o dată în albie. ”
— Le-a zăpăcit războiul, că altfel…
De pe front vin cărţi poştale scrise în grabă, pe genunchi.
Vecinii mi le aduc să le desluşesc.
Le citesc. Au toate acelaşi cuprins: „Aveţi grijă de boi. Să
nu pierdeţi boii. Noi înaintăm. ”
La început au venit ştiri de acest soi. Au sosit apoi altfel
de veşti: „Ne retragem*.
Armatele au fost împinse prin trecători în Ardeal. Au
înfrânt soldaţii duşmani, i-au alungat. Apoi au fost aduse
de pe alte fronturi trupe germane cu mitraliere, cu tunuri,
cu avioane. S-a întors repede soarta războiului. Cu pieptul
gol, oricât ai fi de dârz în luptă, cazi. Sumedenie de soldaţi
447

au căzut. Sosesc la primărie veşti că s-au prăpădit cutare, şi
cutare, şi cutare. Muierile îmbracă doliu, prind un petic de
chimbrică neagră pe zidul casei, la vedere. Ar plânge
deasupra unui mormânt, dar mormântul e departe, tare
departe şi neştiut. În cimitir popa îngroapă sicrie fără
trupuri, numai cu straie de-ale mortului –poştali sau opinci
aşezate acolo unde ar veni picioarele, izmene, cămăşi,
căciuli… Pe mormânt se ridică, măruntă, crucea nouă.
— Am şi eu unde mă duce cu ciobul de tămâie aprins
sărbătoarea. Am unde jeli.
Duminica dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, se duc
văduvele la cimitir, cu ciobul în mână, cu tămâia în sân.
Îngenunche lângă morţii lor, aprind tămâie, fumegă tămâia,
jelesc femeile după cei duşi pe lumea cealaltă. Satul întreg
miroase a tămâie. Adie vântul, risipeşte tămâia, usucă
lacrimile…
— De ce ne bat nemţii?
— N-avem arme…
— Au început a sosi prin sate betegii — orbi, ciungi,
şchiopi…
— Lui Pătăică i-a tăiat o schijă picioarele. A murit în
spital…
— Guţă Roşu a rămas fără mâini. Se ruga de soldaţi să-l
împuşte, să nu se mai chinuie. Mult s-a chinuit, până i s-a
scurs tot sângele.
— Ion Ududui a fost pocnit în burtă. Fugea în urmă,
ţinându-şi măruntaiele cu mâinile… S-a împleticit. S-a
prăbuşit. Nu s-a mai ridicat…
— Din cei şapte feciori ai lui David Floroiu până acum au
murit patru… De-ar da Sfântul să i se întoarcă măcar unul…
Moş David Floroiu şi-a cârpit patru petice negre pe căciula
tărcată, petice de cârpă neagră. Are faţa ca de piatră. Nu
plânge. Nu se văietă. Ciomagul strâns îl ţine în mână. Caută
parcă un cap vinovat în care să lovească.
448

Pe uliţă, cu o mânecă a zăbunului goală, umblă unul din
cătun, ciung. Rumânii se adună în jurul lui, îi sorb
vorbele.
— Războiul o să ţină mult, spune el. O să ţină până când
au să fie bătuţi nemţii. Au arme grozave. Mitraliere şi
tunuri mai ales. Prinşi în bătaia mitralierelor, cădeau ai
noştri ca spicele sub secerătoarea lui Beca… Noi n-am avut
arme. Ne-au trimis la război cu mâinile goale –puşti vechi,
gloanţe puţine, dezbrăcaţi… Ca pe vite la tăiere…
— Războiul o să schimbe faţa lumii, grăieşte Dumitru
Dumitrescu. O să cadă împăraţii. O să se ridice
mulţimile…
S-a refugiat şi subprefectul în sat la noi. Circul nemţesc
a păţit-o rău. Bărbaţii şi femeile cu chip spoit au intrat la
răcoare, la gherlă. Elefantul şi girafa au fost daţi în grija
unui ţăran de pe valea Oltului. Caii i-a luat subprefectul
Alistar Mânzu şi i-a înhămat la trăsurica lui. N-are
încredere în el, le-a pus hăţuri. Când duruie pe şosea, îi
atinge cu sfârcul biciului pe spinările gingaşe.
Toate satele din plasa Călmăţuiului le colindă
subprefectul Alistar Mânzu, care e aproape un băieţandru.
Aînfiinţat în fiecare sat o comisie de rechiziţie. Caii
oamenilor sunt adunaţi în herghelii şi trimişi la oraş. De
acolo caii apucă drumul frontului să fie înhămaţi la tunuri,
la chesoane, să care poveri. Mor oameni în război. Mor şi
vite. Glonţul nu alege. Nici obuzul. Se rechiziţionează şi
cornute — boi mai ales…
— Ce vreţi să mănânce soldaţii? Au nevoie de carne.
— Măcar de-ar ajunge carnea de vită până la soldaţi!…
Să nu se oprească toată la popotă…
Cine are trei cămăşi dă două pentru soldaţi. Cine are
două dă una. Cine are una singură… Cei mai mulţi oameni
din sat au o singură cămaşă…
— Săraci sunteţi!… Din pricina trândăviei sunteţi
449

săraci…
Alistar Mânzu se miră de sărăcia oamenilor. Se miră. Şi
înjură…
— Dar boierii ce dau pentru război?
— Ce dă Gherasie?
— Ce dă Gogu Cristofor?
— Ce dă colonelul Pienaru?
— Ce dă State Pantazi?
— Ce dă Afanazie?
Întreabă rumânii, cu dârzenie întreabă.
Subprefectul Alistar Bânzu le răspunde:
— Au să deie şi ei, n-aveţi nicio grijă, nu-i iert eu…
— Când?
— Mai târziu, când o fi mai greu. Acum adun de la voi. Pe
urmă o să iau şi de la ei vite, îmbrăcăminte, bucate… N-aveţi
nicio grijă…
— Tot noi purtăm şi povara războiului, domnule.
— Păi nu sunteţi voi ţara?
— E bine c-o aflăm…

Obrazul oamenilor este acum mai întunecat. A sosit vestea
că frontul a fost spart, că soldaţii mor cu miile, că duşmanul
se apropie. Unii spun: nemţii au să fie opriţi pe Olt.
Oltul! Dacă nu l-aş cunoaşte! Sunt locuri unde oamenii-l
trec de-a-ncălarelea. Cum o să se domolească o armată în
drumul ei de o piedică atât de uşoară?
Nemţii sunt aproape. Au ajuns în nordul judeţului. Firele
telefonice sunt rupte. Mâine vor veni şi la noi. Mâine…
În gară s-a oprit peste noapte, şi n-a mai plecat, un tren cu
răniţi. Ne ducem şi-i aducem cu căruţele. Scoatem băncile
din şcoală şi umplem podeaua şcolii cu paie. Culcăm soldaţii
pe paie. Sunt murdari, bărboşi, cu răni mari pe corp, la
mâini, la picioare.
Doctorul Ganciu a plecat la război. A plecat şi Cireş,
450

agentul sanitar… încercăm să le ţinem locul, noi
copiii. Cerşim pe la case albituri curate, le rupem în fâşii.
Spălăm rănile, umflăturile vinete, le oblojim.
Răniţii se lasă în voia noastră. Mulţi trag să moară. Au o
singură dorinţă: să le dăm apă, mereu apă. Au buzele
mari, albe, umflate, plesnite — bube deschise. Abia pot
spune: apă, apă!…
Acesta e războiul? Acum cunosc ce este războiul. Toţi
aflăm acum ce este războiul…

În fiecare dimineaţă scoatem, de picioare şi de cap, câţiva
morţi. Îi aşezăm într-o căruţă, îi ducem la cimitir, unde
săpăm gropi noi. Dacă mor cinci, pe toţi cinci îi aşezăm
într-o groapă. Dacă mor doisprezece, săpăm pentru
douăsprezece trupuri o groapă.
Popa bâlbâie o rugăciune la căpătâiul lor.
Fără sicrie îngropăm morţii.
Ţârcovnicul clatină cădelniţa în care nu mai miroase de
mult a tămâie. Cam asta e toată slujba.
Are grijă notarul să le ia morţilor livretele militare şi să-i
însemne într-un registru al primăriei.
Unii îşi dau duhul lungiţi, alţii făcuţi covrigi. Obrazul
unora dintre morţi e liniştit, de parcă moartea le-ar fi adus
mult dorita odihnă neîmplinită în viaţă. Al altora e zbârcit,
încruntat, chinuit. Poate că s-au luptat mai mult cu
moartea.
— Au ajuns la Dorobanţi nemţii. Vor ajunge şi la noi.

Dimineaţa e ceţoasă, umedă. Ziua de lăsata secului. La
noapte intrăm în postul Crăciunului.
Am dat o raită prin sat, m-am întors la masă. Îl aşteptam
pe tata. Întârzie. Ne aşezăm să ne ostoim foamea mereu
neostoită. A tăiat frate-meu o găină — e sărbătoare — mama
a făcut ciulama. Mâncăm mămăligă cu ciulama. E bună
451

ciulamaua cu mămăligă. Am luat în mână un picior de
pasăre. Îl rod, îmi ling buzele.
Se arată tata.
— Au venit nemţii. Sunt pe vârful dealului.
Ieşim droaie din odaie şi ne urcăm pe linia ferată. La o
aruncătură de praştie de noi, patru nemţi înaintează cu
băgare de seamă, călări. Au chivere de metal în cap. Caii
sunt voinici, cu cozile până la pământ.
Mai
sunt
soldaţi
în
gară.
Auzim
câteva
împuşcături…Patrula nemţească întoarce caii şi o rupe la
fugă. Unui neamţ i-a căzut chivără lucioasă din cap. Ne
repezim şi o culegem de pe mirişte. Venim cu ea în băţ, în
sat, cum am veni cu un lucru de preţ. Se repede la noi
notarulGică Stănescu, mai străveziu, mai puhav de la un
timp şi grijuliu să nu se pună rău cu duşmanul, ne-o smulge
din mână.
— Nemţii au să sosească astă-seară în sat. Au să ceară
casca. Trebuie să le-o dăm.
O duce la primărie, o şterge de ţărână.
Peste un ceas, pe marginea cealaltă a satului, pătrunde
până la şcoală un singur călăreţ. Satul e tot pe uliţi. Sute de
oameni stau grămadă în jurul neamţului. Se uită satul la el
cu mirare: calul, galben, numai spumă, tremură. Pe nări îi ies
valuri de aburi. Soldatul — călare, cu barba nerasă de
săptămâni. Barba lui, ca părul calului, galbenă. Ochii, verzi.
E un neamţ blond, un neamţ mai mult bătrân decât tânăr.
În mâna dreaptă ţine un pistol încărcat. Tremură calul
neamţului ca varga. Ca varga tremură neamţul bărbos.
Se desface din rânduri un orăşean care ştie nemţeşte, unul
Spiru Riga, slujbaş la vămi, şi începe să schimbe vorbe cu
străinul.
Neamţul vrea să ştie dacă mai sunt în sat soldaţi.
— Nu mai sunt.
Neamţul vrea să i se spună dacă soldaţii răniţi, care s-au
452

arătat la ferestrele şcolii, au la ei arme.
— N-au arme.
Popa Tomiţă Bulbuc aduce un pahar cu lapte şi-l întinde
duşmanului. Neamţul nu vrea să-l bea. Îi e teamă să nu fie
otrăvit laptele. Popa Bulbuc gustă laptele. Şi-a albit vârful
mustăţilor. Călăreţul a căpătat încredere. I-a paharul şi-l
aruncă pe gât. Mai cere un pahar cu lapte, încă unul.
Întoarce calul şi pleacă în galop.
Peste puţin timp, o patrulă călare a ajuns la gară. În
urma patrulei, coloana germană ocupă satul.
Ne urcăm pe garduri şi ne uităm la duşmani. Nemţii sunt
ori bătrâni; ori tineri de tot, moşnegi care totuşi se ţin bine
în şea ori băieţandri ca frate-meu Ion, ceva mai răsăriţi ca
mine. Nemţii de vârstă mijlocie au murit… Par obosiţi
duşmanii, mai toţi cu feţe galbene de nesomn, nerase, cu
ochii turburi, pierduţi în fundul capului. Şi caii, stropiţi
până pe spinare de noroi, par obosiţi, deşi sunt voinici, cu
picioare lungi şi groase, cu cozi bogate, stufoase. Ofiţerii
dau ordine, soldaţii descalecă, trag caii lângă uluci. Se
aprinde focul la manutanţe. Grupuri de soldaţi pătrund
prin arii, se reped la coteţe, ies cu braţul de găini, de raţe.
Cotcodăcesc găinile speriate, gâgâie raţele. Ca pământul
oamenii tac. Primarul, popa, notarul au ieşit înaintea
duşmanului, au spus comandantului neamţ că satul va
rămâne liniştit. Subprefectul Alistar Mânzu a plecat, a luat
drumul Moldovei, spre care auzim că se îndreaptă în grabă
în retragere oştirile noastre dezbrăcate, flămânde…
— Bătălia cea mare o să se dea la porţile Moldovei…
— Alături de armata noastră se află armata rusă…
— Nemţii vor fi bătuţi…
— Ne vom descotorosi de ei…
Târgoveţii refugiaţi în sat, care ştiu nemţeşte, au prins
curaj. Au ieşit în şosea. Vorbesc cu ofiţerii, cu soldaţii.
Duşmanii sunt flămânzi ca lupii. Sorb ciorba fierbinte
453

care li s-a împărţit din gamele cenuşii. Mestecă pâinea, o
înghit. Trec la cazan din nou. Fiecare îşi umple de câte ori
vrea gamela cu ciorbă de pasăre. În cazane, abia jumulite, au
fost aruncate laolaltă găini, raţe, gâşte, curci.
— Tot ce-au putut aduna soldaţii de prin oboare. Au luat
din luncă, de la moara de apă, patru boi, i-au înjunghiat, îi
jupoaie la marginea şoselei, taie carnea, o aşează în căruţe.
Stăpânii boilor, doi rumâni desculţi din Stănicuţ, stau la o
parte, cu căciulile în mâini, plâng de parcă le-ar fi murit
copiii — mai tare decât dacă le-ar fi murit copiii:
— Boulenii mei! Ce mă fac eu fără bouleni…
Nu doarme nimeni în noaptea asta.
Nemţii şi-au băgat caii în ariile oamenilor şi, pe maldăre de
paie ori de coceni, s-au culcat, sub cerul gol, lângă cai.
Patrule străbat satul, străjile veghează.
În noaptea asta, luna nu s-a arătat. Nu s-au arătat nici
stelele. Norii alburii s-au pogorât până aproape de pământ.
Ceaţa iernii îneacă şesurile… Ceaţa iernii îneacă satele.
Spre ziuă, s-a lăsat ger. Vântul a împrăştiat ceaţa. Arăsărit
peste împrejurimi soarele mic şi rotund, soare galben şi rece,
de iarnă.
Urcă spre cumpăna cerului.

Coloanele nemţeşti au plecat. Spre răsărit au plecat, în
trecere, au spart trenurile de marfă din gară. Au luat ce au
socotit că le trebuie.
În urma lor, în gară, asupra trenurilor au năvălit oamenii,
au luat pături, mese, scaune, perdele, farfurii. Erau trenuri
care ar fi trebuit să meargă spre Moldova, încărcate cu
averile târgoveţilor din oraşele de dincolo de Olt, pe care şeful
gării Costeşti, le trimisese din greşeală spre Dunăre.
Frate-meu Ion n-are astâmpăr. Ştie că în gară se găsesc şi
câteva vagoane cu băuturi. Le-au spart nemţii. Acum, fiecare
– nevastă, copil — duce pe umăr damigene, coşuri cu sticle.
454

Mama s-a aşezat în faţa uşii.
— Cine pleacă din casă trebuie să treacă peste mine.
Nu pleacă nimeni.
Frate-meu a vrut să iasă pe fereastră. Fereastra avea
giurgiuvele de fier.
În urma coloanelor nemţeşti, care au plecat, au sosit a
doua zi în sat căruţe cu soldaţi nemţi şi austrieci — etapele.
Unii au ocupat casa în care până atunci se afla postul de
jandarmi — părăsit peste noapte de Nicolae Mieluşel, care s-
a făcut nevăzut nu atât de teama duşmanului, cât a
satului — alţii au luat în primire gara.
A trecut spaima oamenilor. Soldaţii austrieci vorbesc
româneşte. Sunt de prin Ardeal. Se împrietenesc cu
ţăranii. Unii sunt betegi: şchioapătă, au mâinile rănite, cu
degete lipsă. Se arată a fi dezgustaţi de război. Îi aud
spunând:
— Ne-a trimis împăratul la război, împăratul şi grofii,
lua-i-ar dracu!…
Şeful etapei austro-ungare e Ganz, tinichigiu dinArad.
Aproape că a uitat că e militar. Repară sobele, tingirile,
burlanele oamenilor.
Mai greu cu nemţii. Comanda etapei germane o
areRudolf Burger, un flăcău înalt, roşcat, buhăit, cu
mustaţă subţire la buză. Străbătea satul în fugă. A fost
trimis la etape, fiindcă în timpul bătăliilor şi-a pierdut o
parte din minţi. Şi Burger vorbeşte româneşte.
Mai târziu, s-a aflat că înainte de izbucnirea războiului,
feldvebelul fusese ucenic la o cofetărie la Piteşti.
N-a trecut mult şi soldaţii lui Burger au început să
rechiziţioneze bucatele oamenilor, vitele, lucrurile de
îmbrăcăminte.
Apoi li s-au luat oamenilor căldările, tingirile de aramă.
Odată cu arămăria satului, au luat drumul fabricilor de
obuze şi clopotele bisericilor.
455

Frontul s-a depărtat, a trecut dincolo de Bucureşti. S-a
auzit că oştirile germane s-au oprit, undeva departe, la
hotarul Moldovei, şi că, alături de oştirile germane, au venit
să lupte împotriva soldaţilor noştri până şi turcii.
— Ce-or mai fi având şi turcii cu noi? se întreabă lumea.
Notarul răspunde:
— Sunt în cârdăşie cu nemţii. Se bat împotriva noastră şi a
ruşilor.
Acum, în sat, vin altfel de gazete — gazete scrise pe o pagină
româneşte, pe alta nemţeşte. Notarul le primeşte şi le citeşte
la primărie cu glas tare, să audă poporul.
Nu se scrie în aceste gazete decât despre biruinţele pe care
le au, pe toate fronturile, oştirile nemţeşti. Se mai scriu
cuvinte de laudă şi despre acei boieri care fac politică
nemţească.
Nu prea pricep eu bine lucrurile astea. Le ascult totuşi şi
încerc să le înţeleg.
Răniţii din şcoală, câţi au mai rămas, au fost ridicaţi pe
sus şi trimişi la oraş. Au murit pe drum câţiva. Şcoala a
rămas duhnind a sânge şi puroi.
Umblă vorbe prin sat:
— Azi-noapte a venit Radu lui Tănase. A venit al luiCiucă.
A venit şi-al lui Bădoi.
În fiecare noapte se întorc în sate şi stau ascunşi prin
pătule ori prin pivniţe soldaţi care, în retragere, şi-au părăsit
regimentele.
Prinde Rudolf Burger de veste. Se pare că i-a spus notarul
Stănescu ori poate Miţa, nevasta cârnăţarului, nemţoaică din
Turnu, refugiată în sat, care, de la venirea etapelor, a trecut
tâlmace la comandamentul german.
Rudolf Burger dă ordin:
— După masă, la patru, soldaţii fugari care s-au întors
acasă să se prezinte la primărie. Să nu rămână ascuns
niciunul. N-avem de gând să internăm pe nimeni în lagăr,
456

vrem numai să ştim numărul lor. Îi socotim prizonieri şi
vom controla în fiecare seară dacă nu cumva au părăsit
satul pentru a se duce din nou pe front. Familia aceluia
care va lipsi de la apel va fi arestată.
Veteranul Diş sună goarna pe linia satului şi cheamă
lumea la primărie. Notarul răspândeşte ordinul neamţului.
Se face strigarea: optzeci şi şase, de bărbaţi au dezertat…
Optzeci şi şase de oameni din sat s-au lepădat cu scârbă
de război…
— De ce v-aţi întors?
— Ne-am săturat de război. Ne ciomăgeau plutonierii. Ne
împuşcau din spate ofiţerii, din ascunziş, să înaintăm…
— Asta nu poate fi adevărat! răcneşte noul primar pus în
capul satului de Rudolf Burger, bogătaşul MireaSavu.
Trebuia să muriţi, să apăraţi patria…
— Las-o mai moale cu patria, primarule. Tu ai făcut
armata? întreabă ciungul din cătun.
— N-am făcut-o, că eram singur la părinţi, aveam
pământ, şi pământul trebuie muncit.
— Atunci nu mai vorbi. Tu trebuia să mergi la armată, la
război,
să-ţi
aperi
pământul.
Eu
ce
să-mi
apăr…Păduchii?…
— Totdeauna sări cu gura, ciungule. Te ştiu de la
răscoale…
— Bine că mă ştii…

Mirea Savu e scurt şi gros, îndesat. Are pământuri multe
şi vite. S-a rugat de nemţi să-l numească primar, ca să-şi
apere avutul de rechiziţii. Le-a jurat credinţă. Cheamă pe
înserat femeile mai tinere, cu bărbaţi plecaţi la război, la
primărie. Le răstoarnă pe mese, pe duşumea.
Pe cele care nu crâcnesc le mai scuteşte de dări. N-a
lăsat nevasta să-i nască decât un copil — să nu i se împartă
după moarte averea în două…
457

Învăţătorul din cătun era ofiţer de rezervă. A plecat pe front
părăsindu-şi casa, nevasta şi doi copii.
Frumoasă nevastă are învăţătorul din cătun! Fată cu carte.
Fata unui mic proprietar dinspre Olt. A învăţat la pension, la
Bucureşti. Vorbeşte şi nemţeşte. Întâi a descoperit-o Ganz.
Mai pe urmă a descoperit-o şi RudolfBurger. Ganz s-a ales
cu câteva cravaşe pe spinare. Le-a luat, a salutat, a plecat.
În casa învăţătorului Bivolaru face chefuri în fiecare seară
feldvebelul Rudolf Burger. Dandanaua ţine până la ziuă.
Câteodată, oamenii o văd noaptea pe femeia învăţătorului
îmbrăcată milităreşte, plimbându-se la braţ pe uliţă cu şeful
nemţilor. Muierile o clevetesc şi-i întorc spatele când o
întâlnesc.
Se ştie acum că învăţătorul a căzut prizonier şi se găseşte
închis, undeva în Germania. În fiecare săptămână, vin de la
el scrisori lungi, în plicuri desfăcute. Le citeşte notarul, le
citeşte poştaşul, le citeşte până şi vătăşelul primăriei. Tot
satul află cuprinsul lor.
Învăţătorul e bolnav, nu mai trage nădejde de întoarcere. Îi
aminteşte nevestei să aibă grijă de copii şi-i spune cât de
dragă i-a fost altădată, cât de dragă i-a rămas acum. O
îndeamnă să fie cuminte.

S-a spart casa lui Toma Ocî, a cârciumarului. Întâi a murit
cârciumarul şi la câteva zile după el i-a călcat pe urme
nevastă-sa. Fetele mai mari au plecat la oraş. Au apucat pe
drumuri urâte. Pe cele mici le-au luat neamurile nevestei. A
rămas stăpân peste cârciumă şi acareturiMitică.
— Te mai duci la şcoală, la oraş, Mitică?
— Dacă a murit tata, cum o să mă duc…
— Şi ce-ai să faci?
— Am să vând tot şi am să mănânc.
— Pe urmă?
458

— O să văd eu ce-o să fac pe urmă.
A vândut pătulele, a vândut hambarele, a vândut lemnele
din curte. Vite n-a vândut, că n-avea cârciumarul vite. În
fiecare zi a mâncat o pasăre friptă pe care a tăiat-o, a
jumulit-o, a părpălit-o pe jărăgai singur. S-au terminat şi
păsările. Ca să aibă ce mânca, băiatul cârciumarului a
vândut obloanele prăvăliei. Pe urmă a vândut uşile şi
ferestrele desprinse cu tocuri cu tot din zid. Pe nimic le-a
vândut. Vânduse mai înainte tejgheaua, paharele, sticlele,
butoaiele din pivniţă. Straiele părinţilor le-a dat la ţigani.
Nu le-a putut vinde. Cine să cumpere îmbrăcăminte de la
ofticoşi?
— Mai ai ce mânca, Mitică?
— Nu mai am…
— Nu vrei să intri undeva să munceşti, Mitică?
— Nu vreau. Eu nu muncesc. Taica a fost cârciumar. Eu
sunt băiat de cârciumar. Cum să muncesc?…
— Dar ce-ai să faci atunci?
— Am să rabd.
— Până când?
— Până când am să mor.
Am crezut că glumeşte. Mitică Ocî n-a glumit. A trecut
toamna şi acum e iarnă. Miez de iarnă. Într-o odaie mai
ferită, fără uşi, fără ferestre, Mitică Ocî a aşternut un coş
de paie. Stă întins pe paie şi aşteaptă. Lângă el, un ulcior
cu apă. Ia din când în când ulciorul. Îl duce la gură.
Soarbe o înghiţitură de apă, îl pune la loc. Apoi iar rămâne
întins, nemişcat. Se duce buhu: Mitică a lui Ocî s-a întins
pe paie şi aşteaptă să moară…
— E bolnav Mitică?
— Nu, nu e bolnav. Dar vrea cu orice preţ să moară.
— Cum să moară, dacă-i sănătos?
— Păi, dacă nu mănâncă, o să rabde cât o să rabde şi
într-o zi o să moară… De foame o să moară băiatul
459

cârciumarului.
— Ei, asta nu se poate! E om! Cum putem noi să-l lăsăm
să moară de foame?!
E lipsă mare în sat. Nemţii au cules tot ce se putea culege.
Au scormonit pământul să vadă dacă nu cumva oamenii mai
au porumb ascuns. Rumânii se aşteptau la asta. Au ascuns
în aşa fel ce-au avut de ascuns, încât nemţii n-au descoperit
un singur bob. Totuşi rumânii, vecinii mai ales, fac rost de o
bucată de pâine, de un boţ de brânză, de un codru de
mămăligă. Intră în curtea cârciumarului, pătrund în casă, îl
caută prin odăile goale peMitică. Îl găsesc.
— Uite, Mitică, neică, adusei o bucată de pâine…
Mitică rămâne întins, nemişcat. Abia catadicseşte să
răspundă:
— Nu-mi trebuie, nene Panaite, nu primesc pomană…
— O să mori, Mitică…
— Asta şi vreau…
— Nu-i păcat de tine?
— Nu-i păcat. Dacă a murit taica, vreau să mor şi eu. Nu
vreau să fiu văzut muncind. Am fost băiat de cârciumar, nu
înţelegi? Cum o să mă întorc la muncă?Să slugăresc pe la
unul sau pe la altul? Să mă bată în câmp ploaia şi vântul?
Nu! Aştept să mor…
— Aşteaptă, Mitică, o să mori.
Intră şi-l caută şi-l găseşte o femeie.
— Uite, măi Mitică, ţi-am adus, maică, o sticlă de lapte şi
trei ouă. Ţi-am adus, măiculiţă, o felie de mămăligă.
Mănâncă, maică…
Nevasta lui Ţânţu, văduva celui mai sărac om din sat, i-a
adus mâncare lui Mitică Ocî.
— Mulţumesc, dadă, nu mănânc. Vreau să mor…
— Mori, Mitică…
Glasul i s-a stins. Ochii i s-au întunecat, i-au căzut fălcile.
Oamenii vin, se strâng la fereastra scoasă din zid, se uită la
460

Mitică, îl privesc lung, dau din umeri. Aproape că nu e om
în sat care să nu-i fi adus ceva de mâncare. Unii au
aruncat mămăliga sau pâinea pe paie, lângă Mitică — poate
s-o răzgândi când l-o răzbi foamea şi o mânca…
Nu s-a răzgândit. Acum, abia mai poate vorbi. Glăsuie ca
din fundul unei gropi, cu o voce subţire, stinsă…
— Tot nu vrei să mănânci, Mitică?
— Tot nu vreau…
— O să mori, Mitică…
— O să mor…
Închide ochii. Nu mai vrea să stea de vorbă cu
nimeni. Sunt trei săptămâni de când băiatul cârciumarului
n-a pus pe limbă decât apă. Iarna s-a lăsat grea de tot.
Gerul e aspru. Vântul fluieră prin casa fără uşi, fără
geamuri. Fluieră vântul.
Într-o dimineaţă, l-au găsit pe Mitică mort. I s-a împlinit
dorinţa. Să-i fie de bine!…
— Ce facem cu Mitică, domnule notar?
— Cu nepotu-meu?
Mitică era nepotul notarului.
— Ce să facem? o să-l îngropăm…
Au găsit în podul cârciumii câteva scânduri
prăfuite. Dacă Mitică le-ar fi ştiut, le-ar fi vândut. I-au făcut
un sicriu şi l-au îngropat.
Fără niciun alai l-au îngropat.
Timpul trece. Acum timpul trece greu, totuşi trece. Din
nou a nins. Zăpada e înaltă.
Nemţii au dibuit magaziile şi hambarele boierului de la
Saiele, pline cu bucate până la streaşină. Rudolf Burger a
dat ordin:
— Trei sute de care să meargă mâine dimineaţă să aducă
grâul la gară!
Notarul întocmeşte lista. Dezertorii de pe front sunt
scutiţi. Sunt scutiţi şi bogătanii satului care au plătit
461

bacşişuri ca să nu fie mobilizaţi.
La corvoadă merg femeile celor care se bat pe undeva, prin
Moldova, cu nemţii.
Trei sute de femei, mai tinere, mai vârstnice, lângă boii lor,
tremură în zăpadă, pe linia mare a satului.
Notarul controlează cine a venit. Controlul e gata, convoiul,
care pare nesfârşit, porneşte.
Urcă dealul convoiul spre conacul Saielelor, boii trag carul
prin nămeţi. Desfundă zăpada femeile. Se împiedică şi cad.
Se ridică. Plâng muiereşte, înjură ca bărbaţii.
Gerul e aspru. Mâinile şi buzele plesnesc. Vântul taie ca
briciul pielea obrazului, picioarele înfăşurate în cârpe.
Înainte! Înainte!…
La cârciuma lui Buciuc, notarul, primarul, consilierii
comunali beau şi petrec. Băutura o plătesc scutiţii de
corvoadă. Îşi află drum pe acolo şi răstoarnă câteva pahare
pe gât şi Rudolf Burger.

Primăvară. Ne apropiem de Paşte. Frate-meu Ion aduce în
casă o veste. I-a spus-o întâi mamei.
Ce lucruri se mai petrec la noi în casă!
Suntem unsprezece copii: doi ai tatii cu nevasta lui dintâi;
doi — frate-meu Ion şi soră-mea Evanghelina — ai mamei, de
la bărbatul ei dintâi. Ceilalţi am venit pe lume unul după
altul şi suntem copii buni ai amândurora. Totuşi, de câte ori
se vorbeşte de frate-meu Gheorghe ori de soră-mea Leana —
de frate-meu Gheorghe, care a plecat de mic la învăţătură, şi
de Leana, care trăieşte peste drum de noi, în casa Rimoantei
–mama spune:copiii lui tat-tu. Iar când vorbeşte de frate-
meu Ion şi soră-mea Evanghelina, nu uită să rostească —
apăsat –copiii mei.
O întrebăm:
— Numai ei sunt copiii tăi, mamă? Noi ai cui suntem?
— Voi mai sunteţi şi ai lui tat-tu.
462

Se supără câteodată tata, ca omul. Mama îl ameninţă:
— O să crească băiatul meu mare, o să-l însor şi o să mă
duc la el… Te las. Vă las.
Dintre câţi băieţi a născut mama, se pare că numai pe
frate-meu Ion îl socoteşte băiatul ei — băiatul ei la care,
când nu s-o mai putea înţelege cu tata, are să se mute cu
aşternutul să-şi trăiască zilele din urmă…
Se gândeşte la asta în ceasurile ei de necaz, în zilele ei de
adâncă mâhnire. Şi iată sorocul acesta, al căsătoriei lui
frate-meu, a venit.
— Cu cine vrei să te însori?
— Mi-am găsit o fată, la Stănicuţ.
Mamei nu-i place răspunsul. De ani de zile mama se
gândeşte să-l însoare pe frate-meu Ion cu o fată din vecini
care are pământ, cu a lui Iancu Ban, cu onănăita.
Toate mamele din sat se gândesc să găsească pentru
băieţii lor mirese cu pământ. Dar puţine fete au pământ şi
băieţii tare sunt mulţi. Şi nu ştiu cum se face că pământ
au numai urâtele.
Frate-meu nici nu vrea să audă.
— Pe cine vrei să iei? Pe a lui Ban?
— E buzată, nu-mi place.
— Dar cum e fata cu care vrei să te însori?
— Ai s-o vezi.
— A cui e?
— A lui Stănică Saftu din Sârbie.
Stănicuţul e sat nou, ceva mai sus de Omida, pe
Călmăţui, jumătate locuit de români, jumătate de sârbi.
Când s-a pus vatra satului au venit, de undeva, de peste
Dunăre, şi sârbi.
Oameni mărunţi de statură, negricioşi, sârbii nu şi-au
părăsit încă portul lor. La început nu cunoşteau o boabă
româneşte, pe urmă au învăţat. Acum vorbesc ca românii.
Nici nu-i cunoşti, decât după port. Între ei vorbesc tot
463

sârbeşte.
S-au păstrat mult timp sârbi, nu s-au amestecat cu
românii. Cu timpul, sârboaicele au început a se mărita cu
băieţi de români. Românii îşi caută mirese în Sârbie.
— Cât pământ are?
— Eu ştiu? Trebuie să vă duceţi voi să aflaţi.
— E frumoasă?
— Mie-mi place.
Frate-meu Ion e înalt, subţire ca un şarpe, cu faţa
uscăţivă, ochi negri, adânci. Poartă şi mustaţă frate-meuIon,
o mustaţă subţire lipită de buză, şi-i place să-i răsucească
mereu sfârcurile.
Aflăm veste. Ne bucurăm şi nu prea. O să mai avem pe
cineva la masă. Unde o să doarmă frate-meu Ion cu nevastă-
sa?
Tata găseşte răspunsul:
— O să împărţim în două tinda, cu un perete subţire, şi o
să avem astfel încă o odaie sub acoperiş.
— A cui fată spui că e?
— A lui Stănică Saftu.
— E om cumsecade, îşi dă cu părerea tata. Îl cunosc, are o
droaie de copii. Zgârcit om!
Soră-mea Riţa intră în vorbă:
— Şi cum o cheamă pe sârboaica ta, Ioane?
— Olenca, dar noi o să-i spunem Lina. Eu aşa îi spun.
Nu se împotriveşte nimeni. Nimeni nu-şi arată dorinţa că
ar voi s-o vadă la faţă.
Părinţii sunt înţelegători, nu se amestecă în viaţa copiilor.
— Şi când vrei s-o aduci, mă?
— Mâine seară.
— Ad-o, dar nuntă mare nu putem face.
— Vreau nevastă, spuse frate-meu, cu nunta, vom vedea…

Zilele s-au încălzit, zăpezile s-au topit.
464

Şuvoaiele de apă, câte n-au putut fi supte de pământ, s-
au scurs spre gârlă. Câmpurile fumegă. O să răsară
curând iarba.
Sărăcia s-a întins. Hambarele — goale. Se găseşte greu
pâinea şi aproape tot atât de greu mămăliga. Câteva ciurele
de făină tot au să se afle pentru ziua când frate-meu o să-
şi aducă mireasa. Pentru ziua de mâine, adică.
De cum a trecut amiaza, mama a prins câteva orătănii, a
pus pe frate-meu să le taie gâtul, le-a jumulit, le-a băgat în
oală.
Sub ţest arde focul. În căpistere coca se umflă…
Casa miroase a pâine caldă — a pâine caldă şi a ciorbă
fierbinte de găină.
S-a apropiat şi seara. E sâmbătă.
Încep să se adune, pe uliţă, în dreptul casei noastre,
băieţi şi fete. Intră unii în arie. Avendrea s-a înfiinţat cu
clarineta subsuoară, dar încă nu dă drumul cântecului.
Pe poarta dinspre linia ferată intră în arie frate-meuIon,
năuc parcă de bucurie, cu mireasa de mână. Soră-mea, cu
noi toţi, cu tata, în jurul lor.
— Bine-aţi venit!
Mama, pe prag, îi aşteaptă. Se întunecă uşor la faţă. Fata
pe care frate-meu Ion o aduce de mână e scurtă, groasă, ca
o putină de groasă. Numai ochii îi sclipesc în cap, vii, ochi
de cârlan. Nu se ruşinează deloc. Se uită în ochii noştri şi
râde. Râde ca netoata. Dinţii îi sunt mici, ca dinţii de
pisică. Mici şi albi. Albi ca laptele.
Hotărât, mamei nu-i place fata. Îi întinde totuşi mâna şi-i
spune:
— Bună seara, fato. Poftim în casă!
Fata o ascultă.
În bătătură, Avendrea cântă. Se prinde hora.
În alte timpuri, prietenii fratelui meu ar fi scos pistoalele
şi le-ar fi descărcat în văzduh. Acum nu e voie. Rumânii şi-
465

au îngropat, înainte de venirea nemţilor, puştile de vânătoare
şi pistoalele în pământ.
Dincolo de linia ferată sunt priponiţi caii noştri, care
scurmă cu boturile în mirişti, după rădăcini de buruieni. Tata
apucă un topor, se duce să le schimbe locul. Se iau după el
ogarii.
Avem doi ogari: unul alb, altul negru, cu şoldurile pătate în
cafeniu.
De când frate-meu a crescut, ţinem ogari în arie. Iarna, pe
zăpadă moale, plecăm cu ei la câmp, la vânătoare de iepuri.
Câteodată avem noroc şi ne întoarcem acasă cu doi-trei
iepuri la spinare. Uneori venim cum am plecat, cu mâinile
goale, fluierând a pagubă.

Iepurele ţâşneşte toamna dintre ierburi uscate, galbene ca
şi blana lui, o ia la goană în salturi. Ogarii îi apucă urma, îl
alungă, îl ajung, îl încolţesc, îl prind de ceafă. Noi, călări, ne
ţinem de ogari. Descălecăm, le smulgem iepurele muşcat de
moarte, îl aruncăm în traistă. Plecăm mai departe cu ogarii
trufaşi, sprinteni. Vânătoarea de iepuri cu ogarii, iarna pe
zăpadă, e mai frumoasă. Câmpul, tot alb, până la marginea
zării. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele — soare cu
dinţi — muşcă. Iepurii sar atunci dintre răzoare. Dacă sunt
graşi, grei, picioarele li se afundă în zăpada moale ca puful.
Nu pot alerga în voie, uşor îi prindem.
S-a iscat o zi caldă în miez de iarnă, picură streşinile, spre
ziuă plouă, burează, apoi dintr-o dată se schimbă vântul,
bate cu îngheţ, se prinde polei pe arbori, pe poteci, încălecăm
şi plecăm pe câmp, cât mai departe de sat, cu ogarii, la
vânătoare de dropii. Grase, ca aripile prinse în pojghiţă de
gheaţă, dropiile nu pot zbura, fug ce fug, le ajung ogarii. Trei
zile mâncăm dintr-o singură dropie –când izbutim s-o
vânăm… Sunt rare dropiile. Mai rari lupii, care n-au loc
unde să-şi aciuieze culcuşul şi puii. Pământul e arat,
466

muncit. Au rămas zăvoaie pe Dunăre şi Olt, şi-o palmă de
pădure la Adâncata. Au pierit şi vultanii. Au rămas ulii,
ereţii. Vulpi mai sunt câteva în râpa de laBăneasa, din care
izvorăsc trei fire reci de apă, cleştar…Vulpea încearcă
uneori noaptea coteţele, dacă n-o simţ câinii. În râpă,
frate-meu Ion a prins o dată o vulpe cuAvendrea. Păşteam
caii pe mirişti. Ne-am dus pe înserat să-i adăpăm la
cişmea. Malul aproape drept e plin de găuri, de vizuini. Am
văzut cum s-a strecurat prin ierburi şi s-a tras în adânc,
într-o vizuină, vulpea cu coada roşie-flacără.
— Rămâneţi voi aici, la pândă, ne-a spus Avendrea. Eu
mă reped până acasă.
A plecat călare şi îndată s-a şi întors cu un şir de ardei
iuţi. Am adunat buruieni şi balegi uscate, am aprins foc la
gura vizuinii. Am aruncat ardeiul în foc. Fumul, gros şi
înecăcios, a început a pătrunde în gaura adâncă, a ajuns
la nasul vulpii. A răbdat ce-a răbdat vulpea, a scheunat, s-
a repezit chefnind spre ieşire. O aşteptam cu bâtele,
ridicate. Am doborât-o… Pielea i-a vândut-o Avendrea la
oraş, în zi de târg… O fi făcut din pielea vulpii, un meşter,
guler de palton ori manşon…

Orăşenii care au năpădit satul, de când a izbucnit
războiul şi au căzut în mijlocul Turnului câteva obuze
zvârlite de pe vasele austriece de pe Dunăre, poartă
paltoane cu guler de miel ori de vulpe. Nevestele lor
folosesc, să nu le îngheţe mâinile, manşoane de vulpe. Câte
femei cu manşon, câte gulere cu blană, atâtea vulpi prinse,
ucise, jupuite… Nu e de mirare că sunt rare vulpile.
Refugiaţii se ţin landră pe uliţele satului, se strâng la
primărie, stau cu orele tolăniţi pe scaune în cârciumă, în
cafeneaua ţaţei Lenea, unde joacă cărţi pe parale. Ninge şi
trebuiesc desfundate drumurile de zăpadă. Dezbrăcaţi,
luaţi la corvoadă, le desfundă. S-a umplut, ochi, tăietura,
467

de nămeţi. S-au oprit trenurile. Satul primeşte ordin să iasă
cu lopeţile să desfunde linia ferată, să poată umbla iarăşi
trenul. Iese satul şi limpezeşte linia.
— Pe orăşeni de ce nu-i scoateţi la corvoadă, primarule?
— Cum o să-i scoatem? Orăşenii sunt orăşeni…Oameni
subţiri, nu pot să care sacul în spinare, nu ştiu să umble cu
lopata.
— Să mănânce ştiu…
Au început a-i urî sătenii pe refugiaţi. Pălăvrăgesc întruna.
Înainte spuneau că nemţii nu vor intra niciodată în ţară.
Acum susţin dimpotrivă, că niciodată nemţii nu ne vor mai
părăsi ţara, că nimeni nu va putea să-i înfrângă…
468

Ascultăm, ridicăm din umeri. Moşu-meu Burdulea a
îmbătrânit de tot. Are treizeci şi ceva de nepoţi şi
strănepoţi pe front. Vede bine. Aude încă bine. Se sprijină
în toiag când merge. Tot se mai leagă cu glume de fete, de
muieri… La primărie, nu-l mai rabdă inima, se amestecă în
vorbă:
— Într-o noapte au să plece nemţii. O să-i vedem seara
patrulând prin sat şi dimineaţa o să ne pomenim fără ei.
N-o să le ducem dorul.
În locul lui Alistar Mânzu, plecat în Moldova — nu ştie
nimeni dacă a ajuns ori n-a ajuns cu zile până acolo — a
venit alt subprefect, unul Mitiţă Bosoancă, mărunt, ciupit
de vărsat, crăcănat. A fost ofiţer, l-au prins nemţii, l-au
ţinut în lagăr, l-au făcut să treacă de partea lor. E de prin
Turnu, fecior de negustoraş stămbar. Le spune oamenilor:
— Sunt tari nemţii, măi oameni, sunt tari. Au să
cucerească toate ţările. E bine să ne dăm cu ei, să fim
prieteni cu ei, una cu ei…
— Aşa cum e una calul cu călăreţul, spune râzând
moşu-meu Burdulea. Noi calul, neamţul călăreţul… Noi
dedesubt, neamţul deasupra. Asta o să meargă un timp. O
să zvâcnească o dată calul şi-o să-l arunce pe călăreţ în
şanţ să-şi rupă gâtul. Cine erau mai tari ca turcii!…I-au
alungat creştinii până dincolo de Balcani… Ehei!…Nu ţine
mult nici puterea neamţului!…
— Atunci — se amestecă în vorbă Lambe Rigopol,
învăţător de oraş, refugiat în sat — erau în putere
ruşii. Acum ruşii s-au răsculat, l-au dat jos pe ţar, nu mai
vor să lupte soldaţii. Cer pământul boierilor… Au făcut
revoluţie…
— Apăi, bine au făcut. S-or fi săturat şi ei de război şi de
asuprire…
Ciungul din cătun a vorbit aşa. Mâneca goală îi atârnă
moale.
469

Subprefectul se supără:
— Dumitale ţi s-a urât cu binele? Aş putea să te închid…
— Cu asta n-o să potoleşti revoluţia din Rusia, domnule
subprefect…
Oamenii au aflat că dincolo de hotarele Moldovei fierbe, cât
e Rusia de mare, revoluţia, că împăratul a fost doborât de pe
tronul lui de aur şi că revoluţia se întinde, că boierii fug… Au
aflat şi aşteaptă să vadă ce-o să se petreacă mai departe.
Deocamdată îi văd pe nemţi îngrijoraţi, sleiţi. Soldaţii care
trec spre frontul din Moldova sunt din ce în ce ori prea
bătrâni, ori prea tineri. Mereu trec spre front soldaţi mai
bătrâni decât bătrânii, mai tineri decât tinerii care au avut
acelaşi drum cu o săptămână în urmă…
— Le merge bine nemţilor?
— Le merge. Vorba aceea: „Mamă!”„Ce e, măi”?„Nu-i e bine
vacii noastre!”„Ce are?”„Vine tata de la câmp cu pielea ei pe
ciomag!”

Iarna asta n-am folosit ogarii, nimeni nu şi-a folosit ogarii.
N-au îngăduit nemţii.
A schimbat tata pripoanele cailor. Coboară poteca spre
casă cu toporul în mână.
Spaima satului a devenit de câtva timp soldatul Franţ, de
la comandamentul german. E venit de curând în sat. Scurt,
blond, mustăcios, şchioapătă de piciorul drept. Abăgat frica
în norod. Se plimbă pe uliţa satului, de parcă ar fi întruna
ameţit de băutură. Pe cine-l întâlneşte, îl loveşte cu cravaşa
în obraz, pe spinare, unde nimereşte.
E necăjit tare: cinci fraţi au plecat pe front. Până acum au
murit patru. El e al cincilea şi a fost rănit la picior, a rămas
beteag. A nădăjduit că va fi lăsat la vatră. Se pare însă că
numărul nemţilor s-a împuţinat. A fost trimis la etape.
Îndârjit, îşi varsă necazul pe cine poate. Înjură întruna pe
limba lui. Târgoveţii refugiaţi în sat, care ştiu nemţeşte, spun
470

că l-ar fi suduind până şi pe împăratul lor, care a pornit
focul şi prăpădul în toată lumea. Poţi să-i crezi?…
Venind de-a lungul uliţei, îl întâlneşte pe tata. Începe să
urle, apoi se aruncă asupra lui cu cravaşa, îl apucă de
umăr şi-l îmbrânceşte spre comandatură…
S-a rupt hora. Băieţii şi fetele s-au risipit ca un stol de
vrăbii în care cineva ar fi tras cu praştia.
Mă smulg din grămadă şi mă iau după neamţ… îl duce la
comandament pe tata. Rămân pe prispa comandamentului
şi aud cum Franţ îl bate pe tata. I s-a părut neamţului că
tata a vrut să-l omoare cu toporul…
Intru înăuntru şi încerc s-o lămuresc pe cârnăţăreasă.
Cârnăţăreasă îl lămureşte pe neamţ. Îi vine greu să
creadă că n-are niciun motiv să lovească.
Cu faţa însângerată, tata s-a apropiat de cârnăţăreasă, o
roagă:
— Scapă-mă, coană Miţo. Am să-ţi aduc o gâscă.
— Două să-mi aduci…
— Două o să-ţi aduc…
Cârnăţăreasa se aşeză între tata şi neamţ. Îi turuie gura.
Până la urmă, neamţul se moaie. Ne face semn să
plecăm.
Plecăm. Tata înainte, eu după el.
Nunta s-a spart. Au rămas numai doi-trei vecini. Frate-
meu Ion, de ciudă, a deşertat pe gât câteva ulcele de ţuică.
I s-a aprins faţa. Ochii îi sticlesc ca unui lup. Se plimbă
prin odaie, furios.
— Mă duc să-l omor!
Un potop de înjurături îi năvăleşte pe gură.
— Mai bine te-ai potoli, îi spune tata. Ai putea să loveşti
unul-doi din ei, apoi nemţii te-ar împuşca. Cu ce ne-am
alege…
Îşi spală obrazul de sânge şi peste rănile adânci mama îi
presară făină.
471

Au plecat vecinii. Am rămas singuri. Ne culcăm în odaie.
Frate-meu şi-a pregătit culcuşul cu mireasa în tindă.
Să le fie de bine!
De ferestre s-au lipit spinările de întuneric ale nopţii.
Noaptea e neagră, deasă, s-o tai cu cuţitul.

A doua zi dimineaţă, soldatul Franţ a intrat în curtea
noastră. Ogarii stăteau în bătătură, zgribuliţi pe un maldăr
de paie. S-a apropiat de ei şi i-a împuşcat cu pistolul.
Am ieşit pe prispă. Ogarii mai zvâcneau din picioare. Tata,
frate-meu Ion tremurau, gata să-i sară neamţului în spinare.
I-a potolit pe amândoi mama, plângând.
A colindat toată ziua satul soldatul Franţ. A intrat prin
oboare, a împuşcat ogarii. A dat ordin ca ogarii împuşcaţi să
fie aduşi în curtea şcolii. I-am târât cu cârligul şi noi pe ai
noştri.
I-a chemat pe Buzulică şi pe Oanţă, ţiganii satului, şi le-a
poruncit să-i jupoaie.
Grădina, nevasta fierarului Oanţă, a alergat la subprefect.
— Scapă-mi bărbatul de ruşine, boierule, pupa-ţi-aş
tălpile… Scapă-mi-l!…
— Ordinul comandamentului german e sfânt, femeie.
Buzulică şi Oanţă au început a jupui ogarii, a săra pieile şi
a le întinde pe frânghie, la uscat. Apoi au îngropat hoiturile…
Dar, cu asta, necazurile nu s-au isprăvit. Abia au început.
Nu mai umbla de mult moara de apă de lângă zăgaz.
— Ştie cineva în sat să facă săpun? a întrebat Burger.
— Toate muierile ştiu, i-a răspuns primarul.
Au adus nemţii de la oraş cazane, au schimbat moara în
fabrică de săpun. Oamenii au fost obligaţi să-şi aducă la
moară câinii legaţi cu sfoară şi aci să-i ucidă cu bâtele.
Pentru atâţia câini nu ajung doi jupuitori — Buzulică şi
Oanţă nu prididesc cu munca.
— Fiecare să-şi aducă la moară, să-şi omoare şi să-şi
472

jupoaie câinii! a sunat noul ordin.
Acum lunca e plină de piei de câine presărate cu sare,
întinse la soare, la uscat. Sub cazane, arde mereu
focul. Fierb cazanele — cu grăsime de câine, cazanele cu
cenuşă, cu leşie. Muierile din sat, alături de copiii lor,
muncesc la fabrica de săpun, împlinesc corvoada, fabrică
pentru nemţi săpun de câine şi… blestemă.
— Dacă au ajuns nemţii să ne pună să fabricăm pentru
ei săpun de câine, nu mai au mult până vor începe a se
hrăni cu carne de câine… Sfârşitul e aproape…
Nemţii trimit cutii cu ouă acasă, în Germania. Între ouă
aruncă boabe de grâu — în fiecare cutie o străchinuţă de
grâu.
— Trebuie să fie foamete mare la ei.
— Au să piardă războiul nemţii, curând-curând…
— O să pleci odată cu ei, domnule subprefect?
— Să plec? De ce să plec? Nemţii rămân la noi pe vecie…
Subprefectului i-a pierit totuşi ţâfna. A prins a se clătina
în inima lui credinţa în biruinţa nemţilor. Nu scapă o
vorbă. Dar rumânii îl simt că nu e în apele lui, că nu-i sunt
boii acasă…
Valea Călmăţuiului miroase toată a carne de câine, a
fiertură de câine. Săpunul închis în lăzi apucă
drumulGermaniei. Miros greu lasă în urma lor vagoanele…

Unele femei din sat parcă şi-ar fi uitat cu totul bărbaţii
plecaţi departe.
Au trecut luni şi luni din ziua mobilizării.
De
dincolo
de
front,
nu
mai
soseşte
nicio
scrisoare. Dincolo de front, nu mai trece nicio scrisoare.
Aflăm din când în când că bătăliile se ţin lanţ, şi din
ziare aflăm la primărie că în Moldova oamenii nu mor
numai de gloanţe, ci şi de tifos.
Bine că n-am plecat în Moldova!
473

— Ţi-e dor de bărbat, Ileano?
— Mi-e dor, nene Nae, dar ce să fac?!
— Să viu deseară pe la tine, să vorbim!
— Vino.
Întâi, i s-a scornit uneia nume rău, pe urmă alteia şi alteia
şi alteia.
Dada Mitra, nevasta lui nenea Mihalache Gagiu, e mereu
cu sprâncenele încruntate.
— Să viu deseară pe la tine, Mitro?
— Să nu vii, nene Simioane, că pun câinii pe tine.
Trec cu Turturică în susul satului pe lângă aria ei. Dada
Mitra, la gard:
— Unde te duci, Darie?
— La alde Mănoiu.
— Când te întorci, să baţi, daică, în poartă.
— Am să mă întorc cu Turturică.
— Să bateţi amândoi în poartă, daică…
La marginea dinspre miazănoapte a satului stau
aldeMănoiu. Mănoiu a plecat la război. Şi băiatul cel mare al
lui Mănoiu a plecat la război. Au rămas acasă nevasta lui
Mănoiu, oarbă, şi fetele lui Mănoiu, trei…
La Mănoiu vorbim cu fetele, ne hârjonim.
Noroc au numai băieţii mai mari, noi ne uităm şi facem
zâmbre…
Batem în gardul dadei Mitra. Nici n-apucăm a bate de
două ori.
— Aici sunt, daică… Intraţi înăuntru.
Deschide poarta ariei şi ne apucă de mână. Ne duce spre
şura de paie.
Mă ia în braţe dada Mitra… Ne prăvălim ca din vârful unui
munte… Ne prăvălim într-o prăpastie adâncă, adâncă…
Mă ridic ameţit. După mine se prăvăleşte Turturică.
— Să veniţi şi mâine seară.
— Venim şi mâine seară.
474

— Să mai aduceţi şi pe alţii.
Plecăm, cu obrajii aprinşi de ruşine — numai de ruşine…

Tinda a fost împărţită în două printr-un zid de paiantă.
Uşa şi fereastra le-a făcut unchiu-meu, Preda, pe care
niciunul dintre noi nu-l poate suferi din cauza minciunilor
lui. Spune minciuni cu ghiotura, dar de lucrat, lucrează
bine. În câteva zile, odaia fratelui meu Ion a fost gata. Şi
patul a fost gata.

În casa noastră se iscă ceartă.
În noaptea Învierii s-a iscat ceartă.
N-am aşteptat să sune clopotul de înviere, că biserica nu
mai avea clopote. Ne-am culcat devreme şi pe la
unsprezece ne-am trezit. Aprindem lampa, ne spălăm pe
obraz şi ne îmbrăcăm cu ce avem mai bun. Şi-a luat fiecare
în sân ouă roşii. O să le ciocnim şi o să le mâncăm în
curtea bisericii, după ce vom fi luat paşte.
Toţi ne-am trezit, toţi ne-am spălat, toţi ne-am îmbrăcat.
Frate-meu Ion cu Lina dorm duşi. Ciocănim în uşa lor şi-
i trezim.
— Voi nu mergeţi la biserică? întreabă mama.
Frate-meu Ion răspunde somnoros:
— Nu mergem, mamă.
— De ce nu mergeţi? Vreţi să vă aducem paşte acasă?
A ieşit în prag cu cojocul în spinare frate-meu.
— Nu, mamă. Să nu aduceţi paşte acasă. Eu cu Lina nu
luăm paşte.
Mama nu pricepe.
— Cum nu luaţi paşte?
— Iaca, nu luăm.
— Ce vorbă e asta?
— Noi suntem adventişti.
— De când?
475

— Mai de mult…
Mama îşi îndoaie grumazul.
Plecăm spre biserică. Tata începe să glumească:
— Nu ştiam că am păgâni în casă.
L-a lăsat nepăsător ştirea…

Popa Bulbuc tot nu vorbeşte cu noi. Ne-a urât cât ne-a
urât, apoi a întins tatii o punte de împăcare. Asta s-a
întâmplat acum patru ani. Frate-meu Gheorghe terminase
seminarul. A făcut popa înţelegere cu vărul Niculae Dimozel,
dirigintele poştei, care i-a trimis telegramă lui frate-meu:
„Vino. Tata pe moarte. ”
A iscălit-o pe mama. Telegrama a plecat, şi frate-
meuGheorghe a primit-o la un ceas după ce dăduse cel din
urmă examen. S-a împrumutat la prieteni, şi-a cumpărat
bilet de tren. Ne-am trezit cu el la miezul nopţii, bătând în
poartă… Tata, somnoros, deschisese. Frate-meu Gheorghe
aruncase în mijlocul casei geamantanul şi începuse să
înjure.
Mă uitam la el, buimac de somn. Era înalt şi frumos. Purta
haine negre şi vipuşcă albă la pantaloni. Îşi luase şapca din
cap şi dăduse cu ea de pământ. Ţipa cât îl lăsau puterile:
— De ce v-aţi bătut joc de mine?
Nu înţelegeam niciunul nimic.
— Cine-şi bate, mă, joc de tine?
Frate-meu Gheorghe a scos atunci din buzunar telegrama
şi a citit-o: „Vino. Tata pe moarte. ”
A început să râdă tata:
— Nu ţi-am scris nicio telegramă şi, cum vezi, sunt sănătos
tun. Să ştii că văru-tău Niculae ţi-a făcut-o,Niculae cu popa
Bulbuc. I-am văzut tăinuind la cârciumă la Toma Ocî.
Avea popa fată de măritat, pe Dumitra, şi voia numaidecât
să-l pricopsească pe frate-meu cu ea.
Încet-încet, frate-meu Gheorghe s-a potolit şi s-a sfătuit cu
476

tata.
— Fiindcă am venit, să mergem mâine la popa, să vorbim
despre însurătoarea mea cu Dumitra.
Ne-am mai strâns niţel, i-am făcut loc în pat, la margine,
lângă perete.
Tare m-am mirat a doua zi dimineaţă, când l-am văzut
pe frate-meu că-şi spală dinţii cu o periuţă îngustă pe care
întindea dintr-un tub rotund un fel de cocă roşie.
S-a îmbrăcat seminaristul, s-a periat, a plecat cu tata la
văru-meu Niculae Dimozel…
Văru-meu Niculae a stat ce a stat cu ei la taifas, apoi s-
au cărăbănit la popă.
S-au dus la prânz la popa, la masă, tata, frate-meu,
văru-meu Niculae Dimozel. Au venit spre seară. Frate-meu
Gheorghe râdea să moară. Ne povestea:
— Mi-a plăcut popa. Ne-a primit de parcă am fi fost
prieteni de când lumea. Preoteasa a întins masa. Ne-a dat
ţuică. Am băut ţuica. Ne-a servit ciorbă de pui. Am mâncat
ciorba de pui. Pe urmă ni s-a adus friptură şi vin. Am
mâncat friptura şi am băut vinul. Dumitra copsese şi
cozonac. Se învârtea prin casă, băcănită pe obraji şi
mototoală. Înghiţea cu noduri. Mă uitam la ea şi mă
prefăceam că mă uit cu dragoste. Cam pe la sfârşitul
mesei,Dumitra a ieşit să pregătească dulceaţă şi cafea.
— Şi aşa, părinte Tomiţă, doreşti să-ţi devin ginere?
— Doresc, taică.
— Aşadar, vrei să-mi dai pe Dumitra de nevastă?
— Vreau, Gheorghiţă taică, de ce să nu vreau!
— Şi pe lângă Dumitra, ce-mi mai dai, părinteBulbuc?
— Apăi, Gheorghiţă taică, două pogoane de pământ.
— Părinte Bulbuc, îmi dai prea puţin.
— Dar cam ce pretenţii ai avea dumneata, Gheorghiţă?
— Nu prea mari, părinte Bulbuc.
— De-o pildă, taică?
477

— Uite, părinte, să-mi dai… cincisprezece pogoane de
pământ.
— Păi douăzeci am cu toatele, taică.
— Ştiu, părinţele.
— Şi altceva?
— Altceva, părinte Bulbuc, să ne ridici casă nouă, să-mi
dai boii şi vacile şi caii şi, pe deasupra, parohia sfinţiei-tale.
— Şi eu cu ce să mă ocup, taică?
— Să
rămâi
preot
ajutător
pe
lângă
mine,
părinteBulbuce…
— Mă, Gheorghiţă, dumneata glumeşti?
— Nu glumesc, părinte. Ce? De glumă-mi arde mie?
— Mă, Gheorghiţă, dumneata n-ai băut cumva un pahar
mai mult decât trebuie?
— Oi fi băut, părinte, dar socoteala asta am făcut-o înainte
de a veni la sfinţia-ta în casă.
Ce mai tura-vura. Popa se zvârcolea de parcă ar fi fost tras
în frigare, prăjit pe jărăgai. Dumitra se plimba prin tindă, pe
la uşă, auzea tot. A podidit-o plânsul, a ieşit în arie. S-a dus
la sălciile dinspre baltă să se ascundă, să-şi jelească
amarul…
— Şi popa Bulbuc?
— Popa se făcuse pământiu la faţă. A văzut că-l iau peste
picior. Ne-a mai dat să bem câteva ulcele de vin. Ne-am
ridicat, ne-am luat ziua bună de la el.
Frate-meu, seminaristul, a scos din buzunar o fotografie şi
ne-a arătat-o:
— Uite, cu fata asta mă însor, cu Mărioara.
Ne-am uitat la poză. Era o fată cu ochii mari, miraţi, cu
coade lungi căzute pe umeri.
Seara, frate-meu a plecat la Bucureşti, de unde venise. Ne-
a trimis scrisoare că s-a însurat. Nu l-am mai văzut niciunul
de atunci. Trăieşte pe undeva, pe aproape de munte.
Din ziua aceea, popa Bulbuc a rămas tot supărat pe noi.
478

Nu ne mai urăşte, ca înainte, nici nu ne înjură, nu se uită
la noi. La Bobotează, tot nu trece cu botezul prin casa
noastră, ne ocoleşte. Ne-am obişnuit şi cu asta.
Sunt câţiva ani de când în satele învecinate şi-au făcut
apariţia adventiştii.
Ce-or fi adventiştii? Ne-am lămurit curând.
La Secara, s-a preoţit băiatul popii de la noi, care, cu
chiu, cu vai, a sfârşit seminarul. La Saiele, s-a popit văru-
meu Laur Daudescu, care s-a însurat cu fata popii Bulbuc,
cu Dumitra. La Băneasa, e un popă între două vârste.
Afost, până mai anul trecut, om de treabă, dar s-a
schimbat.
Popii din aceste trei sate asupresc oamenii: le cer preţuri
mari la botezuri, le cer preţuri mari la nunţi, le cer preţuri
mari la înmormântări. Până nu-i pui popii sfanţii în palmă,
nu-ţi ridică mortul din bătătură.
Rumânii s-au adunat, s-au gâlcevit cu popii, au mers la
oraş şi s-au plâns. Protopopul i-a luat în răspăr. Le-a grăit:
— Dar cu ce vreţi să trăiască popii? Lefurile sunt mici. Au
şi ei greutăţi. Dacă vă place, dacă nu, nu vă cununaţi la
biserică, creşteţi-vă copiii nebotezaţi, îngropaţi-vă morţii
fără popi!
Protopopul e un popă înalt şi gras, de la Seaca, de pe
valea Dunării. Umblă cu trăsura. Se urcă protopopul în
trăsură, arcurile se îndoaie, mai-mai să se rupă, caii, chiar
dacă merg la pas, curând fac spume. Burta protopopului –
cât un sac…
Au revenit oamenii necăjiţi pe la casele lor.
Fraţii Ioviţoiu, din Secara, au luat drumul Bucureştilor,
toamna, şi s-au întors acasă primăvara. Au adus în desagi
cărţi, au început a aduna oamenii şi a le vorbi.
— Învăţătura pe care popii o propovăduiesc în biserică
nu e bună, spun fraţii Ioviţoiu. Altfel scrie în cărţile sfinte.
Îi lămuresc pe rumâni asupra unui altfel de înţeles al
479

cărţilor bisericeşti.
Sunt rumâni care nici nu mai pun piciorul pe la biserică.
Le nasc nevestele, nu-i mai botează. Se căsătoresc, mor, nu
mai cheamă popa. Unul dintre fraţi deschide cartea şi citeşte
rugăciunea.
S-au speriat popii. Învăţătura nouă s-a răspândit repede.
Aproape jumătate din fiecare sat a trecut la noua credinţă.
Popii au cerut ajutorul prefectului, şi prefectul a dat ordin
jandarmilor să-i aresteze pe zăbăuci şi să-i ducă la
prefectură.
Prefectul a strigat la oameni, şi oamenii, cu neveste, cu
copii lângă ei, au rămas neclintiţi în noua lor lege.
I-a închis în beciul prefecturii şi i-a ţinut acolo numai cu
apă. Rumânii, pe întuneric, au cântat întruna cântecele lor.
Oraşul s-a adunat ca la urs la grilajul prefecturii să-i
asculte pe întemniţaţi cum glăsuiau.
Prefectul a fost nevoit să-i trimită noaptea, între santinele,
la închisoare.
În câteva zile, toţi puşcăriaşii — hoţi de cai şi de găini —
cântau alături de adventişti cântece care treceau departe
spre oraş, peste zidurile închisorii. Cânta cu puşcăriaşii
până şi Oică, directorul puşcăriei.
Prefectul i-a luat atunci pe rumâni şi i-a închis la
comandamentul de jandarmi: bătaie dimineaţa, bătaie la
prânz, bătaie seara, bătaie la miezul nopţii. Totul a fost
zadarnic, oamenii nu s-au înduplecat să se întoarcă la legea
veche.
Rupţi, lihniţi de foame, rumânii au fost puşi în libertate.
Asuprirea prefecturii n-a înspăimântat pe nimeni. Numărul
adventiştilor creşte mereu.
— Ce vor adventiştii?
— Nu vor nimic. Ei cred că pământul şi stelele şi luna le-a
făcut Dumnezeu. Cred că pe lumea asta bine e să fii cinstit şi
drept. Şi mai cred că, pentru a ţi se deschide după moarte
480

porţile raiului, nu este nevoie să plăteşti bir popii şi nici să
calci prin biserici cu sfinţi uscaţi, zugrăviţi pe ziduri.
Cumnată-mea Lina purta în ea dorinţa de a se face
adventistă, înainte de a se mărita. După măritiş, s-a dus
singură la Secara, fără ştirea lui frate-meu şi, când s-a
întors de acolo, era trecută la legea nouă.
Nu i-a trebuit mult să-l hotărască şi pe frate-meu. Au
păstrat între ei taina. În noaptea Paştelui au trebuit să se
dea în vileag.

Mama îşi aduce aminte de bunicul, de barba lui galbenă,
de ceasloavele din care citea seara, la lumina opaiţului.
Mama nu prea crede în popi. Ea spune mereu că noi,
copiii ei, trebuie să ne ferim, să nu furăm, să nu minţim,
să nu râvnim la ceea ce nu este al nostru. Mama crede
căDumnezeu e pretutindeni: în aerul pe care-l respirăm, în
ierburile care cresc, în stele, în soare.
Se duce la biserică dintr-o obişnuinţă care s-a
înrădăcinat adânc în întreaga ei fiinţă: dacă aşa au crezut
părinţii şi bunicii şi străbunicii, poate că aşa e bine.
Lepădarea de lege a lui frate-meu Ion a mâhnit-o, totuşi,
adânc.
Ajungem la biserică. Ne strecurăm înăuntru. Abia ne
strecurăm înăuntru.
Biserica zumzăie ca un stup. În candelabre ard lumânări
de ceară, de seu, şi picurii fierbinţi se scurg pe noi,
sleindu-se în păr, pe umeri, pe spate. Ard undeva, în fund,
lângă altar, câteva căţui cu tămâie. Fumul e gros, dar
mirosul de tămâie e plăcut şi îneacă mirosul greu al
trupurilor lipite, stropşite aproape.
Nu s-a terminat slujba. În altar, dincolo de
catapeteasmă, ţârcovnicii fărâmă pâine, în străchini mari
pline cu vin: paşte…
Se cântă rugăciunea cea mare a învierii. Popa spune:
481

— Hristos a înviat!
Satul răspunde într-un glas:
— Adevărat a înviat!
Calc peste piciorul nu ştiu cui şi nu mai ştiu cine-mi calcă
şi-mi sfărâmă picioarele.
S-a dat drumul la paşte… Ca să ajungi la buza altarului,
unde ţârcovnicul ţine în braţe strachina cu dumicaţi de
pâine muiaţi în vin şi o lingură de lemn, trebuie să treci pe
lângă popă. Popa te unge cu mir pe frunte, îţi dă să-i pupi
laba, te strecori pe lângă el şi ajungi la ţârcovnic. Acolo,
întinzi mâna, iei lingura, o înfigi în strachină şi duci paşte la
gură. Mesteci şi înghiţi. După ce ai făcut asta, ai dreptul să
spargi oul din sân, să-l cureţi de coajă, să-l mănânci. S-a
sfârşit postul cel mare.
De la o margine la alta a bisericii, popa a zăgăzuit cu un şir
lung de mese trecerea spre strachina cu paşte. Nu poţi să iei
paşte, dacă n-ai trecut pe lângă popă, dacă nu te-a miruit
popa.
Lângă popă, pe masă, un catastif mare deschis. Ajuns
lângă popă, capul familiei scoate un leu din buzunar şi-l dă
ţârcovnicului. Ţârcovnicul trece numele omului în catastif,
Omul s-a miruit şi i se dă drumul să treacă lapaşte. Unul
după altul sunt miruiţi şi li se dă drumul spre altar celor din
familie. Odată ce ai luat paşte, ieşi în curtea bisericii prin
uşa lăturalnică. Dacă vrei, mai vorbeşti cu unul sau cu altul.
Dacă nu, spre casă te grăbeşti, să-ţi îndopi pântecul.
Ne înghesuim şi noi şi încercăm să ne apropiem de popă.
Dar uite, înaintea noastră e Pavel Iliuţă cu nevast-sa, cu fiu-
său, cu noră-sa.
Un singur băiat are Pavel Iliuţă, pe Raiciu. L-a însurat cu
câteva săptămâni înainte de Paşte.
Pavel Iliuţă scoate leul şi-l întinde ţârcovnicului. Trece cu
nevastă-sa spre altar. Dă să treacă şi băiatul lui Pavel. Popa îl
opreşte:
482

— Leul!
— A plătit tata.
— Plăteşte şi tu, că eşti cap de familie.
— Nici nu m-am cununat, părinte, o să plătesc la anul.
— Nu-ţi dau drumul să iei paşte.
— N-am părinte, un leu. O să-ţi plătesc altă dată.
— Las’ că vă ştiu eu, sunteţi nişte tâlhari. Dacă nu plătiţi
acum, nu vă mai prind la biserică până la anul. Şi până la
anul… Ori moare măgarul, ori pierde samarul.
— N-am, părinte!
— N-ai, nu-ţi dau paşte.
Flăcăul îşi frământă pălăria în mână şi nu ştie ce să zică.
Popa l-a umplut de ruşine în faţa satului. Lumea îl împinge
din urmă:
— Dă-i drumul, părinte, că ne apucă ziua. Lasă-l
dracului, că o să-ţi plătească el.
Tata, lângă noi, fierbe. Se întoarce şi ne spune:
— Dacă mi-ar face mie una ca asta popa, l-aş tăvăli prin
biserică, i-aş arăta eu lui paşte, ’tu-l în paşte pe mă-sa!
Lumea, care aude, ridică glasul la popă:
— Dă-i drumul la paşte, părinte!
Popa se înfurie:
— Dumnezeul mamei voastre! Ţipaţi la mine? Nu vă mai
dau la niciunul paşte. Nu mai vreau să mirui pe nimeni…
Se întoarce spre cântăreţ:
— Intră cu paştele în altar, Lazăre, şi închide uşa. Până
nu plăteşte satul pentru ăsta, am oprit slujba…
Oamenii se burzuluiesc. Între popă şi mulţime prind a
zbura, ca nişte lilieci, înjurăturile.
Popa se ţine tare. A umplut cu propriul lui trup trecerea
spre altar. Ridică în sus mâna în care ţine crucea şi mâna
cealaltă în care păstrează ulceaua cu mir:
— Dacă nu vă potoliţi, vă blestem, ’tu-vă mama voastră
de mârlani…
483

Rumânii, scârbiţi, se potolesc. Se dau un pas îndărăt. Se
scurmă fiecare în buzunar şi, într-o pălărie, adună leul cerut
de popă. Aruncă ţârcovnicului o grămadă de bani de cinci.
Popa deschide calea şi continuă miruitul oamenilor. Ne
miruim şi noi. Luăm paşte în gură şi-l mestecăm. Tata îl
folfăie, îl scuipă.
— Nu mă mai prinzi, popă Bulbuc, nici mort pe la
biserică!…
Popa nu-i răspunde. E grăbit să sfârşească miruitul
oamenilor.
Toaca mai sună peste sat Învierea.
Răsăritul ne află sătui, adormiţi.

Între noi şi frate-meu Ion au loc, câteva zile de-a rândul,
schimburi de vorbe. Frate-meu s-a îndârjit. Parcă i s-a
aprins în ochi văpaie nouă. Nu credea în nimic înainte. Acum
crede în ceva.
Cu toată bătaia luată în timpul copilăriei, nu izbutise să
înveţe carte. Abia reuşise să cunoască literele. Acum stă
ceasuri întregi cu cartea pe genunchi, leagă cuvinte,
încheagă fraze şi, din ce în ce, citeşte mai bine.
Şi-a cumpărat o tăbliţă, un condei, un burete. Scrie, învaţă
să scrie. Îşi bate capul şi cu nevastă-sa să scrie, să citească.
Râvna lor o minunează pe mama. În sufletul ei însă s-au
turburat apele. Mereu e mâhnită. Pe frate-meu şi pe nevastă-
sa îi socoteşte păgâni, spurcaţi.
Frate-meu Ion cu nevastă-sa nu mai au loc la noi la masă.
Nu mai mănâncă din aceleaşi străchini, nu-şi mai gătesc
bucatele în aceleaşi vase.
Şi-au cumpărat însurăţeii un ulcior din care numai ei doi
beau apă.
Mama nu mai vorbeşte cu niciunul. Atât i-a spus lui frate-
meu:
— Nu vreau să te mai văd! Nu vreau să vii nici măcar la
484

înmormântarea mea, când o fi să mor.
Tata s-a mai îndatorat încă o dată şi a tocmit meşteri să-i
ridice lui frate-meu casă pe locul moştenit de el de la taică-
său, la Stănicuţ.
Casa a fost acoperită. Înainte de a i se aşeza uşi şi
ferestre, frate-meu s-a mutat acolo cu nevastă-sa.
Zile întregi, după plecarea lui, mama a ars tămâie în
odaia lor şi a stropit în fiecare dimineaţă zidurile cu
agheasmă.
— De ce eşti atât de supărată pe frate-meu, mamă?
— Şi-a lăsat legea. Hristos nu poate să aibă decât o
singură faţă. El crede că Hristos are mai multe feţe. Aşa
cred şi păgânii.
— Şi păgânii nu sunt oameni?
— Oameni sunt, dar nu e bine să-şi lepede cineva legea
în care s-a născut. Am fost obişnuiţi din moşi-strămoşi să
lucrăm toată săptămână şi duminica să ne odihnim. Ion
lucrează duminica şi se odihneşte sâmbăta.
— Dar sâmbăta nu e zi?
— Este, dar nu e zi de sărbătoare.
— După ce se cunoaşte?
— Ei! Cu tine niciodată n-o scoate omul la capăt.

De mult s-a cuibărit în casă şi stăruie mereu un fel de
apăsare. Bătrâni şi tineri, copilandri şi copii, umblăm
aduşi de spate, de parcă slăvile cerului ar fi fost de plumb,
s-ar fi spart şi ar fi căzut pe umerii noştri slăbănogi — cam
toţi suntem slăbănogi — să le purtăm. Când vorbim
nimicuri unii cu alţii, mai mult ne certăm. Ne apucăm din
nimic la harţă. Strigăm, ca şi cum ne-am fi ieşit din minţi,
ba ne mai izbim şi cu pumnii, ne mai gherăim, ne mai
înghesuim în pereţi. Tata e copleşit de supărare şi de
tristeţe, cum nu l-am văzut încă niciodată. Din fitece îi
sare bâzdâcul. Mama rămâne împosocată cu zilele. Nu
485

scoate o vorbă din gură şi, când scoate una, vorba ei e
neagră ca păcura, amară ca zeama de cucută, otravă.
Dada Evanghelina, părăsită ca mai toate nevestele,
singură, cu copiii goi şi dezbrăcaţi pe cap, a început a se
ofili, a îmbătrâni înainte de vreme. Nenea Alviţă se află şi el
în Moldova, retras odată cu trenurile cu ostaşi dincolo de
linia plină de sânge şi de moarte a frontului pe care bubuie zi
şi noapte tunurile.
A venit dada Evanghelina pe la noi, cum vine în toate zilele
să ne mai vadă, să mai audă un cuvânt, să-şi mai spuie un
păs. Parc-ar avea ceva pe suflet, ceva greu care-i răpeşte
astâmpărul. Rupe tăcerea, îşi varsă focul cu glas încet:
— Mamă, pe la voi se află cumva un găvan de mălai?Nu cer
pentru mine, ci pentru Floarea lui Tiţă Uie, vecina. Copiii mei
se mai abat pe aici, se mai duc pe deal, în cătun, pe la
cumnată-mea Nichişia, şi-şi mai potolesc foamea cu ce
găsesc. Dar fetiţele Floarei de două zile nici nu mai pot să
vorbească de sleite ce sunt. Stau întinse în pat, cu ochii
uscaţi, proptiţi în tavan. Cea mică de tot, ce să sugă?
Floarea, de nemâncare, are pieptul ca iasca. Nu mai pot
îndura să-i ştiu murind de foame… Nu mai pot îndura. Auzi?
O podideşte plânsul pe dada Evanghelina. Galbenă, mama
rămâne nemişcată, ca de pământ. O aud târziu:
— Şi ce vrei să fac eu?
— Dă-mi ceva.
— N-am. N-am ce să-ţi dau, fetiţo!
Iarăşi şi iarăşi tăcere de piatră. Acum, parcă am purta
fiecare în spate nu unul, ci şapte ceruri şi toate de
plumb. Sorbim aerul, şi aerul pătrunde în pieptul nostru greu
ca pământul, înecăcios ca fumul şi amar, amar. Inimile
slăbite bat încet şi neregulat, ca nişte ceasornice cărora li s-
au stricat zimţii de la o rotiţă. Picioarele, când mergem, ne
atârnă grele ca butucii. Eu unul nici dacă aş şti că se
scufundă pământul sub mine, şi aş avea încredinţarea că aş
486

putea scăpa cu fuga, n-aş avea putere să fug.
— Poate, fată, să-ţi dau o strachină de mălai de mei. A
adus rumânul ăsta al meu acasă o traistă. Nu ştiu de pe
unde. E bună la nevoie şi mămăliga de mei. Du-i-oFloarei
lui Uie.
— Mulţumesc, mamă.
Pleacă soră-mea Evanghelina cu fusta ridicată să nu i-o
stropească noroiul. Atât mai are, o fustă. Oamenii au mai
avut de-ale îmbrăcăminţii. Au tot purtat. Straiul, dacă îl
porţi întruna, nu-l mai schimbi, se rupe. De cumpărat n-ai
nici pe ce, n-ai nici de unde.
Războiul în nicio parte nu-şi înclină cumpăna. Pare a se
prelungi la nesfârşit. E o maşină uriaşă care toacă şi
mănâncă neîncetat carne de om, viaţă de om.
Când am intrat şi noi în război, s-a auzit că nemţii vor fi
bătuţi, doborâţi pe toate timpurile de bătaie… Pe urmă,
nemţii au năvălit, au despuiat şi au golit satele.
Cizma lor e grea, din ce în ce mai grea.
Pe moşii muncesc puţinii bărbaţi care au mai rămas,
muncesc femeile şi copiii şi, de la un timp, muncesc
prizonierii.
Miliarezi, boierul olog de la Băneasa, şi-a adus pe moşie
prizonieri români. Îi strunesc logofeţii şi-i storc de vlagă de
câtă muncă le dau. Gogu Cristofor de la Belitori şi State
Pantazi de la Cârligaţi la fel au făcut. Muncesc prizonierii
români la boierii români, păziţi de soldaţi nemţi.
Prizonierii aceştia sunt de prin părţile Moldovei. N-au
cum fugi. N-au unde fugi. Drumurile sunt păzite,
împânzite cu gărzi. Nu te poţi mişca. Dacă mergi ceva-ceva
mai depărtişor de sat, îţi trebuie bilet de voie — auswais –o
hârtie galbenă plină de iscălituri şi de ştampile de la
comandatura germană. Decât să te înfăţişezi acolo şi să
ceri auswais, mai bine lipsă. Te învârteşte, te iscodeşte, te
suceşte neamţul: unde te duci, pentru ce te duci, n-ai
487

putea să nu te duci? Sufletul îl scoate din om, nu altceva.
Prizonierii dorm prin grajduri, rupţi, bărboşi, nespălaţi. Li
s-a scârbit de viaţă, le vine să-şi lepede zilele, ochii le sticlesc
în cap ca haitelor flămânde, încolţite.
La toţi ne sticlesc ochii în cap de sărăcie, de foame…
Cade noaptea şi parcă ar cădea potopul peste lume. Dacă
auzim paşi grei pe uliţă ne speriem; ştim că sunt paşii
nemţilor! Ce-or fi căutând! La cine s-or fi ducând…Ne
cuprinde teama dacă auzim fluierături, împuşcături, chiot
ori geamăt de om. Nu ne este îngăduit să ieşim afară din arie
noaptea.
Vine ziua şi soarele străluceşte — soare blând şi călduţ de
primăvară — şi parcă ar fi tot noapte. Nicio bucurie nu ne
aduce ziua şi soarele, nicio bucurie…

Mă simt străin în casa în care am crescut. Sălbăticiţi, ne
simţim străini unii de ceilalţi, deşi am vieţuit ani şi ani
laolaltă. Înrăit şi eu ca şi ceilalţi — ori poate mai mult –mi se
pare că nu mai am loc la masă, că mi se cântăreşte din ochi
şi mi se numără dumicaţii pe care-i duc la gură.
— Toţi mâncaţi şi niciunul n-aduceţi nimic în casă.
Încerc să mă apăr:
— Am adus ce-am câştigat la Ruşii de Vede, la stăpâni.
— Câţiva poli! Ne-ai pricopsit. Ai muncit ca un nătărău,
mai mult pe degeaba. Te-am băgat la stăpân bun, la jupân
Moţatu, să înveţi meserie, nu glumă, tăbăcăria. Oînvaţă
atâţia şi li-i bine, ba unii se şi pricopsesc din ea. M-ai făcut
de ruşine. Ai fugit. Ca un câine uşarnic ai schimbat trei
stăpâni într-un an. Unde o să ajungi, măi băiatule? Ce-o să
se aleagă de capul tău? Ţi s-au suit fumurile la cap. Vrei să
înveţi carte. Învăţătura, băiatule, nu e pentru de-alde tine.
Mai rămăseşi şi beteag. Ştiu eu la ce te gândeşti tu. Îţi spui:
dar frate-meu Gheorghe cum a învăţat carte? Acela, băiatule,
a avut noroc. L-a luatBerta şi l-a dus la şcoală. Pe tine cine
488

să te ducă? Şi când?Războiul o să ţină mult. Până atunci o
să ajungi măgădan.

Tata ţine la mine. Dacă ar auzi pe altcineva — un om
străin — vorbind de mine în felul acesta, ar sări la el, l-ar
lua de gât, l-ar stropşi în bătaie. Dar e necăjit, cum poate
nu e alt om pe lume. Îşi varsă şi el necazul pe cine
nimereşte. Cum mă vede umblând prin casă şi prin arie
şontâc-şontâc, îl cuprinde mila şi, ca să nu şi-o arate, mă
bălăcăreşte cum îi vine la gură. Rabd, dar şi răbdarea
omenească are o margine.
Niciunul din cei ce trăiesc în preajma mea nu-şi dă
seama că sunt bolnăvicios de sensibil. Dacă mi-ar spune
cineva o vorbă bună, de trei ori m-aş da peste cap de
bucurie, cum se dau clovnii la circ. Cu sudalma şi cu răul
nimeni nu izbuteşte să mă înduplece. Mă încăpăţânez, mă
îndârjesc, cad la pat bolnav de supărare, dar de muiat nu
mă moi. Mă înduioşează salcia când o văd cum îi cad
frunzele. Mă face să sufăr amurgul când văd soarele galben
şi leşinat. Pe Petre Rădoi, căruia, în sfârşit, i-au murit
toate fetele şi a putut să-şi împlinească visul, să se însoare
cu muiere tânără adusă de departe, de pe Bercelui, îl urăsc
de când am băgat de seamă că nu varsă o lacrimă când îi
calcă moartea în casă.
Mi se pare că sunt ca o vioară. Ar mai putea să cânte o
vioară în care s-ar bate cuie? Fiecare cuvânt grosolan
zvârlit în mine mă jigneşte, mă doare. E ca şi cum cineva
ar bate în trupul meu viu şi firav cuie. Rabd şi tac. Îndur şi
tac. Pe urmă, încerc iarăşi să mă apăr, deşi ştiu că o fac în
zadar.
— A mai adus ceva bani în casă acum o lună.
Tata, cu gândurile în altă parte, nici-nu mă mai ia în
seamă.
În iarnă, se ridicase în gară un nou turn de apă lângă cel
489

vechi. Treceau multe trenuri nemţeşti cu soldaţi, cu
armament pentru front. Lucrasem la turnul de apă ca
salahor, dar lucrul se terminase în două săptămâni.
Câştigasem un pol şi-l adusesem bucuros tatii.
Aş fi vrut să mai mă duc şi altundeva să lucrez, dar nu
găseam de lucru nicăieri. Eram luat, ca şi ceilalţi băieţi de
vârsta mea, de neamţ, la corvezi. Pentru corvoadă,
bineînţeles, nu se dă nicio plată. Poate mi-aş fi găsit un rost,
dacă aş fi intrat slugă la un bogătan, pe te miri ce, cum
intrase, pe vremuri, frate-meu Ion la bogătanulŞoavă. Dar
mi-era lehamite de slugărit în sat, mi-era şi ruşine. Îmi
dădeam seama că, de când am rămas şchiop, sunt privit ca
un netrebnic, ca o otreapă omenească. Cui ce-i păsa de câte
fierbeau în mintea şi în inima mea?Dacă nu poţi merge după
plug şi după raliţă, dacă nu te poţi târî pe genunchi la
secerat, cu focul cumplit al soarelui în creştet, dacă nu poţi
lua sacul la spinare să-l duci pe scândura îngustă de la mal
în şlep, de ce să mai trăieşti? Două parale şterse nu mai faci.
Pentru neputincioşi nu există milă. Numai batjocură şi
scârbă. Şi eu eram un neputincios. Viaţa aspră îşi are legile
ei. La drept vorbind, ce să mai ocolesc adevărul, două parale
nu făceam, cu toate că prin gând îmi treceau fel de fel de
închipuiri.
Plecasem la oraş şi mă întorsesem de la oraş cu hotărârea
de a mă duce — ce neobrăzare! — la învăţătură. Mă
îmbrăcasem de iarnă, la bâlci, şi-mi făurisem planuri cum să
mă înscriu la şcoală; cum să-mi caut gazdă; cum să-mi
cumpăr cărţi; cum să mă pun cu burta pe învăţătură…
Peste planurile mele se prăvălise războiul, năvala oştilor
străine, ocupaţia germană. Războiul se prelungea. Nu îi
întrezăream sfârşitul. Rămăsesem în casă, povară. Mâncam
ca un milog, pe nemuncitelea. Fraţii şi surorile mă priveau
chiondorâş. Ronciş-ponciş mă privea mama şi nimic nu-mi
spunea. Mă simţeam mai prost decât dacă m-ar fi certat ori
490

m-ar fi ocărit, aşa cum făcea uneori tata.
Înghiţeam, când aveam ce bruma înghiţi, şi dumicatul mi
se oprea în gât. Beam o gură de apă şi apa mi se părea
sălcie. Aerul mă înăbuşea. Tavanul şi cerul parcă mi se
prăbuşeau pe umeri.
Nu. Nu mai era de răbdat. Nu mai era de îndurat. Trebuia
să plec. De plecat, trebuia să plec. Mă întrebam numai:
încotro? Încotro s-o apuc? Şi nu ştiu pentru ce, dintr-o
dată, m-am hotărât: am să plec pe Călmăţui, în jos, spre
miazăzi, spre Dunăre.