XVI Pelin

Tragem la fratele mamei, la unchiul Tone, care ţine
măcelărie în piaţă. Unchiu-meu pleacă la treburile lui înainte
de a se lumina de ziuă. La măcelărie pleacă. Ne primeşte în
portiţă ţaţa Finica, nevastă-sa — o femeie neagră, măruntă,
puţintică la trup, cu ochi negri, lunguieţi. Nu mai puţin de
nouă copii i-a dăruit unchiului Tone. Copiii — verii şi
verişoarele mele — năpădesc căruţa. Se caţără pe roţi, pe
şuşleţe, pe loitre.
— Ce ne-ai adus de la ţară, nene Tudore?
Le-a adus ceva tata: bucuria lor — un coş mare plin cu
porumbi verzi, buni de copt, buni de fiert… Iau porumbii, îi
curăţă de foi, îi pun în căldare, pun căldarea la foc. Vară-mea
cea mică, Vastea, adună cu grijă mătasea porumbilor, să nu
se piardă un singur fir.
— Ce faci, Vastea, cu mătasea asta?
— Îmi trebuie. Păpuşile mele au rămas chele. Le-am tras
de păr că n-au fost cuminţi. Am să le lipesc alt păr pe cap
din mătasea porumbului.
Are două case unchiul Tone, în aceeaşi curte — una mare,
la stradă, alta mică, măruntă, în fund. Între case –pompa de
apă, un măr cu ramurile răsucite, betege, şi…umblătoarea
care miroase urât. Împrejur case atât de înalte, că niciodată
soarele nu cade mai mult de un ceas, la amiază, în curtea
unchiului Tone.
Mai târziu, peste un an, când tuşă-mea Finica urma să
nască al zecelea copil, i-a venit lehamite de atâţia plozi –
ostenise tot spălându-i, tot alăptându-i, tot pierzând nopţi de
veghe pe lângă câte unul bolnav de pântec — s-a dus la
mahala, a căutat o moaşă care-a tras-o, i-a pus oala să
lepede.
362

De la târg a venit, mai demult, până la noi, la ţară,
obiceiul ca muierile, atunci când nu mai vor să nască, să
se ducă la o moaşă, să le tragă sau să le pună oala pe
burtă, să lepede copilul.
O vezi pe una pe uliţă, cu pântecul umflat, ca şi cum
deasupra betelor, în sân, între piele şi ie, ar ascunde o
lubeniţă. Merge încet, cu grijă. Se fereşte să sară peste
pârleaz. Se aşează jos, cu grijă, să nu sufere trupul nicio
zdruncinătură.
— Sunt în a treia lună, daică…
Într-a noua lună pântecul e şi mai gros, şi mai
umflat. Dar femeia tot merge la treabă. Dacă n-are cine să
i-o facă, şi-o face singură.
Mai ales rumânii care au pământ mai mult şi ceva avere
agonisită se feresc să înmulţească numărul copiilor. Unul,
doi, ajunge! Ce trebuie atâtea guri la masă!… Al treilea ori
al patrulea, au luat nevestele înstăriţilor obiceiul să-l
lepede. Petria, Dioaica sunt marile meştere. Încălzesc o
căldare cu apă pe foc. Despoaie muierea, ca şi cum ar
trebui s-o vâre în gârlă, o întinde pe pat. Îşi spală mâinile
în căldare, udă şi săpuneşte burta muierii. Pe urmă, se
apucă s-o frământe.
— Acuşi îl desprindem…
Femeia simte dureri. Ar vrea să chiuie. Parcă i-ar umbla
cuţite tăioase prin burtă.
Pune degetele groase Dioaica la rădăcina ţâţelor. Apoi
apăsând cu ele, coboară în jos, spre vintre, o dată, de două
ori, de o sută de ori. Femeia îşi strânge dinţii, îi
încleştează, îşi muşcă buzele şi limba. Nu ţipă. Bordeiul e
aproape de uliţă. Nu trebuie să audă nimeni un ţipăt. Altfel
află tot satul. Şi altminteri află satul. Ieri, nu mai departe,
ai văzut muierea cu mijlocul mătăhălos, şi acum, uite-o,
subţire cobiliţă, cu faţa galbenă, trasă, abia târându-şi
picioarele.
363

Pe vatră, cu gura în jos, se încălzeşte, acoperită cu cenuşă
fierbinte, oala. După tras, îi pune oala pe burtă. Peste oala
fierbinte, bine lipită de pielea burţii, lipeşte cârpe ude. Oala
suge burta înăuntrul ei. Rămâne un timp oala pe burta
muierii. Pe urmă Dioaica o desprinde încet, băgându-şi între
buza oalei şi piele degetul gros.
— Uite ce mai roată! Vânătă! Umflată!
Frământarea trupului începe iarăşi.
Pleacă muierea acasă. Ca bătută pleacă. Într-o zi, două,
leapădă copilul.
Se întâmplă de multe ori ca, odată cu lepădarea copilului,
muierea să-şi lase şi zilele. Asta s-a întâmplat şi nevestei
unchiului Tone. Aşa a murit mătuşă-mea Finica…A lepădat
pruncul mort, apoi şi-a lepădat viaţa. Pământului şi-a
lepădat-o.
— Că din pământ ne naştem şi în pământ ne întoarcem!
cântau trei popi bărboşi, cu sutane lucioase, negre, lungi,
deasupra coşciugului ei îmbrăcat cu chimbrică cernită…
Aveau feţe evlavioase, îi plătise unchiu-meu, măcelaru,
bine, slujeau frumos, mai şi lăcrimau. Popii de la biserica
Sfânta Vineri erau aceia, chiar aceia care, cu ani în urmă,
când, bolnav, mă purtau părinţii şi pe la biserici, nădăjduind
să mă vindece prin rugăciuni, îmi puseseră patrafirele în cap
şi-mi făcuseră maslu. Nu-i ajunseseră atunci tatii doi lei să
plătească ţârcovnicii. Zăceam fără puteri pe rogojina întinsă
peste lespezi. Lângă mine plângea mama, care nu se îndura
să mă piardă. Popii, veselindu-se, îl înjurau pe tata, îl
batjocoreau c-a venit să-mi caute leacul cu punga goală. M-
au ţinut zălog în biserică până s-a dus tata şi s-a
împrumutat cu doi lei şi, întorcându-se cu arginţii în palmă,
a achitat ţârcovnicilor plata pentru osteneală… Aici, la
înmormântarea mătuşii-mii, erau în lume — oraşul îi privea.
Blajinătatea şi-o zugrăviseră neţăsălaţii pe obraz. Pe lângă
coşciug, copiii — nouă — smiorcăiau nasuri umede, plângeau
364

cu hohote fetele măricele. Venise la moartă s-o vadă şi
bunică-mea de la Cârloman. Arugat-o unchiu-meu Tone,
după înmormântare:
— Rămâi la mine, mamă, să-mi ajuţi să-mi cresc
copiii. Măcar până ajung mai măricei…
— Nici dacă mă pici cu ceară nu rămân, Tone. Mi-e
scârbă de oraş. Mi-e silă şi de casa ta. Uite, la un pas de
pompa de apă, umblătoarea. La mine acasă e rai. Aici până
şi aerul miroase urât.
— Măcar o săptămână, mamă, până găsesc o femeie…
S-a repezit unchiu-meu Tone până la măcelărie. Bunica
şi-a luat toiagul şi a plecat pe jos acasă, cale de o poştă şi
jumătate, cu peste nouăzeci de ani în spinare. Dreaptă, ca o
fată mare, dârză, cu zăvelcile suflecate, a străbătut drumul
fără să se aşeze o dată, să se mai odihnească, în iarbă.
— Cumplită muiere, spunea tata, afurisită sămânţă de
om…

Pe drumul pe care bunica a mers spre casa ei de
laCârloman, singură, am însoţit-o odată pe mama, când
eram mic de tot. Dar nu chiar atât de mic să nu mă pot
ţine cu paşii mei mărunţi după ea şi după celelalte muieri
cu care mama plecase la târg.
O născuse de câteva săptămâni pe soră-mea
Elisabeta…Era atât de tânără, atât de frumoasă! Cu toate
muncile la care era supusă, mai găsea timp să plece
câteodată, când avea câţiva gologani strânşi în colţul
cimberului, să cumpere de la oraş câţiva coţi de stambă,
să-şi facă ei, ori soră-mi Evanghelina, o fustă creaţă, un
ghiurt înflorat.
Mă tot ţineam de poalele ei. Am auzit-o vorbind cu una
dinspre gârlă şi cu una din marginea dinspre cătun a
satului:
— Când s-o lumina mâine de ziuă, plecăm la Ruşi.
365

— Mă iei şi pe mine, mamă?
— Nu. Nu te iau. Mă duc pe jos. Nu pot să te port în braţe
atâta drum. Ai crescut. Eşti greu.
— Am să merg şi eu pe jos, mamă.
— N-ai să poţi. Drumul e lung. O poştă!
A venit seara, pe urmă noaptea şi noi ne-am culcat. Şi toţi
ai casei au adormit, afară de mine. Am rămas cu ochii
deschişi, privind întunericul, şi m-am gândit în noaptea
aceea la tot ce se poate gândi un copil. Dorinţa de a vedea
oraşul, teama ca nu cumva zorile să mă găsească adormit m-
au ţinut treaz. A început să albească fereastra la apropierea
zorilor. Am rămas nemişcat, să nu-i trezesc pe ceilalţi. Am
auzit pe cineva bătând în gard. Cel dintâi care s-a trezit a
fost tata. A trezit-o şi pe mama.
— Scoală, muiere. Au venit femeile să plecaţi la oraş!
M-am ridicat şi eu din pat.
— Merg şi eu, mamă.
— Te-ai trezit acum?
— Nu. Nici n-am închis ochii.
— De ce?
— De frică să nu adorm şi să mă laşi acasă.
— Prostule!
A trebuit să mă ia. Întâi, am mers pe jos. Pe urmă, m-a
purtat o vreme mama. Pe urmă iarăşi am mers pe jos. Apoi
m-au purtat femeile, pe rând, în braţe.
La mijlocul drumului dintre sat şi târg, crângul, care pe
atunci era pădure! Se luminase. Soarele se ridicase de două
suliţi. Drumul care străbătea pădurea era plin de oameni.
Acolo a poposit mama. Acolo au poposit odată cu ea şi
celelalte femei. Dar nu la marginea pădurii. Au intrat în
pădure şi s-au aşezat pe iarbă, într-un luminiş, roşu tot de
bujori. Puţin s-au odihnit. Au cules bujori. Cu braţele
încărcate de bujori, drumul până la oraş le-a părut mai
scurt.
366

Când văd bujori, mi-aduc aminte de o zi de început de
vară, o zi înaltă şi albastră. Şi în faţa mea apare un drum
prăfuit. Şi pe acel drum merg trei femei tinere. Printre
fustele lor, un băiat cu faţa plină de pisturi, cu părul
zburlit, un băiat cârn, se căzneşte să le ţină pasul.
Pulberea drumului e caldă…

Verii şi verişoarele mele de aci au feţele mai galbene
decât a mea. Unii, măricei, sunt născuţi la ţară, la
Omida. Tuşa Finica n-a mai vrut să locuiască la sat. L-a
adus pe unchiu-meu la oraş. La Omida, de toate aveau. Aci
sărăcia nu le dă pas. Nu li se ajunge de la mână până la
gură. Dar vorba e: stau la oraş? Sărăcie cu lustru!…
Mă îmbie văru-meu Mişu:
— Hai să-ţi arăt târgul!
Mă poartă prin târg văru-meu: prăvălii, dughene,
cârciumi. În piaţă, gheretele măcelarilor.
— Aici e măcelăria noastră…
Are glasul încărcat de mândrie. Văd o gheretă îngustă, de
scânduri, plină de sânge. Pare spoită cu sânge ghereta. De
grinzi, de cuie, atârnă cârlige şi, în cârlige, spânzuraţi, boi,
berbeci, viţei despicaţi.
Unchiu-meu Tone taie cu satârul carnea, o cântăreşte, o
înfăşoară în hârtie, o dă cumpărătorului. Banii îi aruncă în
tejghea. Are mâinile boite de sânge şi de grăsime, până mai
sus de coate, unchiu-meu Tone. În faţă, poartă şorţ lung,
de piele care a fost cândva galbenă…
La obraz, seamănă cu bunică-mea unchiul Tone. La glas
şi la inimă, cu bunica de la Cârloman seamănă. Ca un
câine rău se uită la mine. Mârâie. Îi văd colţii.
— Ce e, mă? Nu cumva ai venit să-mi cazi plocon pe
vatră?
— Nu te speria, unchiule. Vreau să intru la stăpân.
— Uite cine mai lipsea din oraşul ăsta!… Să nu te mai
367

prind pe aici, că-ţi frâng picioarele!
— N-ai să mă prinzi, unchiule.
— Şterge-o!
Cât stau de vorbă cu bunătatea, cu dulceaţa de rudă,
văru-meu Mişu se strecoară în măcelărie şi jupoaie de pe un
picior de porc o fâşie de şorici. Prinde de veste unchiu-meu
Tone şi-l păleşte peste ceafă cu o halcă de carne…Mişu fuge
de-i sfârâe picioarele. Eu, după el, mai încet. Ne-am depărtat
de primejdie. Văru-meu Mişu împarte cu mine prada…
Tata, mama vorbesc cu mătuşă-mea Finica unde să mă
ducă, la ce stăpân să mă bage… Se înţeleg până la urmă.
Se îmbracă de ieşit în oraş tuşa Finica.
Pe maşina de gătit, oala de fasole. Vineri! Zi de târg. Zi de
post…

Plec cu mătuşă-mea şi cu tata în partea cealaltă a târgului,
unde se află grădina publică şi piaţa unde-şi vând rumânii
vitele…
— Urât miroase, mai urât ca în orice altă parte a
oraşului…
— Aici sunt tăbăcăriile şi cojocăriile, mă lămureşte ruda.
Mă simt împins într-o prăvălie îngustă, lungă,
întunecoasă, încărcată cu piei uscate, curăţate. După mine
intră tuşa, tata. Jupânul stă pe scaun, la tejgheaua lui,
răsfoieşte nişte condici. Prăvălia e plină de săteni. Rămânem
în picioare. Îl aud pe jupân cum se ceartă cu rumânii, cum
se tocmeşte.
Forfotă mare în dosul prăvăliei. Băieţi mai mari decât mine
intră, ies. Dă comenzi jupânul. Coboară în pivniţă băieţii şi
aduc maldăre de piei. Ţăranii plătesc tăbăcitul, îşi iau pieile,
pleacă la cojocărit.
A văzut-o jupânul pe mătuşa-mea.
— Cu ce vă putem servi, madam Brătescu?
Mătuşă-mea se apropie de el, mă arată:
368

— Aş vrea să-mi faci un serviciu, jupâne Moţatu.
— Care?
— Să-l iei pe nepotu-meu la dumneata. Să-l iei ucenic…
Tata, cu căciula în cap, se uită. Strâmbă nasul, nu-i
place cum arată jupânul, nu-i place cum arată prăvălia. M-
ar lua de mână. Ar pleca în altă parte cu mine. Unde să mă
ducă?!…
Jupânul m-a cântărit dintr-o privire.
— Cam slăbuţ…
— Eu, totuşi, te rog să-i iei, stăruie mătuşă-mea, să
înveţe şi el o meserie…
— Am să-l iau, dacă mă rogi dumneata… Am nevoie de
băieţi aici…
— Dar să nu te superi că nu ţi-am spus, adaugă mătuşă-
mea, băietul e şchiop…
— Da? Ia mergi, măi copile, prin prăvălie…
Întind prin prăvălie câţiva paşi. Jupânul priveşte.
— N-are nimic, coană Finico, doar n-o să-l pun să alerge.
Numai să fie muncitor şi să nu-l sperie, la început,
mirosul. Că meseria noastră nu e… parfumerie…
— De asta ne punem noi garanţi, eu şi cu Tone. Omul
ăsta e taică-său…
— Are şi tată?
— Are.
Pleacă mătuşă-mea Finica. Pleacă şi tata odată cu ea.
— Cum te cheamă, puiule?
— Darie…
— Porţi nume rar, mă… Ia fă-te-ncoace. .;
Mă apropii de jupân Moţatu.
Două scatoalce zdravene îmi trage. Uiuiu!. . Îmi fluieră
urechile!…
Mă dă pe mâna unuia cu mustăţi groase.
— Luaţi-l pe puişorul ăsta şchiop. Vrea să înveţe
tăbăcăria. Tăbăciţi-l puţin. Ştiţi voi cum. Numai să nu-
369

lomorâţi…
Pe sus m-a luat mustăciosul. M-am pomenit în curte, în
dosul prăvăliei. I-a chemat şi pe ceilalţi. Erau zece găligani —
cu băiatul jupânului, unsprezece.
Dinspre grădina publică se auzea cântec. Cineva suspina
la pian. Venea cântecul dintr-o casă albă, cu etaj, cu toate
ferestrele deschise. Ca o apă lină şi dulce venea cântecul, mă
înfăşura, mă pătrundea…
— Ne-a poruncit jupânul să-l tăbăcim, a spus mustăciosul.

Tata plecase din prăvălia jupânului, abătut. Îşi trecuse
mâna aspră, uşor, peste ceafa mea, de parcă ar fi vrut să mă
mângâie, şi-mi şoptise:
— Să fii cuminte, băiatule…
Nu cutezase mama să vină să vadă unde am să
lucrez. Dacă m-ar fi însoţit până aci, gândeam, nu m-ar fi
lăsat. Plecasem din curtea unchiului Tone. Se uitase după
mine lung, apoi dintr-o dată întorsese capul, să nu-i mai văd
ochii. Nu-i văzusem ochii, dar îi simţisem umezi.

Jupân Moţatu spusese calfelor să mă tăbăcească bine, fără
să mă omoare însă. Din capul scării, calfa mustăcioasă îmi
dăduse brânci. Mă rostogolisem în curte de-a berbeleacul.
Mă ridicaseră în picioare. Făcuseră cerc în jurul meu
unsprezece băieţi. Strimt cercul. Strâmt şi strâns. N-avea
cum să-l străbaţi. Apoi, chiar dacă l-ai fi rupt şi ai fi trecut
dincolo de el, cum să fugi!… Era o curte înconjurată pe trei
laturi de ziduri înalte, oarbe. A patra latură era despărţită de
uliţa strâmtă, care — asta am aflat-o curând — ducea în
fundătura cu casa cu fete, de un gard de uluci. Pe deasupra
ulucilor, sârma ghimpată ferea, noaptea, prăvălia şi pivniţa
de hoţi. M-am uitat în ochii fiecăruia, să văd dacă nu cumva
vor să glumească. Câinii aveau ochii mai blânzi. Mi-am
ridicat umerii. Mi-am acoperit obrajii cu mâinile. Mi-am
370

spus: să nu-mi stâlcească faţa. L-am auzit pe mustăcios
întrebând:
— Ei, care începe?
— Ca de obicei, eu, a răspuns Minache, feciorul
jupânului Moţatu.
— Arde-l!…
Ploaie de palme peste obraji. Ploaie de pumni în
coaste. Peste picioarele mele goale, năvală de picioare
încălţate.
— Gata, a spus mustăciosul. I-ai făcut safteaua. Acum
lasă-ni-l nouă…
— Numai o dată să-l mai plesnesc, Gogule…
Pe mustăcios îl chema Gogu.
Mă zvârcoleam în ţărână. Îmi ardea capul. Tot trupul îmi
ardea. Acum — îmi treceau gândurile prin minte cu
repeziciunea fulgerului — acum mă zbat aci cum se zbăteau
câinii la ţară, câinii bătrâni care-şi pierduseră văzul,
mirosul şi auzul, câinii care se giovliseră şi nu mai
aduceau niciun folos, nici măcar nu mai lătrau, şi pe care,
fără milă, noi, copiii, îi omoram cu bâtele. Au să mă
omoare?Nu! Au să mă smintească în bătăi, atâta tot.
Ţineam fălcile strânse, să nu strig, să nu gem. De câteva
ori m-au ridicat în picioare, m-au ţinut de subsuori, au
vrut să-mi mute fălcile. M-au lăsat să cad. Ca o cârpă am
căzut.
— A leşinat, Gogule. Daţi-l dracului, lăsaţi-l. Să nu
moară! Dăm de bucluc. Mi se pare că are nişte rude în
oraş.
Unul m-a luat de cap, altul de picioare. M-au dus în
odaia unde dormeau ei, unde de aci înainte aveam şi eu să
dorm multe, lungi, nesfârşit de lungi, nopţi. Se aflau acolo
două paturi de scânduri acoperite cu rogojini rupte, cu
papura tocită, destrămată. M-au aruncat într-un pat. Au
plecat. Au tras după ei uşa. Fereastra da spre curte.
371

Geamurile, vinete de praf, nespălate de ani. Prin colţurile
odăii, aproape de tavan, pânze de păianjeni. S-a desprins din
tavan un păianjen negru, burticos. Şi-a depănat firul. S-a
pogorât deasupra mea. La o palmă depărtare s-a oprit. S-a
legănat câteva clipe în aerul pe care răsuflarea mea deasă,
sughiţată, îi tremura. A început a-şi strânge ghemul
păianjenul. Uite-l! Suie!…

Când mă aflam la ţară — până aseară mă aflam la ţară, la
noi acasă — mă jucam uneori pe câmp, singur. Descopeream,
în iarbă, găuri de păianjen. Căutam un surcel, înfăşuram la
unul din capetele surcelului puţin bumbac scos din zăbun.
Răsuceam bumbacul. Măciulia surcelului o udam cu
scuipat. Cufundam beţişorul în gaură. Păianjenul din fund
se prindea cu picioarele de bumbacul ud. Scoteam afară
surcelul. Păianjenul, orbit de lumină, se desprindea şi
începea să alerge năuc prin iarbă. Îi urmăream goana
nebună. Îi număram picioarele subţiri. Îi priveam trupul
fragil, capul. Erau păianjeni negri ca păcura. Erau păianjeni
albi, vineţi, roşcaţi. O dată am găsit un păianjen albastru ca
floarea inului. Cui omoară un păianjen i se iartă un păcat…
Aşa cred rumânii… Cu multe păcate ar fi trebuit să fiu
încărcat, ca să am ce să mi se ierte.
— Vezi, Darie, îmi spunea dascălul meu Bragadiru,
oamenii cred o mulţime de lucruri la ţară din pricina
neştiinţei lor. Cred în descântecele babelor şi ale
vracilor. Cred în puteri nevăzute. Cred că undeva există o
lume unde ajung, după moarte, sufletele oamenilor. Nu
există nicio putere nevăzută care să hotărască soarta
oamenilor pe pământ. Oamenii hotărăsc singuri de soarta
lor. Dincolo de moarte nimic nu există. Învăţătura ar risipi
neştinţa, superstiţiile. Trăiesc oamenii ca într-o noapte cu
întuneric adânc. Tu ai citit ceva. Să citeşti mereu, să ţi se
deschidă bine ochii asupra lumii.
372

A ajuns la plasa lui păianjenul negru. Şi-a strâns
picioarele. Nemişcat a rămas, ca un punct.

De ce m-or fi bătut? Întrebarea mă sfredelea. Nu găseam
răspunsul. Avuseseră grijă găliganii să nu-mi frângă niciun
os. Mă tăbăciseră numai — aşa cum le poruncise jupân
Moţatu.
Îmi pipăi carnea. Mă ustură. Îmi vâjâie capul.
S-a înserat. Cineva a deschis uşa. A aprins lampa. Unul
din cei zece se apropie de mine. Se aşează pe marginea
patului. E un băiat lung, subţire, cu faţa galbenă, cu
umerii obrajilor mult ieşiţi în afară.
— Te doare trupul?
De ce m-o fi întrebând? A fost şi el doar printre cei care
m-au bătut! Poate mi-a auzit gândul. Nu. Gândul omului
nu-l aude nimeni. Ar fi greu de trăit în lume, dacă oamenii
şi-ar auzi gândurile. Îşi aud numai vorbele. Poate că în
tinereţe părinţii mei s-au iubit. Acum! Acum trăiesc sub
acelaşi acoperiş. Între ei, alături de ei, noi, liota… Oprind
pe mama uitându-se cu ochi răi la tata. O aud:
— Cum spui tu, omule, aşa să fie.
Pare blajină. Dar sărăcia a înrăit-o. Şi pe tata l-a înrăit
sărăcia. Mama gândeşte că tata, dacă ar fi fost mai isteţ —
şi ea ştie bine că e isteţ, dezgheţat, chibzuit, dar mânia,
supărările îi întunecă judecata uneori — şi-ar fi putut făuri
o stare mai bună, să nu sufere ea, să nu suferim noi toţi, şi
tata laolaltă cu noi, atâtea lipsuri. Izbucneşte câteodată:
— Uite-l pe Iordache Diman, are de toate.
— A moştenit pământ de la ăl bătrân…
Dar fraţii şi surorile? Trăim înghesuiţi în aceeaşi casă,
mâncăm ce bruma găsim la aceeaşi masă şi parcă nimic
nu ne leagă. De când s-a măritat, dada Evanghelina n-are
ochi decât pentru bărbatul ei care o înjură, o bate. S-a
înstrăinat de noi. Poate totdeauna a fost străină de noi. Am
373

rămas şchiop. Au găsit în asta prilej de glumă, de batjocură,
mândri că ei au avut noroc că boala a trecut prin casă, nu s-
a lipit de ei, i-a lăsat zdraveni, numai pe mine m-a izbit.
Nu. Gândul omului nu-l aude nimeni. E mai bine
aşa. Totuşi eu o iubesc pe bunica de la Cârloman, fiindcă nu-
şi ascunde gândurile. Gândeşte ceva, dă drumul gurii, o
trânteşte omului în faţă… Dacă i-aş spune că mi-e dragă, nu
m-ar crede, ar pune beldia pe mine. Parc-o aud:
— Dar ce-ţi veni, aşa, hodoronc-tronc să-mi spui asta?Vrei
ceva de la mine. Spune-o limpede. Nu mai umbla cu
fofârlica…
— Nu vreau nimic, bâtă!
— Minţi!…
Dacă mi-e drag cineva îl ocolesc, să nu mă afle…
— Tu, Darie, îmi spune mama, eşti un om sanchiu, închis.
Parc-ai avea sufletul zăvorât cu lacătul. Greu să intre cineva
în inima ta…
Lunganul gălbeşit continuă:
— Eu, să ştii, m-am prefăcut că te-am lovit, dar, de fapt,
te-am atins numai aşa, de ochii celorlalţi. Dacă aş fi stat
deoparte, s-ar fi legat şi de mine. M-ar fi tăvălit. M-ar fi
călcat în picioare. M-au bătut şi pe mine, acum doi ani, când
am intrat aci ucenic. Mai rău ca pe tine m-au bătut. Tu ai
venit cu taică-tău. Mi se pare că ai şi nişte rubedenii în oraş.
Eu n-am pe nimeni. Am venit singur-singurel…
Avea glas dulce şi privirea tristă, tristă…
— Sunt de la Balaci, dinspre Costeşti. Mă cheamă Dobrică
Tunsu. Voi câţi copii sunteţi acasă?
— Zece, îi răspund.
— Noi, doisprezece. Eu sunt cel mai mare. Am plecat. Mi-
am luat lumea în cap. Nici nu i-am spus lui taica unde plec.
A aflat mai pe urmă. A trecut odată prin târg şi-a venit să mă
vadă. Mi-a cerut bani pentru gurile de-acasă. I-am dat tot ce
aveam…
374

Îmi stă pe limbă o întrebare. O slobod:
— De ce m-au bătut?
— Aşa e obiceiul casei. Ţi se dă la început, când vii, o
bătaie bună, soră cu moartea. Câte le primeşti mai pe
urmă ţi se par fleacuri pe lângă prima, nici nu te
sinchiseşti de ele.
— Fără bătaie nu se poate?
— S-ar putea. Dar obiceiul e… obicei. Greu să se lepede
oamenii de obiceiurile pe care le-au moştenit. Multora, în
lipsă de altceva, le face plăcere să bată. O să vezi multe cât
o să stai aici, dacă o să poţi sta.
— O să stau, îi răspund, nu mă tem de bătaie…
Şi gândesc să-i cunosc bine pe toţi. Dacă se va mai
atinge cineva de mine, mă voi apăra cu cuţitul.
Pieile argăsite se curăţă cu cuţitul. Cuţitele sunt mari, cu
limba lată. Ca briciul taie fiecare cuţit de aici…
Dobrică Tunsu îşi freacă mâinile. Sunt arse mâinile
ucenicului. Şi fără unghii. Arse şi umflate. A căzut pe
gânduri. A tăcut.
Zac. Ţin dinţii strânşi, să nu gem. Am să învăţ tăbăcăria.
Am să ajung calfă. N-o să mai mă bată nimeni. Cel mult
jupânul, dacă nu mă voi pricepe să-i ocolesc mânia…Miros
acru vine din pivniţă, din curtea în care sute de piei stau în
soare, pe frânghii, la uscat. Acum, acasă, pe bătătură,
vântul aduce dinspre câmpuri miros amar de pelin care a
prins a se vesteji în lumină. Dintre noi patru —
eu,Turturică, Filofteia şi Iepure Marin — numai Turturică se
bucură de mirosul amar al pelinului veşted, Turturică
bondocul, cutezătorul, care a intrat slugă la popa
TomiţăBulbuc.
Pe Filofteia, cum a terminat şcoala, au luat-o, au dus-o
la oraş, la Turnu, au dat-o servitoare.
Iepure Marin, mai îndrăzneţ decât noi, s-a urcat într-o
seară pe vagon, s-a pitulat acolo, pe acoperiş, fără bilet.
375

Aajuns la Bucureşti. A plecat cu gândul să înveţe o meserie
bună, să lucreze fierul, să umble cu maşini. Nicio ştire n-am
primit de la el. Nici n-o să primim atât de curând. O să se
întoarcă în sat să-şi vadă părinţii, când o să izbutească să fie
îmbrăcat, când o să poată să le aducă ceva bani părinţilor.
— Desculţ, mi-a spus Iepure, n-o să mai mă vadă nimeni
aici. Nici jerpelit. Au ăştia, bogătanii, pământ. Eu am numai
palmele. O să le dovedesc că sunt mai avut decât ei. Le arăt
eu lor câte palme-mi face pielea…
Târziu, după ce s-a înnoptat, Dobrică Tunsu mi-a adus o
strachină cu fiertură, o lingură de lemn, un boţ de mămăligă.
— Mănâncă!
M-am ridicat în capul oaselor. Am mâncat. Au venit
găliganii pe rând. S-au culcat.
— Dă-te, măi, mai încolo.
M-am tras la margine. A doua zi, cu carnea toată vânătă,
am început a lucra. M-a privit jupânu Moţatu. Mi-a aruncat
o vorbă. Dulce vorbă:
— E bine la mine, măi copile?
— Bine, jupâne. Ca-n sânul lui Avram…
— Cum ai zis?
— Ca-n sânul lui Avram. .:
— Care Avram…
— Avram din Biblie…
— O să te bag în bibilica mă-ti…
— Mă rog…
— Mie nu mi se răspunde în doi peri, copile…
— Am înţeles, jupâne…
A plecat jupânul. S-a dus în prăvălie. Dobrică Tunsu mă
sfătuie:
— Dă-l dracului. Nu te lua cu el în colţi. Iar ne spune să te
batem. Nu e om rău, dar nu-i place să i se pună cineva
împotrivă la vorbă.
— Nu e rău? Cine a spus că e om rău? E blajin ca un miel.
376

Numai corniţele îi lipsesc. Pâinea lui Dumnezeu, nu
altceva…
Îşi clatină căpăţâna lunguiaţă şi galbenă Dobrică
Tunsu. Cu milă şi-o clatină. Ştie el ce ştie.
— Să nu zici că nu ţi-am spus…

Butoaiele cu argăseală erau înşirate în fundul
pivniţei. Întunecoasă pivniţă! Trebuia să umbli mai mult pe
dibuite. Scoteam pieile din butii, două, trei, patru, le
încărcăm pe spate. Zoaia arde cămaşa, frige pielea. La
urcatul scărilor, ne aştepta Minache, băiatul jupânului. Pe
noi, ucenicii, ne lovea în cap cu o piele udă. Nu dureau
prea tare loviturile. Altceva era neplăcut: zeama acră,
cleioasă, care rămânea pe tâmple, pe obraji, zeama care ne
pătrundea în piele.
— Mai repede, vită!…

Ce s-o fi întâmplat pe acasă?
Rar de tot îmi trecea prin minte întrebarea. Târgul era
aproape de sat, totuşi nu venea nimeni să mă vadă. Nu
treceau nici rudele din oraş şi nici măcar văru-meu Mişu,
care intrase la şcoala de meserii să înveţe lemnăria. Şcoala
de meserii se afla dincolo de grădina publică. Băieţii care
învăţau acolo nu prea ne lua în seamă. Deprindeau
meşteşugul de la meşterii lor şi, pe deasupra, li se vâra pe
gât şi ceva ştiinţă de carte. Duminica spre seară aveam
voie să mă plimb un ceas, două. Mergeam greu de-a lungul
uliţelor, pietre ascuţite îmi sângerau picioarele şi, fiindcă
nu aveam straie de schimb, împrăştiam în jur duhoare
grea de argăseală. Jinduiam după un suflet de om cu care
să mă împrietenesc. În tăbăcăria Moţatu nu mă puteam
lipi de nimeni. Dobrică Tunsu avea inimă bună. Atât.
Râvnea să ajungă mai repede calfă, să câştige mai mult, să
se poată îmbrăca. Pentru mai târziu se închipuia jupân.
377

— O să adun ban lângă ban. Să-mi cumpăr casă la
ţară. Casă şi pământ. Ştii ce câştig ar aduce o tăbăcărie la
Balaci?
Aş lucra numai cu ucenici. Nu costă mare lucru la
ţarăîntreţinerea câtorva băieţi. Mi-aş munci şi pământul cu
ei, că vreau să-mi cumpăr din câştig pământ, mult pământ…
— I-ai mai bate din când în când…
— Vezi cum eşti? Vorbeşte omul cu tine şi dai cu dinţii.

Căzuse toamna cu ploi puhave, care nu se mai
sfârşeau. Oraşul mărunt şi rar, cu mahalalele întinse până
departe, sub dealuri, cădea în adormire. Zilele erau scurte,
mohorâte, umede.
Dar nouă nimic nu ne folosea că zilele erau scurte. Lucram
la lumina lămpilor şi, fiindcă jupânul era strâns la mână,
lămpile aveau fitil subţire şi răspândeau o lumină cenuşie,
de înserat, care tulbura ochii şi aducea dureri de cap.
— Fă lampa mai mare. Dobrică
— Ce-ţi trebuie, măi, lumină mai mare? Citeşti?
— Nu! Mă dor ochii!…
— Să nu te mai doară! Uite, noi ne-am învăţat. Pe noi nu
ne dor ochii…
— Ăsta a avut la el acasă lumină electrică…
— N-am avut…
Lângă parcul din apropierea gării — un parc mai mic decât
aria noastră de la ţară, cu trei castani tineri, pe jumătate
uscaţi — se începuse cu ani înainte o clădire în care, cine ştie
când, aveau să fie aduse motoare.
— Când vor veni motoarele, oraşul va fi luminat cu
electricitate…
— Până atunci?
— Până atunci luminează felinarele… şi luna…
Felinarele erau rare, aproape oarbe, şi luna deseori îşi
arăta, în slăvi, obrazul. La oraş nu prea ai vreme să cauţi pe
378

cer obrazul lunii. Rămâi şi lucrezi în odaia în care se
curăţă pielea de oaie cu cuţitul. Dormi, că eşti ostenit.
Dacă te plimbi seara ori noaptea, trebuie să te uiţi nu pe
cer, ci înaintea ta, să nu calci în băltoace, în gropi.
De cum se sfârşeşte centrul — o stradă şi o piaţă –oraşul
îşi schimbă înfăţişarea, e mai curând un sate
mare. Ogrăzile sunt largi, şi casele, scunde, rămân pitite în
mijlocul ori în fundul ogrăzilor, sub crengile arborilor.
La fiecare poartă, o bancă, în uliţă.
— Îţi place oraşul?
— Îmi place, Tunsule.
— Mie nu! Abia aştept să mă întorc la Balaci, să-mi
deschid prăvălia…
— Nu poţi să împingi din urmă anii, să treacă mai
repede…
Minache, băiatul jupânului, care lucrează în celălalt colţ
al odăii cu Gogu Şoric, ne ia la trei-păzeşte:
— Ce tot bodogăniţi acolo?…
— Vorbim şi noi…
— Vorbiţi! De când au prins grai vitele?…
Găliganii râd. Râde şi Dobrică Tunsu. Băiatul jupânului
e fericit c-a rostit o glumă bună…
Din pivniţă urcam pieile la uscat în pod. Încă o scară de
suit. Mă împiedicam uneori, mă rostogoleam. Mă adunam
şi începeam munca. Gogu Şoric, mustăciosul, mă mai
înjura câteodată:
— Măi, şchiopule, măi, nu te mai împiedica, măi
băiatule, tu-ţi burticica mă-ti…
Duminică seara Gogu Şoric chema băieţii:
— Mergem la fete, să iubim…
Se luau după el, plecau landră. La întoarcere, îşi
povesteau până dincolo de miezul nopţii cum au petrecut.
— E grozavă Mimi…
— Taci, măi, nu te bărbieri. Gica le taie pe toate. Afost
379

nevastă de ofiţer, bă. Ştie meseria, nu glumă…
— Dar Safta? Ce cusur are Safta?
— Aia cu dosul gros?
— Aia… A fost şi la Bucureşti într-o casă mare…
Dincolo de casele care închid curtea tăbăcăriei e o uliţă
fără trotuare, o uliţă de pământ, ca la ţară. Aci casele sunt
mai mărunte şi au curţi înguste, lungi, în care nu se vede
niciun copac, nici măcar un salcâm care să-şi arunce umbra
peste ţărână încinsă de soare vara, peste smârcurile care
prind deasupra sfoiag verde, toamna, când nu mai contenesc
ploile. E uliţa cojocarilor.
În fiecare din casele acestea mărunte, de aproape intri pe
brânci în ele, în odăile mici, pe paturi de scânduri, lucrează
cojocarii. Jupânul, la mijloc, cu picioarele vârâte sub el, şi în
jur calfele. Jos, nicio duşumea, pământ, pământ galben. Pe
resturi de rogojini, aci, ostenesc ucenicii.
Vara te simţi mai bine. Pământul e rece, nu te supără prea
mult zăpuşeala… Iarna e altfel. Casele sunt de piatră. Frigul
intră pe sub uşi, îngheaţă picioarele, mâinile, mijlocul, te
prinde adânc frigul şi îngheţi de tot. Îngheţi, dar trebuie să
lucrezi. Lucrezi.
Ucenicii de la cojocării duhnesc mai puţin ca noi, cei de la
tăbăcărie. Pieile au ajuns la ei uscate. N-au decât să le frece
pe o parte şi pe alta cu mălai. Mirosul de argăseală trece.
Pielea frecată cu mălai devine albă, lâna, moale, ţine de cald.
Sunt tot ca noi de palizi ucenicii de la cojocării. Ferestrele se
închid toamna. Se bat cuie în pervaz. Se redeschid
primăvara. Chiar deschise, ferestrele n-ar lăsa să intre aer
curat înăuntru. Nu există aer curat… în faţă o casă, în spate
alta! De jur împrejur case asemănătoare în care se intră pe
brânci, case în care oamenii trăiesc înghesuiţi, cosind pe
genunchi cojoace, şi pieptare, şi căciuli. Uliţa miroase a acru
şi pe deasupra smârcurilor roiesc ţânţari. La un pas de
fereastră, în fiecare curte — ca la unchiul Tone —
380

umblătoarea, şi lângă umblătoare, pompa de apă. Nu ştii
ce miroase mai urât: ghereta în care intră şi ies ucenicii,
calfele, patronul, ori apa pe care o bei!… Toată această
parte a oraşului miroase puternic a putreziciune. Ne-am
învăţat cu mirosul acesta, care a pătruns în straiele
noastre, ale tuturor, a pătruns în pielea noastră, în
plămânii noştri, în întreaga noastră fiinţă. Ieşim duminica
la plimbare — băieţii de prăvălie ne ocolesc.
— Ăştia put a argăseală, ne spun.
Ucenicilor de la cojocărie, le-o aruncă în nas:
— Puţiţi a piele de oaie, daţi-vă mai încolo!…
Pe uliţă se înghesuie ţăranii vinerea, când e zi de
târg. Duc cojocarilor pieile luate de la noi, de la tăbăcărie.
Comandă cojoace, se tocmesc îndelung pentru fiecare para,
mai abitir decât atunci când au de cumpărat de la
geambaşi, ori de vândut geambaşilor, o pereche de boi… Se
cos cojoace simple, numai cu găitan negru, subţire pe la
mâneci, şi cu găici de sârmă la piept. Se tocmesc cojoace
lungi, până la pământ, strâmte la mijloc, largi la poale, ca
nişte scurteici de muiere, înflorite cu roşu, cu verde, cu
albastru, în chip şi fel. Numai oamenii cu pământ şi cu
avere mare pot plăti cinci lei pentru lucrul cojocarilor, să le
croiască şi să le coasă şi să le împodobească cu flori un
asemenea cojoc.
Lui Dobrică Tunsu i-a crescut şi mai mult pofta de avere.
— După ce o să învăţ să tăbăcesc pieile, intru ucenic în
uliţa cojocarilor. Vreau să învăţ şi cojocăria. Înţelegi?La
Balaci o să-mi deschid nu numai tăbăcărie. O să deschid
alături şi o cojocărie. Mai rup eu o calfă, două, de aici, de
la oraş. Am să câştig avere, nu glumă…
— Să câştigi! Şi pe urmă?
— Pe urmă o să mă însor. Să iau o fată cu pământ.
— Şi pe urmă?
— Cum pe urmă?
381

Face ochi mari. Nu înţelege că mai poate fi şi un „pe
urmă”…
Mă prind uneori, noaptea târziu, ori în plină zi, gândindu-
mă la Filofteia, pe care părinţii au dus-o la oraş laTurnu,
unde au băgat-o servitoare la un judecător. Filofteia n-a vrut
să meargă. După ce au tras-o de coade câteva zile, au
hotărât-o. Acum Filofteia e servitoare. Nu ştiu ce va fi făcând
pe acolo. Nu ştiu dacă a nimerit la stăpân bun, la stăpân
rău. După câte am apucat să aflu până acum, mi se pare că
nu sunt stăpâni buni şi stăpâni răi — stăpânii sunt stăpâni şi
atâta tot. Lucrezi până dai în brânci, te alegi, din senin, cu
scatoalce la ceafă. Nu întrebi niciodată pentru ce eşti lovit.
Dacă întrebi, mai capeţi o scatoalcă.
Nu ştiu ce se petrece cu Filofteia. Dar de când trăiesc aci,
văd ce se petrece cu servitoarea jupânului Moţatu şi cu
servitoarele de pe uliţă de la alţi jupâni.
Mariţa o cheamă pe servitoarea jupânului Moţatu. E o
localnică. Să tot aibă patruzeci de ani. Îl spală pe stăpân şi
ne spală şi pe noi, pe toţi. Rufele, când avem, ni le spală. Ni le
mai cârpeşte. În zori, pleacă la piaţă cu jupân Moţatu.
Jupânul face cumpărăturile, Mariţa poartă coşurile. Din
câteva cepe, din câţiva ardei, dintr-un găvan de fasole, dintr-
un vârf de lingură de untură, ori din cinci picături de
untdelemn — jupânul ţine la ban şi ţine ca banii sănu fie
cheltuiţi pe degeaba — ea trebuie să gătească mâncarea
pentru noi toţi. Nu se ajunge mâncarea? Rămân găliganii
flămânzi? Mariţa nu ştie să gătească!… Mariţa mănâncă, pe
furiş, mai mult decât i se cuvine!… Mariţa e de vină
totdeauna. Mătură curtea, spală pe jos prăvălia lungă şi
îngustă în care rumânii aduc pe opincile lor tot noroiul de
afară.
Odaia Mariţei e alături de odaia noastră. Deasupra odăii
noastre, ca un fel de pătuiag la care se poate ajunge pe o
scară de lemn, odaia în care doarme jupân Moţatu. Minache
382

are pat în dosul prăvăliei. Nevasta jupânului a murit. Nu
şi-a luat alta. Acum jupânul trăieşte pentru prăvălia lui,
pentru câştigul pe care i-l aduce. Îi vine chef după o
muiere. O cheamă pe Mariţa. N-o ţine mult. Coboară
Mariţa scara, în odaia ei, adoarme. Dimineaţa se trezeşte
înaintea noastră şi cântă. Cântece de mahala cântă:

Mişule, ce faci tu, Mişule?
Hai, fii cuminte, Mişule,
Nu mă ciupi!…

— Cânţi, ţaţă Mariţo?
— Dar ce? Vrei să plâng? Să fac voia duşmanilor?Mai
bine cânt. Omul trebuie să cânte…
Uneori cântă cântece de pe la ţară, când e tare amărâtă,
când o bruftuluieşte jupân Moţatu, când şi-aduce aminte
că e singură-singurică pe lume. Spală în tindă, între pereţii
coşcoviţi, într-o albie mare, veche, rufele calfelor, cântă,
mai mult îngână:
Are-n lume noroc, are,
Cine moare fată mare,
Are-n lume norocel
Cine moare mititel…

Cine moare mititel — are noroc. Halal de aşa noroc! Frate-
meu Alexe a murit mititel, când avea câteva săptămâni, ori
câteva luni, nu mai ştiu bine, numai mama ştie bine când
l-a născut pe Alexe, când a murit Alexe. A durut-o trupul
când l-a născut, a durut-o inima când l-a văzut îngheţând,
rămânând fără suflare, la cap cu lumânare ieftină, aprinsă.
Pe niciunul nu ne mângâie mama, nici dacă ne bolnăvim
nu ne mângâie. Rămâne tristă, întunecată la faţă, poate şi
din alte pricini. Dar dacă s-ar lega cineva de noi, şi ea ar
şti, ar sări, n-ar mai avea pace, omor ar face — omor de om.
383

Cu furca ar veni tata, cu beldia mama, şi l-ar zdrobi pe
jupân, pe Gogu Şoric, şi i-ar dăula-n bătăi pe ceilalţi, dacă ar
afla că m-au stâlcit în pumni, în picioare. N-or să afle din
gura mea niciodată. Cu ce s-a ales frate-meu Alexe din viaţă?
A închis ochii înainte de a-şi da seama cât e de dulce lumina
soarelui, înainte de a se pricepe să gângurească măcar.
— Ţaţă Mariţo, nu e niciun noroc să mori de mic…
— Parcă eu spun că e noroc! Aşa e cântecul. L-a scornit
careva scârbit, din pricina necazurilor, de viaţă. Necazurile te
fac câteodată să-ţi fie silă de viaţă, să-ţi vină să ţi-o lepezi. N-
o lepezi. Mai bine pe pământ decât sub pământ. Ne-o suna
fiecăruia ceasul. O să tot stăm sub pământ, după moarte…

Pe neaşteptate s-a bolnăvit jupân Moţatu, l-au prins
junghiurile. Zace în odaia lui, în pătuiag, întins în pat, se
zvârcoleşte. Îl auzim cum se văietă, cum înjură… Nu-i e
necaz că s-a bolnăvit. Îi e necaz că nu mai poate sta în
prăvălie. N-are încredere în nimeni, nici în băiatul
lui,Minache. Se teme să nu-l fure.
Vin ţăranii să-şi ridice marfa, urcă scările la jupân. Oblojit,
înfăşurat în paltonul lui gros, pe care îl îmbracă numai când
viscoleşte, jupânul îi primeşte, rezemat cu spatele de perete.
Se ceartă cu ei. Printre văitături le ia gologanii. Porunceşte
lui Şoric:
— Dă-i pieile!…
De când e bolnav, de când nu mai poate coborî din odaia
lui, ne facem de cap. Lucrăm mai puţin, ne odihnim mai
mult. Seara — jupânul nu poate coborî să supravegheze pe
nimeni — găliganii pleacă să hoinărească prin oraş. Mă îmbie
şi pe mine Dobrică Tunsu:
— Am făcut o şmecherie astăzi!…
— Ce şmecherie?
— Nu-ţi spun.
— Totuşi, mi-ai spus.
384

— Ţi-am spus că am făcut o şmecherie, dar nu ţi-am
spus ce anume.
— Şi?
— M-am ales cu patru lei.
— Păstrează-i sănătos.
— Păi, asta-i povestea, că nu vreau să-i păstrez. Mâine-
poimâine se însănătoşeşte jupânul. Mă pârăşte careva
jupânului că am bani. Jupânul mă caută şi-mi găseşte
biştarii. O să mă întrebe: de unde? O să mă bată şi pe
urmă o să-i spun tot. Dacă îi spun tot, o să mă bată şi mai
rău. Aş vrea să ieşim amândoi în oraş, să-i cheltuim.
Trebuie să-i fi găsit pe uliţă, ori să-i fi furat din
buzunarul unui ţăran Dobrică Tunsu. Bani câştigaţi cu
muncă nu i-ar risipi el cu atâta uşurinţă…
— Cum să-i cheltuim? Eu nu beau.
— Nici eu nu prea beau. Aşa, o ţuică, pot să gust. Tu nu
înţelegi? Am patru lei! Vreau să-i cheltuim împreună…
— Acum, noaptea?
— Acum!…
— Ce putem cumpăra?
— O să vezi!… Hai cu mine!. .;
— Unde?
— Hai cu mine îţi spun…
M-am spălat pe mâini, pe obraz. Îmi vine greu — să-l
ascult şi-mi vine şi mai greu să nu-l ascult. De săptămâni
de zile n-am citit o singură pagină. Mi s-a urât de
moarte…Asta se întâmplă totdeauna când zi de zi faci
aceeaşi treabă şi când treaba pe care o faci nu-ţi place,
când de treaba aceasta nu te leagă nimic altceva decât
nevoia de a câştigă o bucată de pâine. Căci acum m-am
hotărât. Nu voi rămâne aci pe vecie. Cel mult până la
primăvară. M-am legat cu jupânul să-l slujesc patru ani pe
învăţătură şi pe mâncare. Meseria am prins-o repede. Ştiu
să tăbăcesc piei de oaie. Ştiu să tăbăcesc chiar piei groase,
385

de bou. Nu e mare scofală. Am să plec. Să lucrez în altă
parte. Să mai umblu şi cu altceva decât cu piei împuţite. La
toamnă o să încerc să merg la şcoală, să învăţ. Simt, de când
trăiesc aci, că mintea mi se întunecă, că mă îndobitocesc…
Nu! Asta nu!…
Mi-aş schimba straiele, n-am altele. Mă uit la mine, mă
cuprindea jalea… Dobrică Tunsu îmi dă curaj:
— Ce naiba tot te priveşti aşa? Ce? Eşti ginere?
Sunt alţii mai rupţi…
Ne strecurăm afară în vârful picioarelor. Tragem după noi
uşa. O închidem încet.
— Ţine-te după mine, îmi spune Dobrică Tunsu.
O ia în susul fundăturii.
A nins. Încă n-a căzut gerul. Zăpada sub picioare e moale,
pe jumătate topită. Uliţa e luminată slab de felinare şi în
fundul uliţei, acolo unde uliţa se închide, un felinar chior stă
de veghe.
Să tot fie ora şapte seara. E în ajunul Crăciunului. Pe
centru umblă mai multă lume. Pe aici, acum e aproape
pustiu…
Parcă ar cunoaşte drumul Dobrică Tunsu!… Deschide o
poartă, cu zgomot, ca la el acasă. O trânteşte. Merge spre
fundul curţii.
Cam înţeleg despre ce e vorba. Mă ţin după el cu inima cât
puricele. Îmi tremură uşor mâinile. Totuşi, mă ţin după
Dobrică Tunsu.
În casa din fund, şi ea măruntă, asemenea caselor din
uliţa cojocarilor — veselie… Nu cântă nimeni, dar se aud voci
ridicate. Se aud şi râsete. Dobrică Tunsu deschide uşa. Cum
sunt la un pas în urma lui, îl ajung. Intrăm amândoi
deodată.
De ce mi se părea atât de mică, pe dinafară, casa? Uite ce
largă e!… Rămânem lângă uşă.
Odaia e largă, pardosită cu scânduri. Într-un colţ al odăii,
386

un pian. Într-un colţ de masă, încă o masă. Pe lângă
pereţi, scaune. La masa din colţ, un băiat, cam de vârsta
mea, cu o carte în faţă, citeşte, se opreşte din citit, notează
pe caiet. Iar citeşte, în gând, mişcându-şi buzele. Parcă ar
şopti. Poate se pregăteşte pentru examen, învaţă o lecţie.
La pian cântă o fată în pielea goală. Numai în jurul
şoldurilor poartă o pereche de pantalonaşi de culoare roz,
scurţi, care nu-i acoperă nici măcar buricul. Părul ei e lung
şi galben, ca părul mamei, şi ochii sunt albaştri, ca ochii
mamei… îi lunecă degetele pe clape. Pe un scaun rotund
fără rezemătoare, lângă ea, un bărbat cu gambetă cenuşie
pe cap, dată puţin pe ceafă, cu mustăţi lungi, groase. O
ciupea din când în când de pulpe.
Pe alte scaune, alte patru fete cu rochii scurte, atât de
subţiri… În salon, încă patru bărbaţi, mai tineri, mai
bătrâni.
— Bună seara, Salomio.
— Bună, Tunsule. Ăsta cine e?
— Un prieten al meu.
— Boboc, nu?
— Boboc…
— Luaţi loc!
Salomia se poartă cu noi cum s-ar purta cu nişte domni.
Ne aşezăm pe scaune. M-am făcut mic de tot. M-am stârcit
pe un scaun şi simt că pe haina mea veche, dacă nu mă
astâmpăr, am să culeg varul. E spoită de curând odaia.
Suntem în ajunul Crăciunului. Oamenii şi-au spoit casele.
Şi casa a fost spoită pe dinăuntru.
Salomia e înaltă, voinică, oacheşă, poartă o rochie
groasă, lungă până în pământ.
— Mergi cu mine? o întreabă Tunsu pe fata care cântă la
pian şi de care bărbatul cu gambetă s-a depărtat.
Hai,Mimi, zău, hai…
— Nu pot, dragă. Sunt…
387

— Şi ce dacă? Hai!
— Nu se poate, mă, nebunule. Aşteaptă să iasă Gica de la
odaie. Te duci cu ea.
— Până iese Gica, tratează-ne cu ceva, ţaţă Salomio, spune
Tunsu.
— Acuşi vă fierbe ţaica o cafea…
Pe masa din colţ arde o maşină de spirt. Ne
pregăteşteSalomia cafele. „N-am băut până acum cafea, îmi
spun, o să-i încerc gustul. ”
Bărbaţii au luat câte o fată. Au trecut cu ele la odăi. Au
ieşit. Au plecat. Au rămas cinci fete în salon, cu Salomia
şase. Tunsu o aşteaptă pe Gica. Întârzie Gica.
— E cu al lui Cotelici, cu negustorul. Când vine al
luiCotelici scapă greu Gica, abia scapă, săraca…
Se deschide uşa. Coboară cele două scări, în salon, un
popă — un popă uitat de moarte coboară în salon. E bătrân,
cu barba mâncată parcă de molii. A fost altădată neagră
barba popii, pe urmă a fost albă, acum e de un galben-
putred. Până la pământ îi atârnă sutana stropită cu
noroi. Mâinile îi tremură şi într-o mână ţine crucea, în
cealaltă stebla cu busuioc. Umblă cu botezul prin case,
înaintea sărbătorilor. La spatele popii, cu jumătate de pas în
urmă, ţârcovnicul cu căldăruşa. Începe să cânte pe nas, cu
glas de înmormântare, popa — o rugăciune.
Pianul tace. Fetele, aşa cum se găsesc, aproape goale, vin
lângă popă. Popa le stropeşte cu stebla de busuioc, le dă să-i
pupe mâna, le dă să-i pupe crucea… Popa aruncă agheasmă
peste cele patru colţuri ale odăii. Miruie clienţii care au mai
venit între timp, miruie băiatul din colţ care învaţă — băiatul
madamei. Vreau, nu vreau, mă miruie şi pe mine. Îmi trece
mâna şi crucea pe sub nas. Fie!…Pentru altceva mă adusese
aci Dobrică Tunsu…
Salomia ridică rochia până sus. I se văd genunchii,
pulpele. Poartă ciorapi lungi. Scoate de la ciorap o
388

pungă. Scârmă înăuntru, numără în palmă zece lei — zece
lei în bani mărunţi numără Salomia în palmă. Îi aruncă pe
toţi în căldăruşa ţârcovnicului.
Nu vede bine popa. Totuşi se apleacă şi se uită în
căldăruşă. Ţârcovnicul ridică mai sus căldăruşa, până sub
nasul popii.
O întreabă popa pe Salomia. Cu glas de dincolo de
mormânt, cu glas mâncat de gândaci, de lilieci, cu glas de
arătare o întreabă:
— Câţi lei ai aruncat în căldăruş, Salomio?
— Zece lei, taică părinte, atâta am avut…
— Numai atât, Salomio? Mă aşteptam cel puţin la un pol.
— Să ierţi, părinte Cinzeacă. Nu e acasă madama.
Aplecat în târg, după cumpărături şi, uite, încă nu s-a
întors. Atâta câştigară fetele de când se lăsă întunericul…
Popa saltă barba. Îi tremură faţa. Îi tremură buzele:
— ’tu-vă mama voastră de pârţotine… Vin eu, preot
bătrân, noaptea, să vă botez, şi-mi aruncaţi în căldăruşă
zece lei, ca la orbeţi, zece lei. Să-ţi fie ruşine… Să vă fie
ruşine la toate… Scârmă-te la ciorap, scârnăvie, şi pune
restul, până la un pol, în căldăruşă, că te ia mama
dracului. Vă ia mama dracului pe toate, auziţi voi?…
— N-am, părinte Cinzeacă! Zău dacă am… Cum îţi spun,
atâta câştigară fetele de aseară. Dacă veneai sfinţia-ta mai
târziu, era mai bine. Mai sunt câţiva bărbaţi la odaie, cu
fetele… Ia sfinţia-ta loc şi aşteaptă până ies.
— Bine, taică, bine. Iacă, am să aştept… Am să aştept.
Se aşeză popa pe scaun. Se aşează şi ţârcovnicul.
Salomia pregătise două ceşti de cafea, una pentru Dobrică,
una pentru mine. Ne-am spălat pe bot. Cafeaua a servit-o
Salomia popii şi ţârcovnicului. Ne spune la ureche:
— Mai staţi. O să vă fac şi vouă, după ce pleacă ţapul
ăsta bătrân…
Soarbe popa cafeaua. O soarbe şi ţârcovnicul. Pe urmă,
389

popii îi cade capul în piept. Aţipeşte. Aţipeşte numai, nu
doarme. Se deschide o uşă. Iese, cu gulerul paltonului
ridicat, cu căciula trasă pe ochi, un băiat. Iese o fată în urma
lui, ciufulită, şi-i întinde Salomiei doi lei. Salomia pune banii
pe masă în faţa popii.
Până când n-au ieşit cinci clienţi, până ce în faţa popii nu
s-au adunat încă zece lei, popa Cinzeacă a avut răbdare, a
aşteptat, n-a plecat. A plecat numai după ce Salomia i-a mai
aruncat, cu zornăit lung, în căldăruşă, încă o jumătate de
pol… Binecuvântând a plecat popa Cinzeacă…
— La ce biserică slujeşte ăsta?
— La biserica dracului, îmi răspunde Dobrică Tunsu, aici
lângă noi, la Sfântul Niculae. N-ai auzit toaca?
— Hai, Dobrică, treci la odaie. A plecat al lui Cotelici…
Fetele sunt toate triste. Când râd, parcă rânjesc, râd din
gât, nu din inimă. Au lacrimi în inimă. Şi tristeţe. În ochi li
se răsfrânge tristeţea. Mai tristă ca toate, Salomia. Şi băiatul
din colţ, care s-a făcut că nu vede nimic, care a citit mereu, a
luat note, a şoptit numai pentru el cuvânt cu cuvânt…
Rămân în salon. În urma popii au venit alţi băieţi. Straiele
mele răspândesc miros greu. Fetele sunt obişnuite cu
mirosul acesta.
Am băut cafeaua mea. Am băut-o şi pe a lui
DobricăTunsu.
Salomia mă vede stânjenit, vine lângă mine, mă apucă de
bărbie.
Degetele ei sunt scurte, groase, boante, aspre. Poate că a
fost mulţi ani servitoare, a spălat vase, a frecat scânduri…
— Cu cine vrei să te duci bobocule? De un ceas te uiţi la
toate fetele. Pe care ai ales-o?
— Pe niciuna, îi răspund. Pe niciuna… Auzi?… Pe
niciuna…
M-a podidit plânsul — un plâns greu, adânc, care aştepta
de mult o izbucnire.
390

Pe la unchiul Tone, pe la rudele mele din oraş, nici nu
mă gândesc să trec. Ştiu ce s-ar întâmplă dacă m-aş duce
–s-ar uita fiecare ponciş la mine. Dacă m-ar vedea unchiu-
meu Tone, nu s-ar sfii să-mi tragă câteva la ceafă. Parcă îl
aud:
— Era vorba, nepoate, să nu-mi calci prin bătătură. Ce te
găsi? Hai! Şterge-o! Şterge-o!…
Pe fetele unchiului Tone le văd câteodată plimbându-se
pe strada mare cu băieţi. Întorc obrazul, mă uit într-o
vitrină, mă prefac că nu le-am zărit. Îl ocolesc şi pe văru-
meu Mişu. L-am întâlnit o dată, din întâmplare, şi l-am
întrebat:
— Ce faci, Mişule?…
Parcă nu m-ar fi cunoscut.
Mişu e bine îmbrăcat, i-ar fi ruşine să fie văzut stând de
vorbă cu un derbedeu. Căci acum, deşi am un stăpân la
care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni —
vorba vine că mă pot odihni — o strachină cu mâncare la
prânz şi altă strachină seara, totuşi semăn la înfăţişare cu
derbedeii, cu băieţii care n-au niciun rost pe lume, care
dorm pe lângă garduri şi întind mâna, fie să ciordească
ceva dintr-un sac, fie să cerşească. Straiele mi s-au
zdrenţuit şi mai rău. Caut seara să le cos. Am învăţat să
umblu cu acul şi cu aţa. La început a fost greu. Urechea
acului îmi intra în vârful degetelor. Până la urmă m-am
deprins să cos. Dar asta nu era de ajuns. Nu era de ajuns
să-mi cos, să-mi peticesc hainele. Mi-ar mai fi trebuit un
rând de straie, fie ele cât de vechi, cât de rupte, ca să le
mai las întinse pe frânghie, la soare ori la vânt, pe acestea
vechi, să iasă mirosul din ele. M-am obişnuit cu mirosul
straielor mele. Alţii nu. Dacă stau mai mult lângă cineva,
face un pas îndărăt, să fie mai departe de mine. Cum pot
să trăiesc aşa? Pot să trăiesc şi aşa!… Poţi să trăieşti
391

oricum. Am auzit o dată pe cineva la ţară spunând:
— Să-l ferească Dumnezeu pe om de câte poate îndura!…
Ei! nu îndur mare lucru. Alţii o duc mai greu, îndură mai
mult.
Târgul e plin de derbedei, de haimanale, de băieţi care n-
au nici unde lucra, nici unde dormi, care trăiesc cum se
întâmplă şi care mănâncă ce găsesc, când găsesc, pe
undeva, câte ceva de mâncare. Unii dintre ei sunt vlăjgani,
alţii pirpirii. Ar munci, n-au unde, şi când muncesc câştigă
atât de puţin, că nu le ajunge câştigul nici pentru masă, nici
pentru o casă în care ar putea şi ei să doarmă ca
oamenii. Când nu poţi cumpăra nimic de folos cu banii pe
care îi ai, te duci la cârciumă. Bei ţuică, bei vin, ce-ţi pofteşte
inima. Mai curând ce-ţi pofteşte gâtul. Un ceas, două ţi se
pare că eşti cel mai fericit din lume. De nimic nu-ţi mai dai
seama dacă bei…
Mă feresc de neamuri. Mă feresc şi de oamenii din satul
nostru, când vin vinerea la târg să vândă ori să cumpere câte
ceva. Mă feresc să nu mă vadă. Ştiu că ar face haz de mine:
— Uite-l şi pe ăsta, pe şchiopârlea, cum a ajuns!…
Nu totdeauna însă se întâmplă ceea ce vrei tu să se-
ntâmple. Acasă am tot auzit vorbindu-se despre cei doi fraţi
ai mamei: despre unchiul Tone, despre unchiul Lisandru. Pe
unchiul Tone îl cunosc bine acum, nu l-aş mai cunoaşte!…
Pe unchiul Lisandru nu l-am văzut niciodată la faţă. A murit
în toamna în care, departe de sat, spreBelitori, pe moşia lui
Gogu Cristofor, în octombrie, la culesul porumbului, în
câmp, în zorii zilei, făcută ghem lângă car, pe un maldăr de
coceni, m-a născut mama şi mi-a tăiat cu secera buricul. Cu
sfoară mi l-a legat. De aia mi-a şi rămas buricul mare, de
râdeau copiii de mine la scăldat, pe malul gârlei:
— Uitaţi-vă la Dinţosul!… Parcă ar avea două puţe!. .. Una,
în mijlocul burţii… O să-ţi iei două neveste, vere…
Prinseseră obicei la scăldat să-mi acopăr pântecul cu
392

mâinile până intram în apă.
Murise şi nevasta unchiului Lisandru, şi ştiam numai
atât că de pe urma lor rămăsese un băiat, Iancu, pe care îl
luaseră nişte rumâni fără copii, de suflet, să-l crească. Mai
aflasem de-a lungul anilor că văru-meu Iancu învaţă la
şcoala de meserii, că se face mare, că e deştept şi frumos şi
cuminte ca o fată.
Numai la văru-meu Iancu nu mă mai gândeam eu. Dacă
aş fi vrut să mă gândesc la fiecare rubedenie, apoi n-aş
mai fi avut vreme să mă gândesc şi la altceva…
Mare mi-a fost mirarea când în pivniţa în care îndoiam
pieile crude şi le aşezam în putini, pregătindu-mă să torn
peste ele, cu găleata, argăseala, a coborât scările
neneaGogu Şoric, găliganul şi, niţel cam speriat, s-a
apropiat de mine:
— Mă, tu ăsta, şchiopule, te caută cineva. Urcă-te repede
în prăvălie. Vezi, mai scutură-te, că prea eşti împuţit. Ne
faci jupânul de ruşine…
Cum să te scuturi, să nu te vadă cineva aşa cum arăţi!…
M-am gândit că la noi acasă, la ţară, s-a întâmplat cine
ştie ce, că a venit tata ori mama ori frate-meu să-mi aducă
o ştire, ori să mă ia de aci, să mă ducă în altă parte, să mă
bage la alt stăpân.
— Cineva de la ţară, nene Gogule?
— Nu. Un orăşean te caută. Unul tinerel…
Am urcat scările, am intrat în prăvălie. Jupânul, abia
ridicat de pe boală, târomea în scaunul lui, galben, firav şi,
cum nu avea clienţi, moţăia. Era spre seară. În prăvălie,
am văzut lângă uşă un domn bine îmbrăcat, înalt, zvelt,
subţire. Am înaintat spre el cu toate zdrenţele puturoase
pe mine. Mi-a întins mâna. I-am întins şi eu mâna — o
mână roşie, umflată, arsă, fără unghii. Omul mi-a simţit
arsurile, abia mi-a atins-o. M-a tras lângă uşă, m-a aşezat
în lumină, s-a uitat la mine lung. Pe urmă i-a spus
393

jupânului:
— Te-aş ruga să-l învoieşti pentru un ceas. Vreau să stau
de vorbă cu văru-meu…
Văru-meu? Ce văr puteam să fiu eu cu el? La orice m-am
gândit, numai că el e văru-meu Iancu, băiatul răposatului
meu unchi Lisandru, nu mi-a trecut în clipa aceea prin cap.
Am ieşit amândoi în uliţă.
— Să mergem să ne plimbăm puţin. Nu mă cunoşti, nu?
— Nu. Nu te cunosc.
Mă uitam la el. Avea o faţă aşa de frumoasă, cum n-am
mai văzut de atunci faţă de om. Ori poate mi s-a
părut…Pielea obrazului lui era albă, bătând uşor de tot în
galben, sprâncenele groase şi negre, ochii mari, rotunzi… N-
am întâlnit niciodată ochi atât de mari, atât de negri, atât de
adânci…
— Sunt văru-tău Iancu, Iancu Brătescu…
Mergea încet. Eu totuşi abia îi ţineam pasul.
— Dar tu ce ai la picior? De ce umbli aşa?
— Am rămas şchiop.
— Mergi greu?
— Nu merg prea uşor. Ţin la drum, numai dacă nu alerg…
Iarna era în toi, dar aşa cum se întâmplă uneori, când
vânturile îşi schimbă jocul, venise adiere călduţă dinspre
miazăzi, cu ceaţă care începuse a muia şi a măcina
zăpada. Oraşul, dezbrăcat deopotrivă de verdeaţă şi de
straiele albe pe care le dăruise ninsoarea, îşi arăta, ruşinat
parcă, întreaga lui urâţenie. Gardurile vechi, putrede, casele
cu varul căzut înfăţişau pereţi buboşi, plini parcă de
pecingine. Pe uliţe, noroi negru amestecat cu gloduri de
zăpadă, şi dedesubt frunzele, care astă-primăvară erau
tinere, acum mânjeau pământul, îl urâţeau. Nu mătura
nimeni uliţele, nici măcar uliţa mare, nici măcar răspântia
vegheată noapte şi zi de monumentul generalului Mantu.
Copacii goi, fără foi — ca nişte oameni cu braţele întinse în
394

sus, ca nişte oameni în pielea goală, păroasă, buboasă,
neagră, îngheţată…
Se lăsa întunericul. Se lăsa întunericul care deopotrivă
acoperea şi puţinul care mai rămăsese frumos — o fereastră
dincolo de care zâmbea o glastră cu muşcate roşii, un
balcon sprinten, un mănunchi de brazi tineri rămaşi încă
verzi în pofida morţii de care erau loviţi ceilalţi arbori –şi
urâciunea.
Abia îi desluşeam faţa vărului Iancu.
— Ar fi bine să intrăm într-o cârciumă.
— Dacă vrei…
În târg, la tot pasul, cârciumi. Am intrat în cea dintâi
care ne-a ieşit în drum. Ne-am aşezat la masă.
— Doi ţapi, comandă văru-meu.
Ni s-au adus doi ţapi.
Văru-meu Iancu Brătescu dintr-o dată şi l-a băut pe-al
lui. Eu abia mi-am udat buzele.
— Nu-ţi place berea?
— Nu, e amară…
— Amară?! Bea măcar un sfert de pahar. O să-ţi facă
bine.
Dusesem paharul la gură şi băgasem de seamă că el
priveşte atent mâna în care ţineam paharul. După ce am
sorbit, mi-am pus mâinile pe genunchi, sub masă, să nu
mi le mai vadă.
— N-arăţi bine deloc la faţă, vere, eşti galben.
Am început să râd.
— Niciodată n-am fost altfel.
— Cine te-a adus la tăbăcărie?
— Tata şi cu mătuşă-mea Finica.
— Urâtă meserie ţi-au ales.
— Urâtă, frumoasă, asta e.
— Ai fi putut să-ţi alegi alta.
— Nu m-am priceput.
395

— Ai de gând să înveţi tăbăcăria?
— Am avut de gând.
— Şi nu mai ai de gând s-o înveţi?
— Am învăţat-o. Nu-mi place. Aş vrea să fac altceva. Aş
vrea să citesc, să învăţ. Aici nu pot citi nimic. Simt că mă
îndobitocesc zi de zi.
— Cum sunt ceilalţi ucenici?
— Băieţi ca şi mine, veniţi de la ţară. Îi roade un singur
gând: să treacă mai repede anii de ucenicie, să se întoarcă în
satele lor, să devină patroni.
— Şi calfele?
— S-au îndobitocit, parcă nici n-ar mai fi oameni. Muncesc,
mănâncă, beau. Sâmbătă seara, duminică seara, se duc la
casa cu fete din fundătură.
— Te-au dus şi pe tine!
— O singură dată. M-a dus unul Dobrică Tunsu.
— Ai putea să te bolnăveşti, dacă mai calci pe-acolo.
— N-am să mai calc…
— Ispita e mare. Caută să te stăpâneşti. Oraşul mănâncă
oamenii. Vezi să nu te mănânce, Darie.
— N-o să mă mănânce, nene Iancule. Am să caut să nu mă
las mâncat…
— Nu mă miră deloc ceea ce mi-ai spus despre ucenici şi
despre calfe. Mai demult, şi până acum câţiva ani, au fost pe
aici, ca în toată ţara de altfel, organizaţii muncitoreşti.
Calfele, ucenicii, muncitorii de la calea ferată îşi aveau
clubul lor. Se întâlneau, citeau, discutau. Se pregăteau
pentru luptă şi pentru viitor. Unii şefi ai mişcării au trădat-o,
au trecut de partea stăpânirii. Mişcarea însă n-a pierit. De
când cu războiul, s-au luat măsuri aspre împotriva ei. În
unele oraşe mişcarea a fost lichidată. Dar sămânţa ei a
rămas pretutindeni. Trebuie să fi rămas şi pe aici. Dacă vrei
să nu fii mâncat de oraş, caută această sămânţă. Poate ai
norocul s-o descoperi într-o zi. Te-aş ajuta, dacă aş rămâne
396

mai mult timp aici. Abia ieri am venit de la Bucureşti. Am
venit să-mi văd neamurile: pe unchiu-meu Tone, pe
mătuşă-mea Finica, pe ceilalţi. I-am văzut. Am aflat de la ei
că tuşa Maria are un băiat în oraş. I-am întrebat dacă te-
au văzut de curând. Mi-au spus că te ascunzi, că-i ocoleşti.
De ce? Ţi-ar prinde bine dacă te-ai duce din când în când
pe la ei, duminica. Ai mai mânca o ciorbă caldă.
Iarăşi am început să râd.
— Vorbeşti, nene Iancule, de parcă nu l-ai cunoaşte pe
unchiu-meu Tone.
— Drept să-ţi spun, prea bine nu-l cunosc, dacă i-am
vorbit de două-trei ori în toată viaţa mea.
Viaţa lui!… Avea douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani
şi vorbea de toată viaţa lui! Scurtă avea să-i fie viaţa
vărului meu Iancu Brătescu. Scurtă de tot…
— Am învăţat meserie la Bucureşti. Sunt mecanic. Pe
limba noastră de la ţară, fierar. Cum am auzit că eşti aici,
am venit să te văd, să te cunosc. Ştii! Părinţii mei au
murit, de piept. Am dus-o şi eu destul de greu, la şcoala de
meserii, dar am biruit. Am crezut în viaţă, într-o viaţă mai
bună, şi am biruit boala. Nu m-am lăsat doborât. Acum
însă, m-a sfătuit doctorul să nu mai rămân la oraş, să
schimb aerul, să mă mut la ţară. Îmi trebuie aer. O să plec
mâine dimineaţă la Omida. Poate găsesc acolo, mai pe
deal, să închiriez o casă şi să deschid un atelier, o fierărie.
— Ai să stai singur?
— La început am să stau singur. Apoi, o să mă
însor. Vreau să am nevastă sănătoasă. Cu o fată de la ţară
o să mă însor. Să-mi nască copii pietroşi, sănătoşi. Vreau
să trăiesc în mijlocul ţăranilor dintre care a plecat tata. Să
lucrez pentru ei, şi să le spun câte ceva din ce-am învăţat,
din ce-am văzut, din ce-am aflat, din ce-am citit.
Se luminează şi mai mult ochii vărului meu.
În cârciumă au intrat doi lăutari jerpeliţi, zgribuliţi. Unul
397

ţine subsuoară o diblă, altul o cobză. Îşi freacă mâinile să şi
le încălzească, încep să scârţâie un cântec. Văru-meu le face
semn.
— Nu-i nevoie să ne cântaţi…
Scoate şi le întinde zece bani.
— Poftim!
— Sărutăm mâna, boierule, mânca-ţi-aş…
Duc banii cârciumarului. Aruncă pe gât lăutarii câte un ţoi
de spirt…
— A venit iarna şi nu mai vrea să plece, spune unul din ei.
M-a pătruns frigul. Mi-au îngheţat cioancili…
— N-ai vrea să ne mişcăm totuşi, nene Iancule?
— Să ne mişcăm.
Pornim pe uliţe.
— La Bucureşti am învăţat multe lucruri. Am învăţat şi
altceva decât fierăria. Apoi am urmat seara o şcoală. Ştiu să
desenez, să pictez. Dacă o să am timp, la ţară, o să mă ocup
şi cu pictura. Am să pictez peisaje, am să pictez uliţele
satului şi gârla de care mi-aduc aminte şi arborii, am să
pictez oameni.
Merg tăcut pe lângă el şi-l ascult. Îi sorb cuvintele. Mă
întreabă:
— Tu ai citit ceva?
— Am citit. Acum n-am timp să-mi trag sufletul. De când
am venit la oraş n-am văzut măcar o carte.
— Asta e rău. Cărţile luminează capul şi cugetul omului.
Să-ţi cauţi timp şi cărţi, să citeşti.
— E uşor de spus.
— Nimic nu e uşor. Tu să te străduieşti să citeşti. Ai de
gând să rămâi mai departe la tăbăcărie?
— Nu, am să mă mut la alt stăpân. Poate chiar săptămâna
asta. Vreau să-mi adun ceva bani, să mă duc la toamnă, la
şcoală, la Turnu.
— Dacă nu începe la toamnă războiul…
398

— Războiul?
— Da, războiul. De doi ani oamenii s-au încăierat între ei
şi se sfâşie ca fiarele. Puţine ţări au rămas care n-au intrat
în război. Printre astea se află şi ţara noastră. Dar n-o să
putem rămâne mult timp deoparte. Caută unii să ne
împingă să intrăm în război împotriva aliaţilor, alţii caută
să ne împingă în război împotriva nemţilor.
— Şi noi trebuie să intrăm în război, numai pentru că
vor alţii?
— Noi doi nu.
Râde văru-meu Iancu.
— Dar oamenii din oraşul ăsta şi din toate oraşele, şi din
toate satele ţării, vor ei să plece la război?
— Nu. Cea mai mare parte dintre ei nu vor să plece la
război. Războiul îl doresc mai ales cei care nu merg pe
front, oamenii care conduc ţara şi cei care-i sprijină. Pentru
aceştia războiul aduce câştiguri mari.
— Dacă o să fie război, o să te duci şi dumneata!…
— Nu cred că am să mă duc. Am recrutat anul trecut şi
nu m-au luat la militărie. M-au găsit debil. Nici anul ăsta
şi nici la anul n-am să fiu mai sănătos decât am fost anul
trecut.
— Eşti bolnav?
— Nu. Nu sunt bolnav, dar nu sunt chiar atât de sănătos
încât să merg la război, să duc puşca pe umăr şi să dorm
nopţi de-a rândul pe pământ, în noroi…
Era târziu de tot când m-a lăsat la uşa tăbăcăriei.
— Plec mâine la Omida. O să ne mai vedem.
Mi-a atins mâinile umflate. A plecat. S-a pierdut în
umbra zidurilor. Am stat la uşă şi i-am ascultat paşii cum
se depărtează. I-am ascultat paşii până nu s-au mai auzit.
M-am strecurat înăuntru în vârful picioarelor. Găliganii
adormiseră. Sforăiau. M-am vârât în aşternut.

399

Aşa cum îmi spusese în seara aceea în care îl văzusem
pentru întâia oară, văru-meu Iancu Brătescu s-a dus
laOmida şi s-a statornicit acolo. A găsit o casă goală la
marginea satului, pe gurgui, în locul unde şoseaua coteşte
spre Stănicuţ. Casa avea arie largă şi lungă, cu pământ roşu,
nisipos, povârnit pe malul cu zăvoi al gârlei. Dacă ieşea seara
pe prispă, vântul adia dinspre gârlă, îi aducea, odată cu
ţânţarii, aerul lânced al bălţii verzui, mirosul amar al
frunzelor de salcie. Sub coasta casei, de seara până-n zori,
orăcăiau broaştele, cu botul verde îndreptat spre lună.
Reparase casa, o spoise, o împodobise cu flori pe lângă uşă
şi pe lângă ferestre, dresese gardul spre uliţă şi într-un
şopron vechi îşi instalase fierăria.
Ieşea seara în sat şi vorbea cu oamenii. Cu blândeţe vorbea
cu oamenii, care se minunau de câte auzeau, de cum le
deschidea fierarul tânăr capul. Tiţă Uie se alipise de văru-
meu Iancu Brătescu ca de un frate. Se mai alipiseră şi alţii
de văru-meu. Mama îl mânca din ochi de drag ce-i era. N-au
întârziat rumânii să-i aducă fiarele plugului la ascuţit, să-i
aducă uneltele lor de fier la reparat. Luase unul mic de şapte
ani, un băiat al lui Ţânţu, al lui nenea Ivan Ţânţu, pe care,
în sfârşit, racilele cu care rămăsese din 1907, când fusese
bătut pe şanţul şoselei, îl doborâseră. Ţânţu cel mic trăgea de
lanţul foalelor. Dacă foalele nu suflă în cărbuni, cărbunii nu
ard.
Cât e ziua de mare, văru-meu Iancu, care avea mâinile
lungi şi subţiri şi degetele aproape străvezii, dar tot numai
muşchi şi vine, mânuia ciocanul.
Puţină vreme a rămas singur văru-meu. A început a-şi
căuta nevastă. A găsit în Stănicuţ, satul vecin.
Nevasta vărului meu Iancu Brătesc fierarul e o femeie
voinică — două femei la un loc –, tare, sănătoasă ca piatra.
Siţa o cheamă. Îi spun cum îi spun ceilalţi fraţi ai mei, îi
spun cum îi spun surorile mele — dada Siţa.
400

S-a bucurat când s-a măritat cu fierarul.
— Iancu, spunea ea femeilor când ieşea seara în uliţă la
vorbă, nu mă scoate la muncă. Mă iubeşte şi mă alintă. N-
am altă grijă decât să-l spăl şi să-i gătesc mâncare. O să
mai am în curând altă grijă: să-i nasc copii. Vrea negreşit
să-i nasc o droaie de copii. Dar ce crede el? Şi-a găsit
proasta? Un singur copil am să-i nasc, pe urmă…
Îşi arată dinţii albi, tăioşi ca dinţii sălbăticiunilor.
— Vreau să trăiesc, nu să mă omor crescând plozi…
Înainte de a se însura, văru-meu Iancu, dacă avea puţin
timp, desena. Îşi cumpărase de la oraş cartoane şi vopsele,
şi pensule, şi creioane negre şi colorate, şi desena. Şi-a
pictat casa lui şi casele vecinilor. Şi-a pictat făurăria. L-a
pictat şi pe băiatul lui Ivan Ţânţu trăgând foalele — jarul cu
aripi roşii, de foc, nicovala. A încercat s-o picteze şi pe
dada Siţa. A sărit cu gura pe el:
— Ce, ţi-ai ieşit din minţi? Altă treabă n-ai? Dacă ştiam
că nu eşti un om în toate minţile, nu mă măritam cu tine.
De unde eram eu să bănui! După ce sfârşeşte munca,
mănâncă omul, se culcă şi doarme — ori iese în uliţă să mai
vorbească cu vecinii. Tu te închizi în casă cu ochii pe cărţi.
O să-ţi pierzi minţile. Ce dracu oi fi citind în cărţile astea?
Nu pricep! Citeşti şi te aduci de spinare!… Văd că mai ai şi
altă meteahnă — umbli cu vopsele, strici cartoane. La ce-ţi
trebuie astea? Vrei să-ţi vezi casa? Ieşi, omule, în bătătură
şi uită-te la ea până ameţeşti… Vrei să vezi balta şi sălciile
de lângă baltă? Aşează-te colo, pe coastă, şi priveşte până
te-i sătura! Şi pe păduchiosul ăsta de plod al lui Ţânţu, nu
e destul că te zgâieşti toată ziua la el în şopron când suflă
foalele, l-ai zugrăvit pe carton! Ce-oi fi găsit la el?…
Muierile din vecini se uită la cartoanele pictate de văru-
meu Iancu — se uită mai ales la cartonul pe care e zugrăvit
Ţinţu cel mic, lângă foale, cu obrazul pătat de cenuşă.
— Parcă e viu! Şi focul! Dacă pui mâna, te frigi…
401

O ceartă pe Siţa vecinele:
— Îţi baţi joc de noroc, Siţo. Om ca al tău, mai rar…Are dar
de sus…
— Ce-am eu din darul lui! Ce câştigă el, dacă spoieşte
cartoane? Aş înţelege, dacă le-ar vinde şi mi-ar cumpăra
pălărie!…
Văru-meu glumeşte:
— Asta-ţi lipsea! Pălăria. Eu te-am luat tocmai pentru că
nu porţi pălărie, nu eşti fată de oraş…
— Vreau să fiu ca o fată de la oraş, cucoană, cu pălărie…
— O să fii…
— Când? Mereu îmi spui: o să fii, o să fii…
De cinci ori pe săptămână mâncăm mămăligă cu zeamă de
fasole ori de linte. Joia şi duminica, pâine şi varză cu carne
ori tocană.
— La mine trăiţi cu bimpaşa, se lăuda jupân Moţatu, nu
puteţi să vă plângeţi că nu vă port de grijă. Patul e pat, masa
e masă, acum iarna aveţi căldurică…
Umblu cu picioarele înfăşurate în cârpe. Când ies să mă
plimb, încalţ opincile pe care le-am luat de acasă, în traistă.
Tot colindând duminica după-masă în târg, am intrat într-
o zi în vorbă cu un băiat înalt, negricios:
— Eşti de la ţară?
— Nu. De la Paris…
A izbucnit în râs. Am râs şi eu.
S-a rupt gheaţa.
— La cine lucrezi?
— La Moţatu…
— Altul mai zgârâie-brânză nu găseai?
— Acolo m-a dus mătuşă-mea…
S-a plimbat cu mine spre margine, spre cimitir.
M-a iscodit în chip şi fel. I-am spus numai ce-am vrut să-i
spun.

402

În centrul oraşului, acolo unde se încrucişează cele două
străzi largi, cu trotuare, se află monumentul unui general
care nu a murit pe niciun câmp de luptă, monumentul
generalului Mantu.
Şi în sat la noi se află un monument. Nu la vreo răscruce
de uliţe, nici în faţa primăriei sau a şcolii sau a bisericii.
Monumentul din satul nostru se află în bătătura casei lui
Ispas Capră, în curtea lui Ispas Capră. Capră e bătrân. Îi
trăieşte nevasta. Numai copiii i-au murit mai demult, când
era tânăr. A avut ceva stare, dar după ce i-au murit copiii,
nu l-a mai îndemnat inima să muncească. A muncit numai
cât i-a trebuit ca să aibă cu ce trăi. L-au purtat nişte rude
îndepărtate la târg, la Turnu, prin judecăţi, pentru nişte
pământuri care până la urmă n-au rămas nici ale lui
Capră, nici ale neamurilor cu care se judeca, ci ale
avocatului Vică Georgescu care, chipurile, l-a apărat pe
împricinat de lăcomia rudelor.
La Turnu, acolo unde se sfârşeşte strada mare şi începe
grădina publică, orăşenii au ridicat mai demult o statuie în
amintirea soldaţilor care la 77 au trecut dincolo de Dunăre
şi s-au bătut la Plevna cu turcii, alături de armatele
ruseşti.
— Ce este asta? a întrebat Ispas Capră.
— Monument, i-a răspuns măturătorul care strângea
frunzele de pe jos.
— Un monument? Pentru ce?
— Ca să-şi aducă aminte oamenii de soldaţii care au
murit la şaptezeci şi şapte în războiul cu turcii…
Lui Ispas Capră i-a rămas în minte lămurirea
gunoierului: oamenii au ridicat un monument ca să-şi
aducă aminte de alţi oameni care au trăit cândva şi care
acum au putrezit.
— La ce te gândeşti, Ispase? îl tot întreba nevastă-sa.
— Iacă, la ce-mi trece şi mie prin cap mă gândesc.
403

A vândut bucatele. Şi-a vândut o parte din pământ. Fără
să spună nimănui nimic, nici măcar nevestei, s-a urcat în
tren şi s-a dus la oraş, la Turnu. La pietrarii care ridică în
cimitir cruci şi monumente pentru morţi s-a dus Capră.
— Poţi dumneata, pietrarule, să-mi faci mie un
monument?
— Ţi-a murit cineva?
— Nu. Nu mi-a murit nimeni. Pentru mine să faci
monumentul,
— La cimitir?
— Nu. În faţa casei mele să-l faci.
S-a mirat pietrarul:
— În faţa casei?!
— Da, în faţa casei mele. Cu faţa spre şosea.
— Şi de ce vrei dumneata să-ţi fac eu un monument?
— Ca să-şi aducă lumea aminte mai târziu că acolo, în
casa aia şi pe locul ăla, am trăit eu, moş Ispas Capră.
S-a tocmit mult cu pietrarul. Până la urmă s-a înţeles cu
el. La plătit. S-a întors acasă şi a aşteptat să-i vină pietrarul
cu monumentul.
La termenul hotărât, pietrarul s-a prezentat la IspasCapră
însoţit de doi meşteri.
— Unde e monumentul? a întrebat omul.
— Vine cu trenul!… Fă rost de nişte care, să-l aducă de la
gară.
A luat cu chirie două care moş Capră şi s-a dus la gară. În
lăzi bătute în cuie, mai grele decât pietrele de moară, i-a
sosit de la oraş monumentul. Meşterii, aşa cum le-a cerut, i
l-au ridicat în faţa casei, cu faţa spreşosea. E un stâlp înalt
de piatră în vârful căruia stă de veghe un vultur de bronz cu
aripile întinse a zbor. Pe monument, cu litere săpate în
piatră, aurite, pietrarul a scris: Am ridicat acest monument,
eu, moş Ispas Capră, ca să-şi aducă lumea aminte de mine.
L-a certat rău baba. Pe urmă s-a împăcat cu sminteala
404

bărbatului ei.
Acum Ispas Capră e bătrân şi bolnav. Zace în casă.
Sărăcia l-a cuprins cu totul. Nevasta îl hrăneşte cu zeamă
de fasole iarna, şi vara cu urzici, cu ştevie.
E bolnav pe moarte. Are poftă de o picătură de lapte.
— Du-te, fă muiere, şi cumpără-mi o cană de lapte din
sat.
— Când erai în putere, nu ţi-ai cumpărat vacă. Ţi-ai
ridicat în faţa casei monument. Scoală-te acum din pat şi
du-te de mulge cioara din vârful monumentului. Mulge
cioara, dacă ai poftă de lapte…
Ispas Capră oftează:
— Nu înţelege. Nimic nu înţelege muierea mea. Eu o să
mor, dar lumea o să-şi aducă aminte de mine. Du-te şi
cumpără-mi o picătură de lapte…
— Cioara! Scoală-te din pat şi mulge cioara…

Aici, în centru, unde se încrucişează străzile, se afla
statuia generalului Mantu, mort mai demult. La nicio
bătălie n-a luat parte răposatul. A avut păduri şi moşii în
judeţ, care sunt acum ale moştenitorilor, a fost deputat, a
fost senator. I-au ridicat neamurile monument, să nu-luite
lumea. Trec oamenii pe lângă chipul lui turnat în bronz,
abia ridică unul privirile să-i vadă barba spintecată în
două, mustăţile cu vârful răsucit. Se opresc din zbor
ciorile, în popas, pe căpăţâna ilustrului, slobod găinaţ alb
pe creştetul cu freză.
În faţa statuii stau, căzute parcă în genunchi, două
prăvălii lipite. Una e librăria „La Papagalul de aur”, unde
vinde creioane, cretă, hârtie de împachetat şi câteodată
cărţi — toamna, când se deschid şcolile — băiatul înalt,
negricios, pe care-l cheamă Urmuz Niculescu; alta e
magazinul cu de toate al noului meu stăpân Mielu Guşă,
căruia oraşul îi spuse Pomneată, magazin care poartă
405

deasupra uşii şi a ferestrelor, scrisă alb pe negru, firma „La
înger”.
Zăpada se cerne iarăşi deasupra oraşului. Troienele cresc.
— Iarna simte că i se apropie sfârşitul şi se mai încruntă o
săptămână, două.
— Poate şi o lună, că nu s-a sfârşit nici februarie.
Birjarii au înhămat caii la sănii, le-au pus funde colorate
pe la urechi, le-au agăţat clopoţei la gât. Aşteaptă săniile
lângă monument. Caii clatină clopoţeii. Bat din picioare
birjarii golaşi, să nu îngheţe. Rari trecătorii. Nici un client
pentru sănii, pentru „Papagal”, pentru „Înger”. Negustorii din
buze bat.
— Ai dracului ţărani, putrezesc în bordeie, nu mai calcă
prin târg!… Un picior de om nu vezi…
Jupân Mielu Guşă n-are dever.
— Poate moare cineva. Nu se poate să nu moară cineva pe-
o vreme câinoasă ca asta.
Pică un client. Cumpără o lumânare subţire, de zece bani.
Are un copil bolnav. Poate moare. Să nu moară fără
lumânare.
— Trenul s-a înzăpezit între păduri, sus, spre miazănoapte.
Până la marginea oraşului au venit lupii din vlăsia de
lângă Vede. Împotmolite sunt toate drumurile.
— Du-te şi spune să-mi aducă o cafea.
Peste drum de „Înger” a ridicat obloanele cafenelei domnul
Miltiade. Trec strada.
— O cafea pentru jupân Guşă…
— Se face!… răspunde un chelner.
Strigă peste paravan comanda:
— O cafea pentru nenea Pomneată…
Parcă m-ar vedea acum pentru întâia oară domnul
Miltiade. Şi ieri m-a văzut.
— Ia-mi stai oleacă, neică. Eşti de la „Înger”?
— De la „Înger”.
406

— Ai intrat în slujbă la Pomneată?
— Am intrat.
— Când s-a petrecut minunea?
— Ieri dimineaţă…
— Aha! Mă miram eu…
— Vă rog să trimiteţi cafeaua jupânului.
— Nicio grijă…
Mă petrece cu ochii cafegiul.
— Acuşi se apropie prânzul, spune jupânul. Simt cum mi
se face un gol sub curea. Fii drăguţ şi repede-te până
acasă. Vino cu sufertaşul cu mâncare. Vezi să nu-mi verşi
mâncarea pe drum, că te jupoi de viu…
Casa jupânului e tocmai la marginea dinspre Scrioaşte a
oraşului. Am cale lungă de mers. Merg. Opincile scârţâie
zăpada îngheţată. Mă ia în pene, mă umflă, mă saltă
vântul. Mă mai ţin de uluci. Pe la răspântii mă ghemui.
— Sărut mâna, cucoană. M-a trimis jupânul să iau
sufertaşul cu mâncare.
— Dar bani pentru piaţă mi-a lăsat azi-dimineaţă? Avenit
la ziuă de la tripou. Dar ştie că lemnele sunt pe sfârşite?
Nimic nu ştie. Nimic nu vrea să ştie, nemernicul…Trimite
după mâncare!… Mânca-l-ar pământul să-l mănânce!
Otrăvi-m-aş în gura lui…
Cucoana are ochii roşii, plânşi. Ţine în braţe două fete
gălbejite, cu bube dulci pe lângă năsucurile mucoase.
— Na! Leagănă-le… Poate-or dormi, dormir-ar până la
sfârşitul lumii, că nu pot să am odihnă de ele.
Iau fetele în braţe. Cu stângăcie le iau. Se opresc o clipă
din ţipat fetele. Apoi, parc-ar fi fost vorbite, îşi dau
amândouă drumul pe mine.
— Afurisitele! Ţi-o făcură. Ieşi afară şi şterge-te cu
zăpadă, dar nu te supăra. Asta aduce noroc. Dacă mi-aş fi
dat drumul în scăldătoare, după ce m-a născut mama şi
m-a băgat moaşa întâi în apă, nu m-aş fi măritat cu Guşă,
407

n-aş fi atât de nenorocită… Of…
La vremea prânzului, jupân Guşă a desfăcut sufertaşul, a
întins castronaşele pe tejghea, a mâncat.
Seara, mă întorc de la „Înger” singur, cu sufertaşul gol.
Jupânul vine târziu de tot, pe la miezul nopţii uneori, altă
dată spre ziuă. Dorm într-o odaie cu Zâna, servitoarea. E o
fată voinică, pietroasă, cu mâini mari, roşii. Îngrijeşte mai
mult de bivoliţe decât de casă. Patru bivoliţe rumegă fân în
grajd — trei negre smoală, una albă colilie. Cu bivoliţele ţine
cucoana casa. Vinde lapte în vecini. Ciocăne uşor în uşă, în
miez de noapte, jupân Guşă. Zâna are somn de pisică, sare,
deschide. Caut să mă cufund mai adânc în somn. Nicio
mişcare nu-mi îngădui.
— Ăsta doarme?
— Doarme. Poţi să tai lemne pe el. Nu se trezeşte. Are
somnul greu.
Rămâne în odaie. Nu rămâne mult. În vârful picioarelor
pleacă. Uşi trântite. Cucoana urlă cât o ţine gura:
— Iar ai fost la Zâna, netrebnicule. De un an, noapte de
noapte, te duci la ea, de când am născut fetele. Nu te-ar mai
răbda pământul!
Curtea e largă. Casa e cam pe la mijlocul curţii. Uliţa
pustie se pierde sub zăpadă în câmp.
— Auzi? mă întreabă prin întuneric Zâna.
— Aud…
— Asta nu e casă, e balamuc curat…
— De câţi ani slujeşti la Pomneată?
— De doi ani…
— Şi nu ţi s-a urât?
— Mi s-a urât, dar ce să fac? La altul e tot aşa, ori mai
rău…
— Cucoana te bate?
— Nu.
— Ce-ai face dacă te-ar bate?
408

— I-aş scoate ochii.
— De ce-l primeşti pe jupân la tine? Îţi place?
— Nu-mi place. Îl primesc ca să-i fac în necaz cucoanei.
O urăsc. Pe toate cucoanele le urăsc.
Zâna se ghemuie în pat. Se acoperă până sub bărbie cu
plapoma.
— Să dormim, spune, că acuşi se face ziuă!…
— Să dormim!…
Vrem să dormim şi nu izbutim. Prin întunericul odăii
somnul, ca o vulpe, ne dă târcoale, se apropie, se
depărtează, nu se lipeşte de noi. Patul e mare, de la un zid
la alt zid. M-am ghemuit într-un colţ. În alt colţ s-a
ghemuitZâna.
— Dormi?
— Nu…
— Nici eu…
Mă ridic şi dau la o parte perdeaua. Negura din odaie se
subţiază.
— Darie…
— Da…
— Tu ai vrea să vii lângă mine…
— Da…
Îmi tremură buzele. Mă acopăr mai bine. Mă
strâng. Tremur. S-a lăsat ger aspru afară. S-a răcit odaia…
— Să nu vii…
— N-am să vin…
Uliţa e departe. Se aud totuşi paşii unui întârziat. Câinii,
slobozi, sar la gard, latră.
— Sunt bolnavă, băiatule…
Uliţa e plină de zăpadă. Când ninge, uliţa e frumoasă,
nespus de frumoasă. Casele cu căciuli de zăpadă, gardurile
cu căciuli de zăpadă — fiecare ştachete cu căciula
lui. Arborii, cu crengile bogate, îndoite sub belşugul alb.
Aîncetat ninsoarea. Au prins oamenii a umbla pe uliţă.
409

Sub tălpile lor zăpada şi-a pierdut neprihănirea.
— Te-aş nenoroci, puiule…
Se luminează. Mă îmbrac şi mă duc la grajd. Altădată
miroseam a tăbăcărie, a piele pusă la putrezit, a
argăseală. Acum miros a grajd — a grajd şi a tămâie. La
„Înger”, dintre toate mărfurile pe care le avem de vânzare, nu
miroase
decât
tămâia.
Sicriele
n-au
miros,
nici
chimbrica. Curăţ grajdul de bălegar, ţesăl bivoliţele, le umplu
ieslea de fân, pe jos aştern paie proaspete. Zâna le mulge —
pe cele cu lapte…
Spre marginea oraşului, mai în fiece noapte hoţii sparg o
casă, fură ce găsesc, lasă oamenii goi. Mişună târgul de hoţi.
— Să nu te-nhăitezi cu hoţii, Darie, mă povăţuieşteZâna.
Înfunzi puşcăria.
— Nu pentru asta am venit la oraş, îi spun. Am venit să
muncesc, să câştig ceva bani…
— Să câştigi bani! Şi te-ai angajat la Mielu Guşă!
— N-o să-mi plătească?
Zâna se mulţumi să ridice din umeri. Am simţit că-mi
pătrunde un şarpe rece în inimă.
— Pe degeaba, îi spun, n-am de gând să mă sleiesc
muncind…
La „Înger”, se găsesc de vânzare toate cele necesare pentru
îngroparea unui mort: lumânări şi tămâie, haine de postav
putred abia înseilate, că nu s-ar ţine pe un om viu nici
măcar un ceas, papuci şi ghete cu talpă de mucavaneagră,
lustruită, şi sicrie de toate mărimile — sicrie mici, cât o cutie
de pantofi, şi sicrie ceva mai măricele, vopsite în alb, sicrie
lungi şi largi, pentru morţi corpolenţi, sicrie înguste şi scurte
pentru mărunţei. Sicriele sunt aşezate la rând, stivă, în
fundul magazinului. Rafturile gem de viguri neîncepute de
chimbrică neagră, de chimbrică albă. Cu chimbrică albă se
îmbracă sicriele fetelor care mor înainte de a se mărita.
— Dacă e îndurerat, omul nu se mai tocmeşte. Plăteşte cât
410

i se cere, ia marfa şi se grăbeşte să golească odaia de mort.
Asta e negustoria lui Pomneată. Oricât de drag ţi-ar fi
cineva, dacă moare, trebuie să-l îngropi cât mai
repede. Morţii supără, vara mai ales, când încep a mirosi la
un ceas după ce se răcesc.
— Nene Urmuz, de ce m-ai îndemnat să intru slugă
laGuşă?
— Mai întâi, nu-mi spune Urmuz, nene Urmuz. Spune-
mi cum îmi spune tot oraşul: Papagal, nenea Papagal…
— Bine, dar Papagal e… firma.
— Eu sunt una cu firma pe care o servesc. Mi se
spunePapagal. Zi-mi Papagal.
— De ce m-ai povăţuit să intru la Guşă, nene Papagal?
— E mai bine aici decât la tăbăcărie.
— Acum trebuie să am grijă de bivoliţele lui. Zâna s-a
coconit.
— Îngrijeşte bivoliţele. Aici, până la primăvară, când s-or
deschide iar drumurile, păzeşti degeaba sicriele… Ruşanii
nu se grăbesc să moară. Dacă Pomneată ar avea prăvălie la
Alexandria, i-ar merge mai bine…
— Cum asta? E oraşul mai mare?
— Nu. Dar la Alexandria toţi oamenii sunt bolnavi de
oftică. Cei mai mulţi mor toamna şi primăvara. Dar mor şi
peste an. Nu e zi fără cel puţin o înmormântare…
— Sunt şi aici destui ofticoşi…
— Sunt, dar mai puţini ca în alte părţi. Au grădini în
jurul caselor, mănâncă ceva mai bine. Nu citesc. Nu citesc
o carte. Parcă s-ar teme să nu le frigă ochii literele…
Cade pe gânduri Papagal. Izbucneşte:
— Of! Ce oraş! Ce oraş! Temniţă, nu oraş! N-am vândut
nicio carte de anul trecut!… Ce oraş! Ce oraş!
Aş fi vrut să-i cer cărţi, să citesc. Când să citeşti?!Dacă
m-ar vedea că răsfoiesc o carte, jupânul Mielu Guşă mi-ar
frânge junghietura gâtului.
411

Nu m-am ales cu niciun câştig de la „Înger”. Jupânul, când
i-am cerut socoteala, a tras sertarul tejghelei.
— Uită-te! N-am un cinci. Dacă nu moarte nimeni!…
De la tăbăcar izbutisem, câr-mâr, să-i storc, la plecare, doi
poli.
Cu cinci poli mă alesesem de la Bănică Vurtejan. Băcănia
lui Bănică era alături de tăbăcăria Moţatu. DomnulBănică
era un bărbat înalt, bărbos, oacheş. Avea un singur cusur:
se uita cruciş. Adică nu, mai avea unul: vorbea peltic. Stătea
crăcănat — parcă pe picioroange — în faţa băcăniei, cu şorţul
verde dinainte. Vindea ţăranilor sare, ştreanguri, lumânări.
Câteodată le vindea şi păcură. Lângă pragul prăvăliei, un
butoi mare îşi licărea în soare smoala.
N-avea băiat de prăvălie. M-a momit pe mine. Faţă de
munca din tăbăcărie, faţă de drumurile lungi pe care trebuia
să le străbat, de câteva ori pe zi, de la „Înger” până la
marginea oraşului şi îndărăt, ceea ce aveam de trebăluit la
Bănică mi se părea glumă. În loc să iei la spinare pieile
crude, să le duci în pivniţă şi să le laşi să se împută în butii,
ca apoi, după câteva săptămâni, să le scoţi acre şi să le
întinzi pe frânghie, la soare, să le cureţi, şi să fii tot murat
până în măduva oaselor de acel miros greu, greţos, înecăcios,
în loc să ţii în braţe două fete buboase care chelălăie întruna,
să cureţi grajdul, să ţeseli bivoliţele şi să înduri scandaluri la
miezul nopţii — ia gândeşte-te, să-ţi pierzi vremea în faţa
băcăniei, la aer, să n-ai altă grijă decât să apuci rumânii de
pulpană, să-i tragi în prăvălie cu voia, cu sila…
— Cumpără de la noi, neică! Vindem mai ieftin ca
vecinul!…
Vecinul făcea la fel, fără supărare.
Nici nu era muncă. Jucându-mă mi se părea că am să fac
treaba. Am şi făcut-o jucându-mă.
Grele erau numai droburile de sare, pe care trebuia să le
scot dimineaţa în faţa băcăniei, şi să le aşez, în stivă, lângă
412

zid. Seara le luam, drob cu drob, şi le îngrămădeam sub
rafturi.
Greu şi butoiul cu păcură, care era scos în fiecare
dimineaţă afară şi seara aşezat din nou înăuntru. Îl
apucam, eu de-o margine, jupânul de alta. Îmi trosneau
şalele. Corvoada trebuia făcută. O făceam…
Avea jupânul un băiat, îl chema tot Bănică. Era aidoma
jupânului: înalt, subţire, negricios, zbanghiu, peltic. Mă
înjura de câteva ori pe zi de mamă, de fraţi, de
surori. Taică-său făcea haz. Dacă venea spre seară la
prăvălie, îl luam în cârcă şi străbăteam cu el uliţa mare,
jumătate din oraş, îl duceam acasă… L-aş fi dus, cu câtă
plăcere, la cimitir…

Cimitirul se află în partea dinspre apus a oraşului, pe
coastă. Aproape toate cimitirele câte le-am văzut sunt
aşezate pe povârnişul unui deal. Dacă morţilor le-ar
rămâne ochii vii şi dacă privirile lor ar putea străbate
pânza cu care le este acoperită, faţa, capacul sicriului,
pământul care apasă coşciugul şi iarba deasă care
năpădeşte mormintele, ei, morţii, ar continua să vadă
oraşul şi casele, uliţele şi oamenii, ariile şi grădinile.
— Ochii morţilor nu rămân vii. Grăbeşte-te să vezi lumea
cât trăieşti…
— Mă şi grăbesc…
Cu Papagal, cu nenea Papagal am colindat o după-
amiază întreagă cimitirul. E un băiat ciudat vânzătorul de
cutii şi tăbliţe, de bureţi şi creioane, care s-ar vrea şi
vânzător de cărţi într-un târg de negustori şi măcelari în
care mai nimeni nu citeşte.
— Priveşte, îmi spune el, bogaţii şi după moarte vor să ne
înfrunte cu bogăţia lor… îşi clădesc la cimitir adevărate
palate, din cărămidă, din piatră, din marmoră chiar, în
subsoluri, pe lângă ziduri, ca-n rafturi, la rând, dorm
413

morţii şi putrezesc în tronuri de metal. Cruci cu litereaurite
le arată numele. Spânzură în cavouri coroane cu flori de
plumb care nu se veştejesc, care nu prind rugină. Din
fotografii vechi zâmbesc chipuri şterse de ani. Nu-mi place
cimitirul…
— Mai bine am fi mers dincolo de Vedea, nene Papagal, să
ne fi plimbat prin pădure.
— O să ne plimbăm altădată.
Ne-am oprit lângă un cavou uriaş, un adevărat palat, în
care ar putea locui câteva familii de oameni vii. În faţa
palatului de marmură albă, cu ferestre de sticlă colorată,
deasupra lespezilor, plânge un înger împietrit, cu aripile
sparte la sfârcuri. E urcat, ori mai curând coborât de sus,
din slavă, pe un soclu înalt, îngerul cenuşiu… Privirile lui de
marmoră cad pe creştetul unui bust susţinut de un soclu
mai mărunt. Îngerul e de marmoră. De marmoră sunt şi
lespezile. De bronz e bustul şi înfăţişează un bărbat sever, cu
obraz buhăit şi mustaţă lungă răsucită la vârfuri, cu barba
retezată scurt.
— Îl vezi, ăsta e bustul lui Amedeu Carac. Avea moşie
lângă râu, la noi, la Merigoala. A omorât la nouă sute şapte
oameni cu mâna lui. Îţi aduci aminte de nouă sute şapte?
— Îmi aduc. Eram măricel.
— Începuseră turburările în ţară. Ajunseseră şi la
noi. Merigolenii însă nu s-au pripit. Oameni băgaţi în sperieţi
de boieri, de slugile boierilor, de jandarmi. Au rămas să vadă
ce se mai întâmplă, să se mai gândească, să se mai
socotească. Ardeau conacele în jurul Merigoalei, numai
laMerigoala nu. Până să treacă merigolenii la faptă a trecut
ciocoiul, ăsta pe care-l vezi aci turnat în bronz. A chemat
soldaţi şi soldaţii au venit. Avea trecere mare la prefect. I-a
împărţit pe soldaţi în pichete şi i-a pus să-i apere curtea şi
conacele. Grupul soldaţilor îl comanda un nepot al
ciocoiului, un locotenent. S-au aşezat amândoi, unchiul şi
414

nepotul, cu caznele pe sat. Pretindea moşierul că sătenii i-
ar fi furat un purcel. Poate-i pierise purcelul rătăcit în
luncă, dintr-o turmă de peste trei sute, ori poate îl
prinseseră şi-l fripseseră soldaţii, uitaţi fără mâncare la
curţi şi la conace. Nimeni nu se îngrijise să le dea soldaţilor
mâncare. Numai gloanţe li se dăduse. Ciocoiul o ţinea una
şi bună — că satul s-a răsculat şi i-a pricinuit pagubă. A
strâns cu soldaţii, de prin oboare, porcii oamenilor şi i-a
dus la conac. Pentru un purcel de lapte s-a despăgubit
Carac cu toţi porcii satului… Pe urmă a ridicat altă
pretenţie. Că oamenii i-ar fi spart un hambar şi i-ar fi furat
bucatele. Ştii că fusese vara dinaintea răscoalelor secetă.
Dar oamenii vânduseră unii pământul, alţii vitele şi-şi mai
cumpăraseră bucate. Cu soldaţii a adunat tot ce-a găsit în
hambare, în pătule. Unora le-a luat şi sacii cu mălai din
case. Soldaţii patrulau zi şi noapte prin sat cu armele
încărcate. Pas de te mişcă dacă poţi!… A început
măcelărirea răsculaţilor prin satele megieşe. Putea să stea
cu mâinile în sân Amedeu Carac? Uite-l!… Acum stă sub
lespede. Atunci a prins a umbla călare prin sat cu nepotu-
său, cu soldaţii. Intrau în arii, pătrundeau cu pistoalele
întinse în casă, împuşcau pe cine nimereau, fără osebire. O
săptămână i-a trebuit până să se sature de sânge. Când s-
a săturat, când a crezut că el a băgat destulă spaimă în
oameni, să ţină oamenii minte, să-i asculte poruncile fără
crâcnire, s-a oprit, s-a mulţumit numai să-i bată pe
oameni şi să-i trimeată legaţi de prăjini la oraş, la Turnu…
Cimitirul e mare. Acolo, sus, pe creasta dealului, luceşte
în soare o casă albastră de sticlă. O vezi printre salcâmi,
printre plopi, din oraş.
— Câinele ăsta, adaugă nenea Papagal, a împuşcat-o pe
mama. Vin aici din când în când să-i scuip mormântul. De
câte ori vin mi se face silă, scuip alături, în iarba
nevinovată…
415

Urcăm spre casa albastră de pe muche. Ajungem.
Eîmprejmuită cu gard mărunt casa. Între casă şi portiţă,
potecă pietruită. De o parte şi alta a potecii straturi de flori
veştede, putrede toamna, vii şi roşii ca flăcările acum, în
plină primăvară. Prin zidurile de sticlă privim în cavou. Pe
peretele din fund, înrămată, o fotografie mare cât omul.
Fotografia e a mortului şi mortul a fost tânăr. Să tot fi avut
douăzeci de ani!… Tânăr şi frumos a fost mortul!…
Sprâncene arcuite a avut şi deasupra buzelor un puf subţire
de mustaţă. Deasupra fotografiei atârnă o inscripţie:

CĂLIN CĂTĂLIN BIZIC

un meteor
a apărut!

a strălucit!
a dispărut!

L’esprit a tue la matiere. 1

— A fost băiatul farmacistului Bâzâc de lângă „Mireasă”,
spune nenea Papagal. S-a aruncat acum doi ani în stradă, de
la balcon…
Lângă librăria „La Papagalul de aur”, peste drum de„Înger”,
se află două case cu etaj — rarităţile târgului –casa în care e
instalată „Farmacia Cătălin Bâzâc” şi aceea în care stă din
zorii zilei până seara târziu deschis magazinul „La Mireasă”
al jupânului Atanasie Guşă, fratele lui jupân Mielu. Nu se
concurau între ei fraţii Guşă, căci „Îngerul” vindea sicrie şi
lumânări, tămâie şi veşminte pentru morţi, iar „Mireasa”
vindea, pentru mirese, voaluri albe, sovonuri, jerbe de

1 Spiritul a ucis materia. (fr. )
416

beteală, pantofi albi şi rochii gata croite, care trebuiau să
fie numai potrivite pe trupul cumpărătoarei. Cusătura
rochiei se făcea în dosul prăvăliei, într-o odăiţă unde
lucrau două fete…
„Mireasa” avea clienţi mai ales toamna, când, după
culesul porumbului, începeau nunţile la sate. Băieţii de
prăvălie de la „Mireasă” purtau funde de beteală în piept,
ca nuntaşii, îşi pierdeau timpul pe lângă prag, pe trotuar,
pofteau rumânii să intre, să cumpere, să aibă
AtanasieGuşă dever. Dacă voiau să râdă, vânzătorii se
legau de câte-o băbătie care, amintindu-şi de tinereţea ei
îndepărtată, zgâia îndelung ochii la vitrine. Se găsea în
vitrină o femeie de ghips împopoţonată pentru nuntă, o
mireasă ursită să rămână mereu fără ginere… Obrazul îi
crăpase de vechime. Soarele îi plesnise buzele vopsite.
— Poftiţi înăuntru, domnişoară. Avem pantofi albi şi
cunună de lămâiţă…
— Mânca-v-ar pustia…
Pleca băbătia.
— Frate-meu Mielu o duce mai bine, se văieta
patronul„Miresei”. Eu vând pentru nunţi, el pentru
înmormântări. Sunt mai dese înmormântările…
Destul de dese erau înmormântările în oraş. Popii de la
patru biserici abia pridideau cu îngropările, cu pomenile,
cu parastasele. Copiii, mai ales, mureau. În partea de jos a
târgului — şi mai mult de jumătate târg era întins pe vale —
se revărsa pe uliţe în fiecare primăvară râul, se întindeau
băltoacele prin arii pustii, prin oboare cu case părăsite,
rămâneau, se schimbau în smârcuri putrede care
duraupână începea iarna şi le acoperea zăpada. Piereau
slăbiţi, mâncaţi de friguri, copiii. „Îngerul” vindea atunci
sicrie mici, sicrie mijlocii.
A îmbătrânit Cătălin Bâzâc vânzând hapuri şi pişcoturi,
unsori cu care, dacă te ungi, mor păduchii înţesaţi în
417

cămaşă, în platcă, la brâu, în creţurile izmenelor — şi alifie de
râie. Vinerea, când e zi de târg, se înghesuie sătenii în
spiţeria lui Bâzâc. Intră sfioşi în farmacia care e podită cu
piatră. Îi sperie cântarele mici de pe tejghea, două la număr,
galbene, lucioase. Îi sperie rafturile unde stau aşezate, la
rând, borcanele.
— Ce să-ţi mai dau, moşule?
— Pişcoturi. S-a umflat burta nepotului. Socotim c-o avea
limbrici…
— Ce vrei, leleo?…
Lelea se apropie, şopteşte în urechea spiţerului pe
jumătate surd:
— Alifie de râie…
Slugile boiereşti care păzesc conacele risipite pe câmp,
ciobanii care stăjuiesc turmele de oi, porcarii, văcarii cer
alifie de omorât păduchii. Cei mai mulţi dintre sătenii care
intră în spiţerie cumpără alifie de râie. Le-o serveşte spiţerul
în cutii rotunde, cenuşii, de carton.
— Mai spălaţi-vă şi voi, binevoieşte a-i povăţui farmacistul.
— De spălat ne spălăm noi, că oameni suntem, dar n-avem
cămăşi de schimb. Şi dacă n-ai cămaşă de schimb, nu-ţi
prea foloseşte spălatul. Peste pielea spălată pui iar cămaşa
cu zoaie veche. E scump bumbacul, domnule. Escumpă şi
doctoria dumitale. Numai munca noastră e ieftină…
În farmacie, oamenii ţin căciulile în mâini. În alte prăvălii
stau cu ele pe ceafă şi se tocmesc pentru marfă. Aci, câte
cere spiţerul, atâta dau. La spiţerie nu încape tocma.
Spiţerul e mărunt, slăbuţ, un pui de om ai zice. Numai
capul îl are mare. Mare şi chel, cu ochelari cu sticle groase. A
avut şi nevastă. I s-a prăpădit la un an, de inimă rea, după
ce i-a murit băiatul.
— Da, povesteşte mai departe nenea Papagal, s-a aruncat
de la balcon în stradă cu umbrela…
— De ce cu umbrela?
418

— A vrut să vadă dacă poate să plutească în aer.
— Era nebun?
— Nici zdravăn la minte nu era.
— Nu înţeleg de ce unii oameni îşi ridică zilele. De moarte
nu scapă nimeni.
— Din slăbiciune, spune Papagal, din laşitate. Nu toţi au
curajul să lupte cu greutăţile.
— Dar ce greutăţi putea să aibă băiatul unui farmacist?
— Cât a învăţat la liceu, băiatul lui Bâzâc s-a aflat în
fruntea şcolii. Era mândria familiei. „Fiu-meu — spunea
spiţerul — o să devină învăţat mare. ”Îl credea toată lumea.
Băiatul era cumpănit la minte şi ager. L-a trimis taică-său
la învăţătură în Franţa. A vrut să facă din el inginer cum
nu se află altul în toată ţara. A avut o dragoste la Paris
băiatul. A izbucnit războiul. Băiatul farmacistului a fost
nevoit să se înapoieze acasă. Nu şi-a putut aduce cu el
dragostea. Din pricina asta i s-a slăbit mintea. L-a copleşit
tristeţea, apoi disperarea. S-a zvârlit pe trotuar, şi-a rupt
oasele. S-a tânguit câteva zile, a murit.
Fotografia ni-l arată pe Călin Cătălin Bâzâc frumos, cu
ochi mari, luminoşi. Numai în fotografie i-au rămas ochii.
— Dă-l dracului de cimitir, nene Papagal, hai în oraş!…
Coborâm dealul. Primăvara e pe sfârşite. Au înflorit
salcâmii. Gardul cimitirului e îmbrăcat în spumă albă,
frumos mirositoare, ameţitoare.
Soarele cade spre apus. Umblu încet. Acum umblu
desculţ şi calc cu băgare de seamă să nu mă împiedic. Am
scăpat de straiele zdrenţuite.

A trecut pe la oraş, într-o zi, vară-mea Diţa de la Secara.
M-a văzut din întâmplare în faţa prăvăliei lui
BănicăVurtejan. S-a apropiat, m-a privit din creştet până-n
tălpi. Din creştet până-n tălpi m-a măsurat de câteva ori cu
ochii ei ascunşi sub sprâncenele groase, care acum sunt
419

mai stufoase, mai lungi decât altădată.
— Hei, Darie, dar ce faci tu aici?
Nu mai are buză de iepure. Numai un semn, o dungă
uşoară, albă, arată că s-a întâmplat ceva cu buza ei. E
muiere voinică, lată în şolduri, cu mâini mari, groase, muiere
bună de muncă…
— Vând păcură, îi răspund. Păcură şi sare şi frânghii. Ce-ţi
trebuie?
Încerc să râd. Diţa se apropie de mine şi-mi pune mâinile
pe obraji. Mi le-a mai pus demult, o dată, într-o noapte în
care afară se stârniseră toate vijeliile.
— Măi băiatule, măi, pe ce munceşti tu aici?
— Pe mâncare, îi răspund.
Mi-am plecat ochii în jos. Straiele mele, toate, bune de
aruncat la gunoi.
— Am să vin vinerea viitoare, spune Diţa, să mă aştepţi.
Vară-mea Diţa se duce la căruţă, se întoarce cu un codru
mare de pâine.
— Ţi-o fi foame, ţine pâinea asta. Mănânc-o…
A plecat. Peste o săptămână, Diţa s-a arătat iarăşi în faţa
băcăniei. Mi-a întins un pachet.
— Ţi-am adus o cămaşă şi nişte izmene. Ţi-am adus şi-o
flanelă. Am găsit-o prin lacră. A fost altădată a luiPintilie. Să
lapezi zdrenţele astea…
Părul, netuns de câteva luni, îmi cădea pe ceafă, peste
urechi. Umblam cu capul gol, cu părul zburlit, murdar. Mi-l
ciufulea şi mai tare vântul, care în oraş purta printre case
nori de praf. Am luat fără voia jupânului o bucată de săpun,
am ascuns-o în sân.
— Dă-mi voie, jupâne, să lipsesc un ceas de la prăvălie.
Nu se înghesuia nimeni în băcănie. Mi-a dat voie.
— Mă duc să-mi văd nişte neamuri.
— Du-te.
Cu pachetul dăruit de vară-mea Diţa am străbătut oraşul,
420

am trecut de gară şi de linia ferată şi de zăvoi, şi-am ajuns
la podul peste spinarea căruia trece şoseaua care străbate
pădurea şi duce spre ţigănie. Dincolo de pădure, sus, pe
deal, e un sat de ţigani. M-am ascuns sub pod, m-am
despuiat şi-am intrat în apă. Un ceas şi mai bine m-am
frecat cu bucata de săpun. Apoi am ieşit în larg, acolo
unde apa e adâncă de câţiva stânjeni, am înotat în voie pe
o parte, folosindu-mă numai de un picior, până m-am
săturat de scaldă. Apa era rece, dar zburda mă încălzise.
Am ieşit la mal. Am aruncat pe apă zdrenţele vechi şi m-
am primenit cu straiele aduse de Diţa. Cămaşa era lungă,
până aproape de pământ, izmenele largi, largă şi lungă
flanela rămasă de la văru-meu Pantilie Uţupăr, dar mie
toate straiele acestea curate mi s-au părut fără pereche în
lume de frumoase. La întoarcerea în oraş, m-am oprit şi m-
am dus la o frizerie. Un coş de păr mi-a cules cu maşina,
de pe cap, turcul frizer.
— N-am bani, patroane, o să iau mâine de la jupânul
meu şi o să-ţi plătesc.
Mă cunoştea turcul.
— Bine, bre, adu-mi mâine gologanii.
I-am adus a doua zi gologanul de zece, rotund, coclit,
găurit la mijloc.

A rămas în urmă cimitirul. A rămas în urmă şi marginea
oraşului. Peste târg a căzut seara — o seară caldă, albastră.
— Să mergem la bal, spunea Papagal, să ne mai veselim.
— Să mergem. Unde are loc balul?
— Pe vale, lângă casele Dudescului…

Iarna, la noi în sat, la Omida, între Crăciun şi
postulPaştelui, se dădea un bal la şcoală. Seara se dădea
balul, sâmbătă seara, pentru ca a doua zi cei ce şi-au
petrecut noaptea dansând să se poată odihni. Noi, copiii,
421

eram chemaţi să scoatem băncile din şcoală şi să le aşezăm
în curte, lângă zidul şcolii. Eram puşi apoi să curăţăm
podelele, să le frecăm, cu apă să le spălăm, cu apă fiartă,
lună să le facem. De tavanul şcolii atârnau panglici de hârtie
colorată şi, pe ziduri, cu hârtie colorată astupam crăpăturile.
Mânjeam cu smoală soba de tinichea din colţ şi-i dădeam
lustru. Spălam şi scările de piatră ale şcolii. De peste şapte
sate veneau la bal notarii cu nevestele şi fetele lor,
perceptorii şi popii, şi toţi cei care purtau haine nemţeşti,
gulere înalte la gât, pălării tari. Se întâlneau la bal acriturile.
De la oraş aduceau lăutari şi de la gară până-n curtea şcolii
îi purtau în trăsuri cu viorile pe genunchi. Se adunau
lămpile de la primărie şi de la poştă, şi sala şcolii era
luminată ca ziua. Se lăsa întunericul. Începea balul. Până la
ziuă ţinea balul. Căţăraţi pe uluci, priveam pe
fereastră. Cântau lăutarii şi perechile se învârteau fericite
până ameţeau.
— Bine petrec!…
— Parcă-i doare ceva? De mâncat, mănâncă, de dormit,
dorm, treabă n-au, teşchereaua plină la buzunar…
Ne alegeam cu ceva. Învăţam ceva… Spre ziuă se spărgea
balul şi-n cârciumile satului se încingeau chefuri. Mergeam şi
ne culcam şi visam. Nu totdeauna visam vise frumoase.
— Unde ziseşi că e bal, nene Papagal?
— Lângă Dudescu.
Nu-i nicio sală prin preajma Dudescului. Balul se ţine în
faţa unei case, într-o bătătură largă, unde gazda a stropit
pământul şi l-a măturat.
Rămân cu nenea Papagal mai pe margine. Lăutarii cântă
Dunărea albastră… Până departe li se duce cântecul. Au venit
din toate părţile oraşului băieţi şi fete. A venit şi Dobrică
Tunsu, au venit şi trei din fetele jupânului Bănică. Se
apropie de mine Boboaca.
— Ce cauţi tu aci?
422

— Vreau să văd balul…
— Hai, du-te acasă… Nu e de nasul tău…
— Da, nu e de nasul meu…
Peste uliţele largi, cade lumina albastră a lunii.

Jupânul locuia la marginea dinspre gară a oraşului într-
o casă scundă, cu trei odăi. O frumuseţe era casa asta. În
odaia din fund am intrat o dată. Un pat larg acoperit cu
cearşafuri albastre. Acolo dormea jupânul cu nevastă-sa.
Între fereastră şi oglindă, într-un colţ, lavoarul de tinichea,
deasupra lavoarului, o lampă mare, cu glob alb…
În odaia a doua dormeau cele cinci fete ale jupânului,
toate cinci, ca la noi la ţară, într-un singur pat, de-a
curmezişul. Numai că patul n-avea, ca la noi, rogojină. Era
acoperit cu saltea. Fetele dormeau cum veniseră pe
lume:într-o parte cea mai mare, la cealaltă margine cea
mai mică, între ele distanţă bunicică…
Nici una nu se măritase. Jupânul, cu toată negustoria
lui, părea a fi sărac. Purta cămăşi cârpite şi el şi
cucoana. Purtau cămăşi şi rochiţe cârpite fetele mai mici.
Numai cele mari, de măritat, aveau ceva straie întregi cu
care se făleau în lume, când ieşeau la plimbare, cârd,
sâmbăta seara, pe uliţa mare, pe lângă cofetărie, pe lângă
statuia generalului Mantu, care lăsase moştenire nepoţilor
moşii şi păduri prin apropiere.
Tot în odaia a doua, într-un pat de fier, cum văzusem că
are notarul Stănescu, dormea prâslea familiei, Bănică-
bănicică…
Ajungeam seara acasă, cu Bănică în cârcă. I se părea
încrucişatului că nu merg destul de repede. Mă lovea cu
călcâiele în coaste.
— Hii, calule! Hii, catârule! Hii, măgarule!…
Mă trăgea de păr, de urechi. Mă zgâria. Cât am lucrat la
Bănică Vurtejan, am avut obrazul zgăibat, de parcă aş fi
423

dormit într-un culcuş de pisici.
Masa era aşezată în grădiniţă, sub ferestre, o masă lungă,
de scânduri, acoperită cu o bucată de pânză cenuşie. Scaune
ieftine, de lemn, în jurul mesei. La un cap jupânul, la celălalt
cucoana.
Fata cea mai mare servea masa. Supă, mereu supă, ciorbă
de zarzavat, chiftele, niciodată altfel de bucate…Ba da, din
când în când, fasole…
Rămâneam
deoparte…
Sfârşeau
masa,
răsturnau
rămăşiţele din farfuriile lor într-o strachină, pentru mine.
Poate mi-era greaţă, foamea făcea minuni. Cunoşteam de
acasă povestea ogarului turcului care, după ce fusese pus la
post câteva zile, ronţăise cu poftă mere acre.
Ei! cu câtă plăcere aş fi mâncat, în casa lui Bănică
Vurtejan, mere acre! Merele acre mi-ar fi tăiat greaţa. Dar nu
se găseau în târg mere acre. Nu se găseau nici mere sălcii…

Casa albă, cu etaj, în care în fiecare după-amiază se cânta
la pian — am aflat-o curând — era a familiei Marţian. Suspina
la pian fata, singura fată a lui Eraclie Marţian, moşierul cu
patru moşii, domnişoara Semila, ofticoasă. Cânta în fiecare
zi. În fiecare zi încet, mai încet, cu mai puţină putere. Se
stingea, se apropia de sfârşit. Târgul îi aştepta
înmormântarea. Mereu auzeam:
— Când o să moară fata lui Marţian, o să vedem ce n-am
văzut…
Moşierul era colonel ieşit la pensie. Spusese la club că o să
aducă la înmormântarea fiică-si un regiment de cavalerie s-o
ducă la groapă cu defilare, cu muzică. N-avea garnizoană
oraşul. Fetele duceau lipsa galonaţilor, a pintenaţilor. Se
plimbau melancolice cu studenţii veniţi în vacanţă vara.
Iarna, numai cu negustoraşii…
Cântecul mă ameţea, mă tortura. Era o tortură dulce care,
ziua în amiaza mare, mă lua de la pământ, de lângă
424

droburile de sare, de lângă legăturile de frânghii, pe lângă
butoiul cu păcură, şi mă ducea departe, departe, pe alt
tărăm. Uitam să apuc ţăranii de pulpane, să-i chem în
prăvălie.
— Ce faci, netotule? Ai adormit?
— Nu, domnule Bănică…

De casa lui Bănică altceva m-a şcârbit şi m-a îndemnat
într-o seară să-mi cer socoteala şi să apuc valea.
Într-a treia odaie, o odaie îngustă, de doi paşi numai,
lângă peretele din fund, un pat din două scânduri, peste
scânduri un ţol cârpit şi un căpătâi ţărănesc umplut cu
paie, acolo dormeam.
Adânc dormeam. Dar sub patul în care mă odihneam, se
găsea o găleată.
Ei şi? Poate o găleată să împiedice un băiat ostenit să
doarmă? Poate că nu. Totuşi, găleata aceea nu mă lăsa să
dorm, mă scârbea de casa jupânului, mă scârbea de
viaţă…
Pogora tăcerea în mahala. Se stingeau lămpile în casă. De
undeva, de departe, se auzea un şuierat de vardist,
fluieratul unei locomotive care manevra în gară. Mă îneca,
în apa lui neagră, somnul.
Avea să-mi fie întrerupt curând somnul. Dinspre odaia
fetelor auzeam paşi desculţi venind. Auzeam uşa
deschizându-se şi, în lumina subţire a lunii care bătea în
geam, vedeam o apariţie străvezie.
Asta e Margareta, îmi spuneam, Margareta cu dinţi laţi şi
groşi. Margareta, fata cea mai în vârstă a jupânului. Scotea
de sub patul meu găleata… Vâjjj… O punea la loc. Pleca.
Încercam să aţipesc, aţipeam chiar. Alţi paşi desculţi,
altă apariţie, scundă, rotundă, bondoacă.
Asta e Fify, oacheşa, căreia deasupra buzei de sus i-au
mijit mustăţi negre, Fify, care seamănă aidoma cucoanei…
425

Hai, Darie, încearcă să dormi! Încercam să dorm.
Adormeam. Gândeşte-te: cinci fete care veneau fiecare de
câteva ori la găleată până în revărsatul zorilor…
Mă obişnuisem cu vâjâitul şi nu m-aş mai fi trezit. Mă
trezea însă mirosul acru, ascuţit, care îmi râcâia nările,
mirosul pe care îl răspândea găleata şi care mă făcea să am
dimineaţa ochii roşii de usturime.
— Fă-mi socoteala, jupâne!
— Ţi s-a urât la noi?
— Nu, jupâne, dar te rog fă-mi socoteala…
După câte îmi aminteam că mă tocmisem cu jupânul, avea
să-mi dea şapte poli. Mi-a dat mai puţin. I-am luat şi pe
aceia.


Cu banii strânşi în mână, am plecat. Ştiam încotro am să
merg. Am trecut pe lângă casele Dudescului. M-am oprit o
clipă să mă odihnesc. Am pornit mai departe. La marginea
târgului am cumpărat de la ultima prăvălie o pâine caldă, o
pungă de prune. Am început să mănânc şi am luat-o peste
câmp. Am tot mers pe marginea şoselei şi pe drumuri
lăturalnice până spre seară.
Iată-mă acasă. Mama, pe vatră, pregăteşte masa de seară.
După ce s-a însănătoşit a mai născut un copil, pe soră-
mea Stela. O ţine pe genunchi şi-i dă ţâţă…
— Bună seara, mamă.
— Ai venit?
— Am venit.
— Pe jos?
— Pe jos…
— Ţi-e foame?
— Mi-e foame.
— Aşteaptă până vin şi ceilalţi.
Am aşteptat până au venit şi ceilalţi. Nu s-a mirat nimeni.
426

Niciodată nu se mira vreunul din ai casei de plecările mele
pe neaşteptate… Nu mă întrebau nici unde am fost, nici
ce-am făcut, nici de ce-am venit din nou să le cad în vatră,
pacoste, încă o gură la masă…
Am luat un cojoc vechi din cui, m-am înfăşurat în el şi
m-am dus în fundul ariei, să dorm. Parcă nu dormisem
niciodată până atunci. Mi se părea că am să mă las furat
de somn numaidecât. Au trecut ceasuri şi ceasuri până s-a
îndurat şi a venit somnul.
Vântul foşnea frunzele. Din mijlocul ariei lipsea plopul
lângă care crescusem. Mă uitam şi aşteptam să-l văd
ridicându-se zvelt şi împungând cu vârful lui cerul.
Închideam ochii şi aşteptam să aud şuşotitul frunzelor.
Nu-l vedeam, nu-i auzeam frunzele bătându-se. Vedeam
numai stelele care înţepau slava şi în jurul meu
trunchiurile
strâmbe,
colţuroase,
noduroase,
ale
salcâmilor. Aerul răcoros, umed, mă pătrundea până în
măduva oaselor. Parcă mă spălam pe dinăuntru de
amintirea oraşului. Visam.

Cam pe la jumătatea lui august era. Se terminase
secerişul, se sfârşise treieratul. Satul se odihnea, înainte
de începutul arăturilor de toamnă, înainte de culesul
porumbului…
Gândeam: am aproape şapte poli. Şi îi pipăiam, îi ţineam
făcuţi ghem într-o batistă, în sân, să nu mi-i fure cineva.
Să nu se afle în casă că am bani. S-ar repezi fiecare să-mi
ceară o parte din ei.
Peste o lună vor începe şcolile la oraş. Aveam să-mi
îndeplinesc gândul. Cu banii luaţi de la Bănică puteam să
trăiesc şapte luni. Îndeajuns. O să mai am nevoie de cărţi
şi de îmbrăcăminte. O să mă descurc eu, ce naiba…
O să mă duc la şcoală la Turnu — gândeam. La Turnu nu
m-a văzut nimeni purtându-l în spate pe Bănică cel mic.
427

Mâinile îmi sunt tot arse. Unghiile încep să se îndrepte, să
crească limpezi, nodurile se apropie de vârfurile degetelor.
Când au să ajungă acolo, urmele trecerii mele prin tăbăcărie
au să piară. Pielea o să sfârşească prin a fi iarăşi netedă,
fără semnele arsurilor.
Da. Întâmplarea de care amintesc aci a avut loc cu o zi
înainte de jumătatea lui august. Iată de ce îmi amintesc bine
data: în casă era forfotă mare. Frate-meu Ion, cu tălpile pe
jar. Mâine e Sfântă-Măria, ziua mamei. Nu la mama se
gândeşte frate-meu, nu la ziua ei…
În ziua de Sântă-Măria, la marginea Turnului se întinde şi
se înalţă bâlciul cel mare. Un an întreg băieţii şi fetele din sat
se gândesc numai la acest bâlci care le dă prilej de desfătare.
Cu şase luni înainte plănuiesc ce straşnic au să petreacă la
bâlci. Şase luni după bâlci îşi tot povestesc ce au văzut, ce
au păţit, ce au auzit şi ce au păţit alţii…
Parcă ar sta pe ghimpi şi soră-mea Riţa!… Şi ea ar merge la
bâlci. A crescut. Dintre surorile mele ea e singura grăsună,
dolofană. S-a prins în horă astă-primăvară. Duminica se
duce la deal cu băieţii. Frate-meu s-a prins în horă mai
înainte, anul trecut. Când o fată sau un băiat s-au prins în
horă, capătă îngăduinţa de a se duce singuri la bâlci, la
Turnu, să-şi îndeplinească mendrele.
Soră-mea cea mai mică, Elisabeta, umblă de la unul la
altul, se roagă:
— Nene, să-mi aduci o păpuşă de marmoră. Dadă, să-mi
aduci şi tu o păpuşă de marmoră.
Frate-meu Ştefan nu cere păpuşi, îşi face singur jucării. O
nuia, pe care încalecă, pentru el înseamnă un armăsar care
aruncă foc pe nări. Băţul, în vârful căruia a legat o zdreanţă
culeasă din gunoi, e steagul unui regiment. Au făcut soldaţii
manevre în apropiere, în timpul verii. Frate-meu a văzut
soldaţii şi steagurile. Se joacă cu copiii de seama lui de-a
soldaţii. Nu cere jucării, altceva cere.
428

— Nene, mie să-mi aduci un caş…
Caşul e un fel de cocă, un fel de piftie mai curând, făcută
din făină fiartă şi închegată, în care s-a pus un strop de
zahăr. E dulce caşul. Mai înainte îl vindeau prin sat
bragagii turci ori bulgari, veniţi de la oraş. De când cu
războiul care ne-a adus holera, au pierit şi turcii şi
bulgarii. Copiii au rămas cu amintirea caşului. Vor caş, cer
caş. Ştefan cere caş, fără să ştie ce e caşul.
Frate-meu Ion şi soră-mea Riţa vor să se ducă la bâlci.
Vor bani. Se învârtesc amândoi în jurul meu.
— Tu, Darie, n-ai adus niciun ban de la târg?
— Niciunul.
Încerc să mă ţin tare. Sunt hotărât să nu le dau niciun
cinci măcar. Să-şi caute bani, dacă au nevoie. Nu mai
stăruie niciunul. Se uită cu scârbă la mine frate-meu Ion.
— Zgârcitule! Eşti zgârcit ca bâta de la Cârloman…Soră-
mea Riţa e mai crudă. Se uită lung la mine, se uită mai
ales la picioarele mele. Se uită la piciorul meu stâng şi-mi
vede degetele rupte, cu rănile care sângeră. Un singur
cuvânt îmi spune printre dinţi. Un singur cuvânt îmi
aruncă:
— Şchiopule…
Cuvântul ei m-ar fi lovit altădată ca un bici. Acum nu mă
doare. Mai demult mi se spunea aşa, m-am obişnuit.
— Degeaba, tot n-ai să capeţi bani…
— Va să zică, ai bani?
— N-am, dar chiar dacă aş avea, nu ţi-aş da…
A plecat împosocată.
Nu ştiu ce-au făcut, ce-au dres, până seara le-a trecut
supărarea. Găsiseră bani să meargă la bâlci. Am aflat mai
târziu că-şi vânduse fiecare câte două săptămâni de
muncă popii Bulbuc, două săptămâni la cules de porumb,
pentru doi lei! Nouăzeci de bani costa biletul de tren, dus
şi întors. Fiecăruia îi rămânea un leu şi zece bani de
429

cheltuială. Să tot cheltui atât belşug de bănet.
Nu mă iertau că nu le-am împrumutat bani. Se bucurau că
au bani, dar pe mine nu mă iertau. Se uitau la mine şi parcă
mă loveau cu beldia, cu dârjala, aşa mă priveau…
Soră-mea Riţa şi frate-meu Ion şi mai mult de jumătate din
sat, aproape tot satul — în fierbere. Mâine e bâlci la Turnu şi
ei vor să se ducă cu orice preţ la bâlci! Or să se ducă unii.
Numai cucoanei Polina, nevasta vărului Niculae Dimozel,
nu-i arde de bâlci. A fost anul trecut. A fost şi anul celălalt
cu văru-meu Niculae. Acum nu se poate duce. Văru-meu
Niculae stă în casă, întins pe pat, ţeapăn, rece, cu gâtul
umflat.
Îmi spune mama:
— A murit azi-dimineaţă văru-tău Niculae!…
— Din ce i s-a tras?
— S-a otrăvit…
Văru-meu Niculae Dimozel şi-a adus nevastă de la oraş. A
îmbrăcat-o bine. Şi el s-a îmbrăcat bine. Şi-a ridicat casă la
şosea. Casa, văru-meu Niculae a trecut-o pe numele nevesti-
si.
— Casa, pe numele meu o faci. Niculae. Dacă ţi se
întâmplă ceva, să nu rămân cu mâinile goale. M-ai luat de la
oraş şi m-ai adus să trăiesc aici, la ţară. Măcar să mă aleg şi
eu cu ceva de pe urma necazurilor pe care le am cu tine.
Putea văru-meu Niculae să nu-i împlinească voia? Nu
putea… Aşa că locul de casă a fost cumpărat cu banii lui
văru-meu, dar pe numele nevestei. Casa a fost ridicată cu
banii lui văru-meu, dar tot pe numele nevestei.
— N-avea nicio grijă, Niculae. N-o să te dau afară din casă!
Ne înţelegem destul de bine…
Într-adevăr, se înţelegeau bine: cucoana poruncea, văru-
meu asculta. Cum să nu se înţeleagă? Mâncare bună în
fiecare zi, rochii, pantofi…
Prinsese un nărav văru-meu. Din pricina gâtului prinsese
430

nărav. Un nărav pe care îl mai aveau şi alţii. Un nărav pe
care îl aveau mai ales lefegiii, acriturile satului. Lucra ce
lucra la poştă. Simţea că i se usucă gâtul. Poţi să stai toată
ziua aplecat asupra mesei, să zgârii mereu pe hârtie, când
ai gâtul uscat? Şi când — mai ales, cu puţină osteneală —
poţi să ţi-l umezeşti?
Cum îşi simţea gâtul uscat — şi-l simţea destul de des
văru-meu Niculae Dimozel — se ridica de pe scaun şi-i
spunea poştaşului, lui Voicu:
— Vezi de răspunde la telefon, dacă mă cheamă oficiul…
Oficiul cel mare era la Turnu. De acolo veneau în sat şi
pentru toţi oamenii de la Călmăţui scrisori de la băieţi
plecaţi în armată, avize de plată de la bănci…
Trecea şoseaua — şi peste drum de casa lui văru-meu,
deschisă mereu, era cârciuma lui Toma Ocî.
— O tescovină, Tomo!
Arunca tescovina pe gât. Încă una. Începea văru-meu să
se simtă bine.
— Mai toarnă una, Tomo!
Se întorcea cu gambeta pe creştet la masa lui de lucru.
Făcea socoteli. Scria. I s-aprindea iarăşi gâtul. Iarăşi trecea
şoseaua şi intra în cârciumă. La început drumurile între
cârciumă şi poştă erau rare: de două, de trei ori dimineaţa;
de două, de trei ori după-amiază; o dată seara, înainte de a
se culca… Pe urmă, drumurile s-au înmulţit.
La fiecare ceas, un drum. Apoi la fiecare jumătate de
ceas, apoi la fiecare sfert de ceas. Leafa, o fi ea mare, dar
dacă o fărâmi în bucăţi în fiecare zi şi o vâri în tejgheaua
cârciumarului, iaca, nu ajunge… Odată năravul prins,
greu să-l lapezi! Poţi, dacă vrei! Lui văru-meu Niculae
Dimozel i s-a părut că nu poate…
A căzut într-o zi peste el un inspector.
— Deschide casa de bani!
A deschis văru-meu Niculae casa.
431

— Numără!
A numărat.
— Deschide magazia de tutun!
A deschis magazia cu tutun. A făcut socoteala pachetelor
aflate în depozit.
— Deschide şi dulapul cu timbre şi poliţe!
Şi acolo s-a împlinit controlul. A adunat controlorul cifrele.
Le-a socotit. Pe lângă el, văru-meu Niculae se zbătea de
ceasul morţii. Era un prieten mai vechi al lui controlorul.
— Uite, dragă, n-aş vrea să te nenorocesc. Îţi lipsesc două
mii douăzeci şi doi de lei. Mai întârzii pe aici o zi, două. Fă
rost de undeva şi pune gologanii la loc. Altfel sunt nevoit să
închei proces-verbal şi să fii arestat pentru delapidare de
bani publici.
I-a mulţumit văru-meu Niculae Dimozel controlorului. A
trecut în odaia cealaltă, la nevastă-sa, la cucoanaPolina, şi i-
a povestit tărăşenia.
— Şi? De ce mi-o spui mie? Ce vrei să fac eu? Tu i-ai băut,
tu să-i pui la loc…
— N-am de unde. M-am împrumutat când am cumpărat
locul. M-am mai împrumutat o dată când am făcut
casa. Datoriile le-am plătit. Atât locul, cât şi casa sunt pe
numele tău, e adevărat, dar sunt plătite de mine, din munca
mea. Nu mai pot să mă împrumut de undeva, aşa, la
repezeală, cu o sumă atât de mare. Gândeşte-te: două mii
douăzeci şi doi de lei. Cine poate să-mi dea mie, pe simplă
semnătură, o sumă atât de mare? Nu avem decât o scăpare:
să împrumut bani de la bancă şi tu, care eşti proprietara
unei case, să mă girezi. Punem casa amanet…
— Casa mea?! Să pun eu casa mea amanet pentru tine?!
Dar ce? Mi-am pierdut minţile? Nici nu mă gândesc.
Descurcă-te cum ştii…
— Mai gândeşte-te, Polino. Mai gândeşte-te până mâine.
S-a gândit cucoana Polina. Dar nu să-şi pună casa
432

amanet. La altceva s-a gândit. Şi-a schimbat rochia, şi-a
schimbat pantofii, s-a pieptănat, şi-a pus pălăria pe cap,
gentuliţa şi-a luat-o în mână şi, în fusta ei scurtă şi
îngustă în poale, mergând parcă împiedicată, a luat-o spre
gară. Şi-a cumpărat bilet. S-a urcat în tren şi s-a dus la
neamuri, la Ruşi…
Văru-meu Niculae Dimozel şi-a ţinut firea. A aşteptat-o
să se întoarcă. La fiecare ceas treceau trenuri cu care
putea să vină. N-a venit. Văru-meu Niculae s-a dus la
cârciumă. Nu ştia încă nimeni taina lui atunci. Ca de
obicei, a cerut o tescovină, încă o tescovină, şi încă o
tescovină, tot la cinzeacă mare. După ce şi-a potolit gâtul,
s-a întors la poştă…
Inspectorul plecase. Plecase la cârciuma de lângă gară,
să mănânce…
A umblat prin bucătărie văru-meu Niculae Dimozel şi a
găsit acolo, pe dulap, într-o strachină, un glod mare de
sodă. A luat soda, a topit-o într-o cană. A aprins o ţigară. A
fumat-o. A aprins altă şi altă ţigară. Pachete întregi de
ţigări a fumat. Până spre ziuă a fumat văru-meu
NiculaeDimozel.
Mai înainte nu intra nimeni în casa lui. Păzea
cucoanaPolina uşa cu băţul şi, dacă nu te ştergeai bine de
tot de praf pe încălţăminte, nu-i treceai pragul. Văru-meu
Niculae Dimozel fuma, arunca mucurile de ţigări pe
covor. Spre ziuă, covorul era acoperit de sute şi sute de
resturi de ţigări — de ţigări pe jumătate arse sau abia
începute. Călcate uşor cu piciorul, ţigările erau lăsate să
ardă singure odată cu covorul. Când a început a miji de
ziuă, a băut soda. N-a murit numaidecât. Poate că şi-a ars
gâtul, şi-a ars limba, şi-a ars măruntaiele.
L-au găsit factorii ghemuit în pat, cu pumnii la gură. Au
chemat-o la telefon pe cucoana Polina, şi i-au spus vestea.
— S-a otrăvit Niculae azi-noapte, a suflat notarul în
433

pâlnia telefonului.
— Şi? A murit? a întrebat cucoana Polina de la celălalt
capăt al firului.
— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar n-am încotro. A
murit.
— Foarte bine…
A închis cucoana Polina telefonul. A aflat mătuşă-
meaDina, mama vărului meu Niculae Dimozel. A venit să-şi
vadă băiatul — întins, umflat la fălci. Jeleşte cât o ţin
puterile. Se opreşte din jelit şi întreabă copacii dimprejurul
ei:
— Cu ce să-mi îngrop eu băiatul? Cu ce să-mi îngrop eu
băiatul?
— Nu-l mai jeli, babo! O să-l îngrop eu, i-a răspunsPolina,
sosită în grabă de la oraş.
— Polina, nu te-ai mira, spune mama, dacă mâine-
poimâine, după ce-o să-l îngropăm pe văru-tău, o să vină să-
şi vândă casele…

Am luat-o spre gară. Pe linia ferată am luat-o spre gară. La
chindie trece un tren spre Dunăre. Mi-am cumpărat bilet. A
venit trenul şi m-am urcat pe scări. S-au urcat în tren şi
notarul şi învăţătorul. Mergeau şi ei la bâlci. În ziua de
Sântă-Mărie, prea multă înghesuială. Voiau să vadă bâlciul
seara, înainte de a năvăli cu căruţele lor ţăranii din
împrejurimi. Au desfăcut jurnalele. Citeau şi schimbau vorbe
între ei.
— O să intrăm în război…
Se bucurau că o să intrăm în război. Uitaseră că în urmă
cu trei ani oamenii mai fuseseră chemaţi la război, trimişi
peste Dunăre, de unde se întorseseră cu holera. De ce or fi
uitând oamenii nenorocirile atât de uşor!…
Trenul, ciucure de lume, aleargă. Arşiţa s-a domolit. N-a
plouat de mult. Câmpul — aspru, uscat. Cât vezi cu ochii se
434

întind mirişti galbene arse până în temelii de soare. Ici-colo
păduri de porumb mai înalte decât omul. În depărtări,
pâlcuri de salcâmi.
Un stol mare de arbori arată conacul din Secara, conac
nou, ridicat de boier în locul celui vechi, ars în 1907, când
cu răscoala.
Aleargă trenul. Soarele e aproape de asfinţit. Privesc spre
Dunăre. Malul de dincolo, pietros, sterp, cenuşiu. Iată şi
oraşul. Trecem pe lângă vii. În goană trecem…
Agăţat pe scări, mă ţin cu mâna de barele de fier. Dacă
mi-ar luneca picioarele, şi odată cu ele mi-ar luneca şi
mâna, m-aş da de-a berbeleacul, mi-aş frânge gâtul. Mă ţin
din ce în ce mai strâns.