Zaharia Stancu — Desculț — Bărci de salvare

IV Bărci de salvare

Cât casa, nămeţii. Nu mai ninge, nici soarele nu se vede…

Ciuciţi în casă, pe lângă sobă, stăm cât putem. Ni se urăşte, luăm zdrenţe pe noi, mai ieşim puţin pe uliţă. S-au croit pretutindeni pârtii. Câteodată, seara, vine un vătăşel de la primărie, bate cu ciomagul în poartă. Câinii, pe el, să-l sfâşie.

— Care eşti, mă?

— Eu, nene Tudore, Geantă.

— Ce vrei?

— Înhamă caii să duci un grec la Balta Sărată.

— Acum, noaptea?

— Acum. Are grabă mare grecul.

— Spune-i că vin…

Se bucură tata. Are de câştigat un leu, un leu rotund, de argint. Înhamă caii la sanie, pe întuneric, pleacă. Se înfăşură în tot ce avem mai gros în casă. Noapte neagră afară. Auzim cum porneşte sania, clopoţeii îi auzim.

Balta Sărată e departe… Grecul trebuie dus acolo. Sunt o mulţime de greci în târgul de lângă Dunăre. Umblă prin sat, iarna, vara, şi cumpără bucate de la bogătani. Tata îi cunoaşte pe toţi. Îi poartă cu sania, cu căruţa. Din drumurile lui se alege cu mai nimic.

Abia când se luminează de ziuă se întoarce acasă. Îngheţat tun se întoarce. Aprinde focul în vatră, foc de paie, se încălzeşte. Înjură, înjură şi se potoleşte. Are cu ce-şi cumpăra tutun. Are cu ce-şi cumpăra tutun şi are cu ce cumpăra câteva ciurele de făină. E tare scumpă făina iarna, şi făină, oricum trebuie la casa omului. Ne apropiem de Paşte şi atunci nu este îngăduit nimănui să nu ducă la biserică, pentru morţi, câţiva colaci. Avem un ciurel de făină în casă. Face mama colaci şi-i duce la biserică — jumătate rămân popii, jumătate ni-i aduce nouă. Înfige câte un muc de lumânare în fiecare. Trece cu ciobul cu tămâie peste ei, miroase frumos în casă, miroase a tămâie. Tămâia aminteşte de morţi… Nu-mi place să avem morţi în casă… Fumul e cald, colacii reci, îngheţaţi. Îi mâncăm. Parcă n-am mâncat nimic…

Popa, cu carul duce colacii acasă. Ciocăne în poarta popii o femeie — nevasta lui Ivan Ţânţu, Titilina…

— Părinţele, dă-mi un colac. De astă-vară copilaşii mei n-au gustat pâinea…

Popa, din prag:

— N-am, fă, n-am…

— Acu aduseşi carul încărcat cu colaci de la biserică. Părinţele, fă-ţi pomană cu mine…
— N-auzi, fă, că n-am! Colacii îmi trebuie…

Popii îi trebuie colacii. I-a pus sluga popii în saci, şi popa a dus sacii cu colaci în pivniţă. A luat cu el cheia. În fiecare dimineaţă, popa umple ciurelul cu colaci, merge în grajdul vitelor, dă boilor colaci, boii îi mănâncă. Are trei cai popa. Şi cailor le dă colaci. Şi cailor popii le plac colacii…

Zăpadă. Nu chiar atât cât casa de înaltă, dar aproape. Salcâmii trosnesc, le crapă coaja de ger, pe unii îi pătrunde gerul până la miez, li se despică trunchiul de parcă ar fi izbiţi cu tăişul securii. A crăpat furca fântânii. A crăpat cumpăna. Plopul din fundul ariei noastre a îngheţat până la vârf. A rămas înţepenit plopul, parcă ar fi de sticlă. La cea mai uşoară adiere a vântului crengile de lângă vârf, nuieluşe, se rup, se prăvălesc. Se aşează ciori pe moţul plopului. Moţul, pârâie, se frânge, cade. Îşi iau zborul ciorile, cârâind. Fântână e adâncă, dar tot prinde o pojghiţă de gheaţă ca o oglindă subţire. Cine scoate dimineaţa apă întâi sparge gheaţa cu ciutura.

A cules tata zdrenţe, boarfe vechi, saci rupţi, a învelit în coşar boii, caii. Câinilor le curg ochii. Le-am făcut culcuş în tindă, culcuş de paie. Am adus în casă găinile şi capra cu barbă, ciută, de la care mulgem, vara, după ce înjunghie miedul cu corniţe abia răsărite — două noduri ca doi năsturaşi negri — o ulcică de lapte.

Peste stropii de lapte mulşi, toarnă mama câteva căni de apă, adapă laptele, îl fierbe până dă în clocot, îl pune în strachină, dumică mămăligă în el, ni-l dă să-l mâncăm dimineaţa. Îl mâncăm. Se bat hoarde de netoţi la gura noastră, ne amăgim foamea. Da. Ne amăgim foamea. De săturat niciodată nu ne săturăm. Cum o fi aia — să fii sătul? Nu ştim!

Toamna, seacă ugerele caprei, nu mai dă lapte capra, o ducem în turmă la ţap. Bicoi ţine ţap — un ţap negru, lucios, cu pete galbene pe la vintre, cu coarne mari, răsucite. Dacă nu te fereşti îţi bagă coarnele în burtă, te găureşte, dai ortul popii…

— După mine s-a luat o dată ţapul lui Bicoi… Era să mă împungă. Am fugit de-am rupt pământul…

— Apoi, cine mai e ca tine!… Toate ţi se întâmplă…

— Ce să fac! Dacă mi se întâmplă!… Parcă eu vreau…

— Nu vrei. Dar parcă le cauţi cu lumânarea. La mână ce ai?

— M-am tăiat cu cuţitul. Am vrut să cioplesc un cal dintr-o bucată de salcie…

Caprele din sat le adună toamna Bicoi. De la unele mai stoarce dimineaţa câte o picătură de lapte, încheagă brânza, umple putinica, mănâncă toată iarna, mai şi vinde. Dă zăpada. Se duc oamenii să-şi ia caprele îndărăt. Îi plătesc ceva lui Bicoi pentru osteneala ţapului…

— De la nouăzeci şi şase n-am mai pomenit aşa ger, spune tata. Am lucrat atunci la zăpadă. Abia se deschisese linia ferată. Tăietura o umpluse zăpada până sus, o răsese, nu mai puteau umbla trenurile cu boieri. Aproapegoi ne-au scos dorobanţii să despotmolim trenul. L-am despotmolit. Unii au rămas pe viaţă cu picioarele degerate, alţii cu degetele mâinilor. Eu era să-mi pierd ochii…După secetă, aşa se spune din bătrâni, vin ierni grele, cu zăpezi înalte, cu geruri de până şi pietrele crapă…

Bagă paie, le împinge cu vătraiul în soba oarbă de care stăm lipiţi cu spinările, să ne încălzim. Gerul se strecoarăpe sub uşa care nu se închide bine, ne pişcă de picioare. Ne mai zgribulim. Vara trecută nu ne zgribuleam. Soarele aprindea pământul. Deloc n-au căzut ploi. A rămas mereu uscat cerul, limpede ca sticla, albastru ca un nesfârşit lan de cicoare înflorită. Când înfloreşte cicoarea, vântul adie un miros amar. Miros acrişor aduce vântul dispre câmpuri când se coace orzul, miros dulce când dă grâul în copt şi când porumbul începe a prinde boabe. Satul e copleşit mereu de adierile ce vin dispre câmp. Dar, când înfloresc salcâmii, ca la o auzită numai de ei poruncă, într-o noapte, vântul trece peste sat şi duce departe, departe de tot, mireasma ameţitoare, dulce-veştedă, a florilor de salcâm. Rămân mai mult pe deal atunci. Satul pare un lac cu apele albe, numai spumă.

Înalţ zmeul peste sat cu prietenul meu Marin Iepure, care e mai mărunt decât mine, dar mai îndesat, mai puternic, mai vânjos, mai vânos. De la el am învăţat să fac zmeul, de la el am învăţat să-i pun gură, să vâjâie. Elungă coada zmeului. O fâlfâie vântul. Îi dăm aţă, şi zmeul se înalţă în slăvi. Acum e deasupra bisericii. Acum e dincolo de sat, a ajuns tocmai deasupra bălţii pe care a secat-o seceta, de-o treci cu piciorul. Trage cu putere zmeul. Abia îl mai ţinem. Foamea ne taie pântecul. Chemăm zmeul la noi. Încet, înfăşurăm sfoara pe băţ.

— Hai să ne urcăm în salcâmi, Darie!…

Culcăm cu grijă zmeul în şanţ, să nu-i sfâşiem hârtia, să nu-i rupem spetezele. Mă urc eu într-un salcâm. Al lui Iepure se urcă în altul. Culegem flori de salcâm şi le mâncăm. Sunt dulci-amărui… Ni se umflă burţile. Uităm foamea…

Asta a fost când au înflorit salcâmii. Pe urmă soarele s-a aprins mai tare. A alungat răcoarea. Salcâmii s-au scorojit. Frunzele s-au înnegrit, au căzut. A mai rămas puţină verdeaţă în frunzele sălciilor de pe lângă gârlă. Grâul a crescut numai de o palmă, a rămas veştejit, chircit, boabele puţine, seci în spicul pitic. Nu-l prindea secera, nici coasa, l-am jumulit. Cu o traistă de boabe, mai mult mălură şi neghină, ne-am ales. L-a spălat, l-a trecut mama prin câteva ape, l-a uscat pe aşternut în bătătură, păzind să nu-l ciugulească găinile — grâu de-o colivă, de-o cocoace… Nu ne-au mai scos logofeţii şi jandarmii la secerat. Boierii au lăsat grâul să ardă în bătaia soarelui, să putrezească, să îngraşe pământul.

— Când or veni ploile toamnei, spuneau logofeţii boiereşti, şi-o muia pământul, o să duceţi plugurile pentru arătură…

Aşa s-a şi întâmplat. Porumbul, până la genunchi a crescut, apoi s-a scorojit şi el, n-a prins floare, n-a prin legătură. Spre toamnă câmpurile, satele erau negre, arse. Trecuse peste ele pârjolul duşman al soarelui.

Am mâncat ştevie, pe urmă s-a sfârşit ştevia. Am scormonit cu săpăligile după rădăcini, le-am scos, le-am fiert — era amară fiertura, dar am dat-o pe gât. Ne-am gălbejit cu toţii. S-au sfătuit părinţii ce să vândă, să cumpere bucate, să scăpăm cu viaţă din foamete.

— Dacă vând boii, spune tata, nu mai avem cu ce munci… Pierim.

— Şi dacă nu-i vinzi, omule, pierim şi noi, pier şi vitele. Ceva trebuie să vinzi…

Boii sunt costelivi. La şolduri le înţeapă oasele pielea, înjugaţi, gâfâie, duc greu carul gol. Cailor le tremură genunchii. Li s-au lungit mai mult capetele. Ducem vitele pe luncă la păscut. S-au uscat smârcurile. Sângeră boturile
vitelor căutând rădăcini. Le sângeră şi gingiile…

— Mai bine vând pământul, vorbeşte dărâmat tata.

Are numai două pogoane. Mai are un sfert de pogon în luncă… Pământul mamei nu poate fi vândut, e al copiilor ei de la bărbatul dintâi, copiii sunt mici.

— Mi-l cere Iordache Diman, îngaimă tata. A mai
cumpărat şi de la alţii. Îmi dă pe două pogoane trei saci de
porumb şi doi saci de grâu. Dacă legumim; ajungem la
primăvară…

— Şi pe urmă?…

— Pe urmă, om vedea…

Ne-a luat Iordache Diman pământul, ni l-a furat. Ne-aprins la greu. L-a mai luat şi al altora. Am adus acasă unul câte unul sacii de grâu, cu porumb… Gâfâie sleiţi boii. Mămăliga e mică. Fiecăruia ni se dă o felie. Dimineaţa, seara, mâncăm pâsat. O dată pe săptămână frământă mama pâine — duminica. Nu cerne făina. Ba mai aruncă în căpistre mălai peste făină, să iasă pâinea cu spor. Pâinea cu mălai e neagră-galbenă, cu coaja groasă şi miezul moale, crud. O! Ce bună el Ne lingem buzele după fiecare fărâmitură.

S-au îmbogăţit şi mai mult bogaţii satului. Săracii şi-au vândut bogaţilor pământurile pe bucate. Bogaţii, oamenii cei puţini, i-au despuiat, i-au jupuit pe cei mulţi, pe cei săraci. Cu legea în mână. După dreptatea lor.

Actele le-a încheiat notarul Stănescu, le-a întărit cu semnătura judecătorului. La boieri n-a găsit nimeni să ia cu împrumut o baniţă… Aşteptau încă un an de secetă. Păstrau recolta veche, s-o vândă cu preţ şi mai mare. Bogătaşii satului, cu hambarele, cu pătulele pline din celălalt an…

După prăpădul secetei, a căzut peste lume prăpădul iernii aspre. Şi-a croit drum prin nămeţi, până la noi, văru-meu Dumitru Pălică, din cătun. A luat-o cu el şi pe nevastă-sa, pe dada Mariţa. Au cinci copii. Văru-meu Dumitru Pălică n-are vite. Muncesc cu palmele şi el şi nevasta-sa, pe la boieri, pe la bogătaşi, pe unde găsesc de lucru. A avut vite mai înainte. Le-a pierdut. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Ştie carte. I-a dat poliţă iscălită la mână cârciumarului. N-a putut întoarce la timp datoria. Toma Ocî i-a vândut vitele.

— Praful şi pulberea să se aleagă de tine, nene Tomo! blestema dada Mariţa. Ne lăsaşi lipiţi pământului… Nu ne mai puteai aştepta?…

— De ce să vă aştept? V-am dat la nevoie… Nu mă tem eu de blesteme. De nimic nu mă tem…

Cu burta plină, cu punga şi mai plină, omul nu mai vede nimic înainte. Se crede tare şi mare. Se crede fără moarte!… Ei, dacă n-ar fi moartea…

Ne cad în vatră neamurile din cătun. Îşi încălzesc, la focul de paie care scoate fum gros şi negru, mâinile mari, noduroase, asprite şi mai mult de gerul năprasnic.

— Nu ne lăsa, nene Tudore, începe femeia. Am aflat că aţi vândut pământ lui Iordache Diman şi că aţi luat în schimb bucate. Daţi-ne cu împrumut măcar jumătate de bănicioară de mălai. Ne mor copiii. Cu zile ne mor copiii.

Muierea, mititică, făcută ghem, vorbeşte, se căinează şi se uită cu ochii stinşi în flacăra galbenă, puţină, a focului. Văru-meu Dumitru Pălică tace. Tace şi tata. Boabele porumbului sunt ca şi numărate, socotite să ne ajungă până s-or topi zăpezile.

— N-am pus nimic în gură de două zile. Noi ca noi! Păcat de copii! mai spune muierea.

Mama, trasă la faţă, galbenă, se ridică. Ia o desagă.
O umple cu mălai.

— Dă-mi şorţul, Mariţo, să-ţi pun şi un găvan de făină, să faci copiilor o cocoace, să fie de sufletul morţilor.

Tata o priveşte. Ar dojeni-o. Nu-l lasă inima.

— N-o să uităm, nene Tudore.

— Ei, lasă asta. Mă gândesc ce-o să vă faceţi până la vară. Mă gândesc ce-o să ne facem noi toţi…

— Poate că o să punem mâna pe par, spune văru-meu Dumitru Pălică, şi să dăm la cap. Aşa nu poate să mai meargă… Muncim până dăm pe brânci şi nu ni se ajung de nici unele.

— O s-o facem şi pe asta într-o zi, dar dacă n-o s-o facem cu socoteală, o să fie şi mai rău pentru noi pe urmă. Nu e destul să crapi câteva capete…

— Măcar să mă răcoresc, nene Tudore, că nu mai pot răbda, nu mai pot îndura…

Foametea a aruncat sărăcimea satului în suferinţe ce nu pot fi închipuite. Oamenii spun în gura mare: să ne răcorim, măcar să ne răcorim…

Neamurile se ridică, se duc. Îi petrece până la poartă tata. Au trecut pe lângă câinii lungiţi în bătătură. Câinii au ridicat boturile. Nu i-au lătrat. N-au avut putere să-i latre.

Noapte. Noapte lungă de iarnă. Lampa atârnată în cuiul din perete luminează cu flacără slabă odaia. Mai schimbă vorbe părinţii. A venit să-i aducă tatii o lulea de tutun, frate-său, unchiul-meu Voicu, bărbatul Bâzărcăi, vecin cu noi. Tutunul are şi puţin miros de tutun, mai mult iarbă uscată. Vorbeşte tata de văru-meu Dumitru Pălică.

— Ar vinde pământ acum, dacă ar mai avea, Pălică. Cine are un petic de pământ, din sărăcime, îl dă pe ce apă nu curge, ca să scape de foamete, de moarte. Burta nu iartă. Rabdă cât rabdă şi, dacă nu-i arunci ceva, măcar de amăgeală, te lungeşte la pământ. Şi altădată erau ani de secetă, dar omul tot se mai ajungea. Nu cuprinseseră ciocoii tot pământul, ca acum. S-au întins ca pecinginea, o brazdă nu le-a scăpat. Din ce în ce sunt mai ticăloşi, mai nesătui. Uite-l pe ăsta de la Băneasa, pe Gherasie. E-n pragul bătrâneţii, un pas, doi şi, haiti, îl înghite groapa pe veşnicie. Cucoană-sa e şi ea femeie în vârstă. Pentru cine s-or lăcomi atâta amândoi? Copii — o singură fată. Au măritat-o cu smintitul lui Drăculea, care-a ajuns prefect. Al lui Drăculea are avere s-o mănânce cu lingura şi tot n-o termină. Nu s-au îndurat să aibă mai mulţi copii, să nu le strice tihna şi odihna. Că, de! Ai copii, ai necazuri. Moare unul. Se bolnăveşte altul… Dar bucuriile tot copiii ţi le dau. Îi vezi cum cresc de când deschid ochii, cum se târăsc de-a buşilea, cum încep a sta copăcel şi apoi merg ca omul, în două picioare, cum se ridică până la genunchi, mai sus de genunchi, cum trec de la gângăvit la vorbă, la înţelegere. Nu bagi de seamă cum curge vremea, te pomeneşti cu ei gogeamite rumânii… Omul care nu prăseşte copii, de ce mai vieţuieşte? E ca pomul fără rod pe care-l tai din rădăcină şi-l arunci la uscături…

— Apoi, mulţi oameni sunt lacomi de averi, dar lacom ca boierul nu e nimeni pe lume, îşi dă cu părerea unchiu-meu Voicu.

— Parcă bogătanii au vreun cusur. Iarna asta s-au repezit ca ulii pe stârv asupra noastră, a săracilor. Ne-au luat pe nimic pământurile. Ne-au prins la strânsoare şi ne-au despuiat chiaburii. Din foamea noastră şi-au rotunjit averile. Din munca noastră şi le-au crescut. Te duci să munceşti la bogătan cu ziua. Nici mâncare nu-ţi dă cât îţi cere stomacul. Dar de stors de puteri te stoarce de când răsare soarele până ce apune. Te mai ţine şi după scăpătat. Îl auzi: „Hai, bă, să dăm zor, c-a mai rămas o postaţă de secerat şi e… ruşine”. El se plimbă cu mâinile la spate şi tu dai zor…

S-a umplut de fum casa. Două lulele pufăie, fumegă. Fraţii, surorile s-au culcat. Mă frec cu mâna la pleoape.

— Ce ai, Darie?

— Mă ustură ochii, tată…

— Culcă-te…

— Nu mi-e somn…

Mama cârpeşte o cămaşă. E aşa de ruptă cămaşa, că nu ştie de unde s-o însăileze mai întâi…

— Când au venit la noi alde Pălică m-am uitat la ei cu duşmănie. Bănuiam că au înfruntat nămeţii împinşi de nevoie. Nu e uşor să dai din puţin. Ca să avem cu ce potoliestimp gurile copiilor, am vândut pământul. Pământul nu se vinde. O vită mai cumperi, da pământ!… Şi cine să cumpere vite! Pe urmă, mi-am zis: şi cu un rac tot sărac…Mi-am adus aminte că acum doi ani, la trei zile după ce-i născuse nevasta pentru a cincea oară, Pălică a fost trimis cu sila pe moşia colonelului Pienaru, la Secara, la seceră. A luat-o şi pe nevastă-sa cu el, că altfel nu pridideau. Plângea copilul să se spargă, mai multe nu, pe postaţă, culcat în iarbă, cu muşte la gură. Logofeţii, cu biciul la spate. A trecut pe acolo călare, cu faţa ferită de soare de pălăria de paie cu marginea lată, al lui Pisicu, logofătul Filip…

— A cui e broasca asta din iarbă? a întrebat logofătul.

— A mea e, domnule Filip, şi nu e broască, e fată, a răspuns Mariţa.

— De ce orăcăie?

— Fiindcă nu mă lasă oamenii voştri să-i dau ţâţă…

— Nici nu trebuie să te lase. Trebuie să zoriţi. Timpul nu aşteaptă. Dacă grâul nu e secerat la timp, se scutură şi iese cu pagubă pentru boier, pentru domnul colonel Pienaru…

— Dar o să-mi moară fata, a aruncat o vorbă Pălică.

— Mare pagubă, a spus Filip Pisicu, o să-ţi fete nevasta alta, la anul, că nu i s-o fi stricat gaura.

N-a mai răbdat batjocura Dumitru Pălică. L-a înjurat printre dinţi pe făt-logofăt. Atât i-a trebuit Pisicului. L-a înfăşurat de câteva ori în bici. Cât o trăi o să poarte Pălică semne pe piele.

— Cumplit om e Filip Pisicu! Parcă l-ar plăti cu aur colonelul. Nu e rumân care să fi muncit pe Secara şi pe care logofătul să nu-l fi ars cu biciul…

— Arde-l-ar focul să-l ardă! blestemă mama…

— Pe el şi pe stăpânu-său, adăugă fratele mai mare al tatii. Ticăloase sunt slugile boiereşti, dar mai ticăloşi sunt boierii. Slugile iau năravurile boierilor. Împlinesc poruncile boierilor. Am cărat o săptămână grâu cu carul de laSaiele la Dunăre, la şlep. Logofătul pentru o singură zi mi-a plătit. M-am plâns boierului. Mi-a răspuns că între ce spun eu şi ce spune logofătul, el pe logofăt îl crede, că în logofăt are nădejdea, nu în noi desculţii care nu ştim ce să mai scornim să-i sărăcim.

— Aşa o fi, cucoane, i-am zis, dar eu văd că noi suntem săraci şi dumneata bogat. Iată că nu te-am sărăcit cu munca noastră.

— Tu eşti de la Omida?

— De la Omida, cucoane, Voicu…

— Îmi închipuiam. Toţi de la Omida sunteţi colţoşi, vă ştiu eu. Nici n-o să vă mai învoiesc pe moşia mea. Mă furaţi şi tot voi vă plângeţi. Hai, şterge-o!…

— Am plecat, ce era să fac?! Dar tare aveam poftă să-l plesnesc între ochi cu resteul…

— Poate o să vină o vreme când o să putem face şi asta. Mi se pare că s-a apropiat, îngână tata. Ne-a ajuns cuţitul la os, la măduvă.

— Drept spui, Tudore. Iarna trecută, la Crăciun, am tăiat porcul. Am desprins muşchiul porcului, l-am înfăşurat în şervet curat şi am luat drumul Bănesii. Plină de rumâni era curtea boierească. La uşa conacului, înghesuială ca la pomană. Intrau oamenii în cancelarie, pe rând, cu muşchiul porcului. Al lui Gâlcă, Axente logofătul, primea muşchiul, îl cântărea, scria în condică, arunca muşchiul în coş — trei coşuri erau încărcate, altele aşteptau goale. Tolănit în căruciorul lui, cu picioarele moi aşezate pe perne, boier Gherasie măsura carnea din ochi…

— Slab muşchi, Voicule.

— Slab, boierule, c-a fost porcul mic. Mai curând groştei.

— De ce mic? De ce n-ai avut un porc mare?

— Asta ar fi putut fi mare la anul… Dacă-l lăsam să crească, n-aveam ce da acum copiilor…

— Sunteţi leneşi, măi, leneşi şi nepricepuţi. Nu ştiţi să vă gospodăriţi, a rostit boier Gherasie Colarez.

Ce să-i mai spui, pierzi vremea degeaba. El tolăneşte şi noi ne spetim muncind, şi tot leneşi… La Paşte, când îi duc ouăle, le măsoară cucoana boierului la inel. Care trece prin inel nu-l primeşte…

— Ăsta e mic, o auzi. Adu altul mai mare.

— Aşa l-a ouat găina, cucoană. Dacă-l ouam eu, era mai voinic…

— Ieşi afară, neruşinatule!…

Am ieşit afară. Cum să te pui cu cucoana?! Anul ăsta nu i-am dus nici muşchi, că n-am avut porc, n-o să-i duc nici ouă la primăvară, s-au prăpădit orătăniile…

— Te cruceşti de câte auzi că se petrec în casele boiereşti, rosteşte mama.

A cusut două petice mari pe cămaşa tatii. Mai are de cusut câteva. Îi trebuie un petic mare s-o cârpească în spinare, acolo unde bate mai aprins soarele, acolo unde cămaşa putrezeşte mai repede de năduşeală şi unde se rupe mai întâi.

— Spunea fata lui Pracă Dera, care-a slujit la curte la Belitori, la Gogu Cristofor: cucoana vine rar la moşie, trăieşte mai mult la Bucureşti, unde au un palat cu peste cincisprezece slugi. Sparge farfuriile în capul boierului. Esărită rău. Nu suferă să-i vorbească nimeni. Boierul vinde bucatele şi-i dă cucoanei bani în pachete, să meargă la doctori în străinătate să se caute. S-a izăltat şi băiatul boierului, care a fost ofiţer şi a plecat din armată, fiindcă petrecea bătând şi călcând în picioare soldaţii. Se linişteşte numai când joacă în cărţi pe parale. Ce munceşte un sat într-o vară, pierde la cărţi într-o seară coconaşul. Ăsta îl amărăşte pe boier şi-l îndeamnă să ia şapte piei de pe rumâni. Altfel ar lua numai cinci… Grec o fi, român o fi, cine
ştie!

— Boierul n-are naţie, spune tata, nici lege. El e boier şi atât… Ori din ce neam s-ar trage, la fel ne asupreşte…

— Tii! Da s-a lăsat afară ger grozav! mormăie fratele tatii. Îşi potriveşte zăbunul pe umăr şi pleacă.

— A început să fiarbă satul, femeie, îl aud pe tata. Oamenilor le-a ajuns răbdarea la capăt. Primăvara o să vie cu sânge şi cu prăpăd…

— De-ar veni mai curând primăvara, şopteşte mama. Atunci ies verdeţurile. Cu verdeţuri fierte, oricum, nu mori… încolo, ce-o fi să fie, o să fie…

Nămeţii, înalţi. S-a apropiat primăvara. Zăpezile nu vor să se topească.

O aud pe mama:

— S-au bolnăvit fetele lui Iliuţă de anghină.

Îl aud pe frate-meu Ion:

— S-au bolnăvit copiii ţaţei Zvâca de anghină…

O aud pe soră-mea Evanghelina, care a dat o raită prin vecini:

— Alde Tutanu s-au bolnăvit toţi de anghină.

La primărie notarul suduie de mama focului. Suduie şi doctorul Ganciu. Suduie mai ales agentul sanitar, Cireş.

— Pe mine, se plânge Cireş, pe mine o să cadă tot greul… Frate-meu Ion nu mai poate de bucurie:

— S-a închis şcoala, mamă. Am pus-o de mămăligă… Nu-i place lui frate-meu cartea. Tata se uită la noi şi ne spune:

— Măi copii, a venit molima în sat. Nu mai ieşiţi, taică, din casă…

— N-o să mai ieşim…

A doua zi, ne căţărăm pe gard. Îl vedem pe Juvete, jandarmul, pe doctorul Ganciu, pe Cireş, cu vătăşeii de la primărie. Ceata lor umblă din casa în casă. Îngheaţă în prag ceata. În casă intră numai Cireş:

— Aveţi bolnavi?

— N-avem bolnavi.

Merg mai departe. Unde găsesc copii bolnavi, poruncesc părinţilor să-i ducă la şcoală.

Băncile au fost scoase din clasă, grămădite în curte. Au descărcat în şcoală un car de paie. Peste paie, culcă bolnavii unii lângă alţii. Vin părinţii să se uite pe fereastră să-şi vadă odraslele. Între fereastra şcolii şi uliţă, gardul înalt de uluci. La poarta şcolii, straja. Cireş e singurul care pătrunde în şcoală. Cireş, cu vătăşeii primăriei.

— Câţi au murit astăzi, Cireş?

— Şase, domnule doctor.

— Să-i ducă.

Pun morţii în cutii de scânduri şi-i duc la cimitir. După
morţi, la distanţă, jelesc mamele. Cât pot jelesc…

Au murit copiii ţaţei Zvâca, toţi trei. Lui Iliuţă i-a rămas unul singur. Lui Tutanu, din cinci, i-au scăpat doi. Cam trei sferturi din copiii satului au murit până-n primăvară.

— Copiii boierului nu s-au bolnăvit? Pe ei aş fi vrut să-i văd lungiţi pe paie, în şcoală, în frig, şi-apoi duşi în cutiuţe, la cimitir…

— Boierii au copii puţini, şi câţi au îi ţin la Bucureşti, în palate. Dacă se bolnăvesc, îi scapă doctorii, cu doctorii scumpe.

Iacă, ce-a fost mai greu a trecut. A venit primăvara, s-au risipit norii, de parcă i-a luat cineva cu mâna. Soarele a început a pripi nămeţii — s-au topit repede nămeţii… Au pornit apele. Şuvoaiele cresc, se scurg spre gârlă. Se umflă mai în sus de satul nostru gârla…

S-a potolit boala în sat. Numai câţiva copii au rămas să
mai zacă pe paie, în şcoală. S-a sfârşit anul ăsta cu şcoala.
Până s-o cureţe, până s-o spele, o să intrăm în vară.
Învăţătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru umblă din casă în
casă. Cheamă copiii. Le spune:

— Mă copii, măi, nu uitaţi cartea. Mai citiţi, mai scrieţi,
mai faceţi socoteli…

Se arată la noi un rumân, unul Petre Rădoi, chiaburaş, pui de căţea, megieş din josul uliţei. Sunt ani mulţi de când a rămas văduv, dar niciun om din sat nu umblă mai bine îmbrăcat ca el, mai curat, mai dichisit… Are totdeauna opincile fără petice, nojiţele fără noduri, brâul alb, nădragi de lână fără nicio pată, cojoc cu flori, cămaşă albă, parcă tocmai atunci a fost luată de pe frânghie. Căciula lui e fără scame, fără paie. Casa lui Petre Rădoi, mândră, făloasă, plină de fete. A avut şapte, mai are patru…

Se tocmeşte cu tata şi cad la învoială: o să ne dea trei duble de grâu — în schimb, la vară, noi o să-i secerăm lui trei pogoane de grâu…

— Nu e scump, nene Petre? întreabă tata.

— Scump o fi, dar ai nevoie şi, dacă ai nevoie, trebuie să te învoieşti, că altfel plesneşti şi tu şi ai tăi. Au trimis la cârciumă pe frate-meu Ion şi le-a adus o litră de ţuică. Beau adălmaşul. Ăsta este contractul lor. O să ne ţinem cuvântul.

Petre Rădoi nu munceşte. Muncesc oamenii pentru el. Are
pământ că abia îl mai ştie. Vite n-are. Fetele îl îngrijesc.

— Muriră copiii satului!

— Păcat de ei!

— Nu e niciun păcat. Să mai moară şi la alţii, că mie îmi mor şi nu mă plânge nimeni…

În casa lui Petre Rădoi s-a cuibărit oftica. Primăvara, la Paşte, o fată a lui se prinde în horă. Toamna, când încep ploile, o duce satul la cimitir şi o îngroapă în rochie albă de mireasă. Toate fetele care mor înainte de a se mărita sunt îngropate în rochii albe, în rochii de mirese. N-au apucat să ajungă la măritiş. În trei ani, a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ioniţa, pe Măriuca. Lina şi Ioniţa au murit fete cuminţi, se cuvenea să fie îngropate în rochii albe. Măriuca…

Şi-a avut, totuşi şi Măriuca rochia ei albă. Ştia că-i vine timpul să se prăpădească. Cânta pe linia trenului la umbră deasă de salcâm, când se lăsa, cu răcoare, seara fumurie. Răsuna dealul de glasul ei limpede. Ochi mari, cenuşii, cu spaima pierzării în luminile lor, avea Măriuca, şi obrajii albi-negri, cu roşeaţă vie, de măr, în pomeţi.

— Nu vreau să mor fără să ştiu ce e viaţa,Evanghelino…

— Mărită-te, Măriuco, i-a răspuns dada.

— Nu mă ia nimeni. Ce om cu mintea întreagă îşi ia oftică încasă?

— Atunci…

— Îmi place Petrişor…

— Şi el? Ce zice?

— Spune că-i plac…

S-a dat, în văzul lumii, în fapt cu el. N-a certat-o nimeni.

— Tot o să moară… O să se ducă.

Şi s-a dus. În pământ s-a dus.

— La primăvară, care fată o să ţi se prindă în horă, nene Petre?

— Iordana…

Ştim că la toamnă Iordana o să moară. Peste patru ani, Petre Rădoi o să rămână singur-singurel în casă. Abia aşteaptă să treacă anii ăştia. Atunci o să se însoare şi o să-şi ia nevastă tânără. Ăsta e gândul care-l bucură, care-l ţine tare. Îl mărturiseşte la petrecere.

Curg şuvoaiele. Se umflă gârla, bate ogrăzile oamenilor. S-au topit zăpezile, sus pe dealuri, spre munte.

Înşiraţi pe malurile gârlei, ne uităm. Apele curg repezi, tulburi. Au început să aducă resturi de garduri, poduri, lemne. Ne facem căngi lungi şi pescuim lucrurile pe care le aduce apa. O să avem ceva lemne de foc.

— Dacă o veni apa mai mare, o să înece şi satul nostru…

— Aş! Asta nu s-a întâmplat niciodată. De ce să se întâmple acum?

Apele cresc. Au trecut peste maluri. Parcă s-au rupt undeva, departe, zăgazuri uriaşe. Şi astă-vară, ce pârjol!… Câmpurile strigau după ploaie. Copacii strigau după ploaie. Rumânii căutau cu ochii pierduţi pe cer scame de nori. Rădăcinile ierburilor cereau ploaie, ploaie. Cereau ploaie şi paparudele.

Câteodată trec prin sat, dinspre munte spre Dunăre, sălaşe de ţigani bălani, cu ochi verzi ori albaştri — lingurarii care vând linguri, găvane, ălbii. Ţigănci cu păr de orz bat satul:

— Linguri, linguri, găvane, piepteni avem. .

Altă dată trec căruţe cu ţigani negri ca funinginea, cu plete slinoase pe umeri căzute, cu bărbi stufoase, negre-măslină, prin care n-a ţăcănit nicicând foarfeca — lăieţii, hoţi de cai, cu ţigănci care-ţi fură cămaşa de pe tine cât ai clipi din ochi: te îmbie să-ţi ghicească norocul în ghioc alb, care auie, dacă-l pui la ureche… De cele mai multe ori însă vin şi capătă învoire să poposească o săptămână la margine, între sat şi gârlă, ţigani vătraşi care trăiesc iarna în casele lor şi pleacă primăvara, spre a se întoarce toamna târziu, cu căruţele, după lucru. Vătraşii sunt fierari — nevestele, fetele lor vând cuţite, pirostrii, verigi, întind corturile. Hărmălaie de şatră — puradei goi, pântecoşi, în jurul focurilor, seara, unde se aud fluiere, dible, cobze.

În toiul secetei, au picat vara trecută vătraşii. Au umplut uliţele satului paparudele… Noi, droaie după paparude… Ţigăncile, copilandre goale puşcă, îşi arătau pielea arămie. Cu cununi de bozii pe cap, cu bozii în jurul şoldurilor, se
opresc la poartă, încep jocul. Le însoţeşte un ţigan bătrân
care cântă:

Paparudă, rudă,
vino de te udă.
Ca să cadă ploile,
cu găleţile,
paparudele;
să dea porumburile
cât gardurile,
paparudele;
să crească spicele
cât vrăbiile,
paparudele;
să sporească grânele,
să umple pătulele,
paparudele;
să pornească ploile,
paparudele…

Plesnesc paparudele din palme, strigă şi ele într-un glas cu bătrânul paparudele şi saltă în joc repezit de parcă ar fi apucate de iele. Îşi frământă mijlocul. Le sfârâie picioarele. Plesnesc din palme — răsună cântecul. Muierea, în faţa casei căreia joacă paparudele, iese cu căldarea cu apă, udă din creştet până în tălpi ţigăncile arămii, goale. Se potolesc paparudele. Bătrânul primeşte plata — un găvan de mălai răsturnat în desagă…

Toată vara au jucat paparudele prin sat… N-a plouat. Notarul Gică Stănescu a aruncat o vorbă la primărie:

— Poate ar fi bine să dea fiecare om câte ceva să adunăm o sumă mai mare, să-l plătim pe popa Tomiţă Bulbuc, să ne citească o rugăciune pentru ploaie…

L-a luat în răspăr Ududui:

— Dacă se roagă popa Bulbuc, abia n-o să plouă. Apoi am auzit că s-a făcut o rugăciune pentru ploaie la Stănicuţ. Dacă plouă la Stănicuţ, plouă şi pe Omida, că satele se ţin de mână.

Când nu plouă vara, un timp, şi începe a se arăta secetă,
popa spune oamenilor la biserică, la cârciumă:

— Ar fi nimerit, taică să facem o procesiune, să ne rugăm pentru ploaie, să se îndure cerul de noi…

— Să facem, părinte. Uite, chiar săptămână asta…

— Păi, adunaţi ceva gologani, taică…

— Pentru ce gologani, părinte?

— Pentru slujbă, taică…

— Ori pentru ţuică. Ai şi dumneata, părinte, semănături. Dacă se usucă ale noastre, se usucă şi ale dumitale.

— Mie nu-mi prea pasă, taică. Am hambarele pline de bucate. Pentru vite am nutreţ cât îmi trebuie… Slujba neplătită nu găseşte ascultare la sfinţi, taică. Ne ostenim degeaba…

— Parcă altfel…

Întâi mi s-a umflat mie gâtul, pe urmă i s-a umflat soră-mi Riţa, a treia zi s-a umflat şi gâtul lui frate-meu. Ne-a luat mama de mână şi ne-a dus la Dioaica. S-a uitatDioaica în gâtul nostru, apoi ne-a apucat cu mâna de ceafă. Mie mi-a venit întâi rândul. Mi-a ridicat faţa în sus.

— Deschide gura!

Am deschis gura. Până în fundul gâtului şi-a băgat degetul Dioaica, mi-a apăsat cu vârful degetului ei umflăturile. S-au spart bubele. Am început să vărs.

— Spală-ţi gura cu gaz…

— Cu gaz?!

Dau s-o şterg. M-a prins mama de şulfe, m-a ţinut bine. A pus Dioaica gaz într-o cană, mi-a desfăcut gura, mi-a turnat gaz pe gât.

— Înghite, ghiavole…

Am înghiţit de câteva ori gaz, pe urmă a înghiţit frate-meu Ion, soră-mea Riţa…

— Acum, a hotărât Dioaica, ai să te duci cu ei acasă şi-ai să le dai să bea gaz de trei ori pe zi. Nu aşa mult cum au băut acum. Cu lingura să le dai. O lingură de gaz dimineaţa, una la prânz, una seara. Şi să-i legi la gât cu cartofi…

A cumpărat tata o traistă de cartofi, i-a curăţat mama, ca şi cum ar fi vrut să-i pună în tigaie să-i prăjească. Nu i-a pus în tigaie. I-a aşezat cum aşezi cărămizile când vrei să faci un zid, în jurul gâtului, şi mi-a înfăşurat gâtul, peste cartofi, cu o cârpă lungă.

Umblu prin casă. Mă doare devla. N-o mai pot mişca deloc. Gâtul parcă mi-ar fi prins într-un burlan. Ţin bărbia sus, înghit în sec, simt cum bubele sparte de Dioaica mă dor încă.

Îmi schimbă mama, seara, cartofii cu alţii. Mi-i schimbă dimineaţa…

Ne-a trezit pe la miezul nopţii din somn clopotul bisericii bătut repede şi în dungă — bang, bang, bang! — un singur clopot din două, clopotul cel mare, cu glas gros, uşor răguşit. Semn de primejdie. Se încalţă tata în grabă, se îmbracă. Dă fuga la primărie, să afle. O apucă şi frate-meu Ion după tata…

— Tu să te întorci numaidecât, să ne spui şi nouă, îl roagă dada Evanghelina.

— O să mă întorc.

— Dacă sună clopotul noaptea, nu-i a bună, îngână mama. Or fi venit apele mari. Or fi înecat partea satului dinspre gârlă. Nu ne-ajungeau necazurile. Bine zice cine zice că un necaz nu vine niciodată singur, mai trage după el altele. Poate o fi război.

— Ce e războiul, mamă? întreabă soră-mea, Elisabeta.

— Necaz mare, ce să fie? Se ceartă regii şi împăraţii între ei, pentru averi, pentru pământuri şi pun soldaţii să se ia în spăngi, în săbii, să se împuşte, să se omoare… Stăpânii se bat şi pe slugi le doare părul… Rămân slugile fără viaţă…

S-a întors frate-meu Ion.

— Ce s-a întâmplat, Ioane?

— Caraulele au băgat de seamă că a crescut şi mai mult gârla. A înecat toată partea satului de lângă gârlă. Aînecat tot cătunul. A rupt şi podul. A bătut clopotul ca să se trezească oamenii să nu-i ia apa din somn, să se surpe casele peste ei. Am vrut să mă duc să văd. Tata nu m-a lăsat. Mi-a tras două scatoalce după ceafă. M-a trimis acasă.

Cască frate-meu. Se dezbracă şi intră în aşternut.

— Credeam că sunt înecaţi! Nu s-a înecat nimeni…

Tata se întoarce la ziuă. Ne găseşte ronţăind boabe coapte.

— Prăpăd, nu altceva. Apele bat marginea şoselei. Lui Cărăbaş i-au luat târla cu oi. Altora le-au luat vitele. Mai rău în Viorica. Plângeau şi se văicăreau oamenii bâjbâind prin întuneric. N-am avut cum trece la ei să-i ajutăm. Acum, la ziuă, o să facem un pod plutitor, de scânduri, să ajungem în cătun. Mulţi s-au urcat cu copii, cu neveste, pe case, au ieşit din pod pe cucumea…

O zbughesc pe uşă. Merg pe linia ferată spre gară. Nesfârşire de ape!… Gârla — ce gârlă, Dunăre! — a adus copaci, coteţe de păsări, suşleţe de care, chiar acoperişuri de case. Vin din susul apei hoituri de capre, hoituri de oi, păsări înecate, tot ce a putut să prindă apa în năvala, în furia ei.

Cătunul e îngropat în apă. Unele case s-au dărâmat. Altora le-au mai rămas afară acoperişurile. Oamenii din cătun — goi, cu copii în jurul lor, pe dealul din partea cealaltă a satului. Într-o noapte apele le-au luat casele, hambarele, vitele. Au rămas cu viaţă.

— Tată, ce s-a întâmplat cu bâtul Alisandru?

— Nu ştiu. După cum se vede şi la el au ajuns apele. O să aflăm astăzi.

Urcaţi pe linia ferată, sorb cu ochii priveliştea, doctorul Ganciu, notarul Stănescu, popa Bulbuc, Juvete jandarmul!

— Trebuie să întreprindem ceva, spune notarul

— Am şi întreprins, notare, răspunde Juvete. Am cerut de la prefectură bărci de salvare.

— Ce să facem cu bărcile? Parcă mai e ceva de salvat?

— Avem inundaţie?

— Avem.

— Dacă avem inundaţie, trebuie negreşit să avem şi bărci de salvare.

Primarul Bubulete îşi face şi el de lucru pe lângă doctor, pe lângă notar, pe lângă jandarm. Suge ţigara, scoate fum pe nări, murmură:

— Ce prăpăd, domnule, ce prăpăd!…

Logofătul Oprea Căţui Strâmbu se tânguie de-ai crede că i se rup bojocii:

— Ce păcat că boier Gherasie e bolnăvior! Ar fi venit cu trăsura şi-ar fi privit din rampă. Aşa frumuseţe de apă nici la o sută de ani nu se vede o dată pe meleagurile astea…

— Într-adevăr, mare păcat! rosteşte şi notarul. Râd cu gurile întinse până la urechi.

— Tiii! Da chisnovat om eşti, măi Strâmbule, chisnovat om eşti… Bată-te să te bată…

— Cine să mă bată, părinţele? Are careva curaj să se-atingă de mine, să mă bată pe mine?

— Are, taică, are…

— Cine, părinţele, cine? Că-l mănânc cu nădragi cu tot…

— Norocul, taică, norocul…

— Aşa da, părinţele, aşa da…

Din cătunul acoperit pe jumătate de apă încep a se auzi strigăte.

— Ajutor!

Glasuri spăimântate de bărbaţi, de femei. Tac un timp, pe urmă se aud iarăşi:

— Ajutor!

Îngrijoraţi, rumânii se adună, se strâng, se frământă.

— O mai fi luat apa niscaiva acoperişuri cu oameni.

— Sunt în primejdie.

— Acoperişul se lasă, când nu te aştepţi, într-o parte şi luneci.

— Odată ce-ai alunecat în apă, Dumnezeu cu mila…

— Şi noi ce facem, Tiţă Uie? Lăsăm oamenii să se înece?

— As-noapte ne înţelesesem să alcătuim un pod, două, din scânduri.

— De unde scânduri?

— De la depozitul de lângă gară.

— Depozitul e al boierului.

— Nu ne putem atinge de el.

— Să mergem la primar, la notar!

— Uite-l pe linia ferată.

Rumânii au urcat în fugă panta.

— Domnule primar, se aud ţipete în cătun.

— Păi ce vrei să se audă? Cântece? Satul e năpădit de ape. Mai ţipă oamenii, mai se văietă, a dat bucuria peste ei…

— Sunt oameni acolo care se îneacă, primarule.

— Şi ce? Vreţi cumva să mă duc la ei înot şi să-i scap?

— Nu-ţi cerem asta. Dar vrem să facem un pod de scânduri. Ne ducem noi.

— Şi cine vă opreşte?

— Vorbiţi cu logofătul Strâmbu. Să ne îngăduie să luăm din depozit un braţ de scânduri şi o căciulă de cuie. După ce cercetăm cătunul şi scăpăm oamenii care se află în primejdie, desfacem podul şi ducem scândurile la loc.

— Eu nu mă pot băga în averea boierului. Sunt primar pe primăria mea. Cu averea boierului n-am nici în clin, nici în mânecă.

Pe notar nu-l rabdă inima să tacă.

— Vreţi să faceţi pod? De ce? Noi, autorităţile, am avut grijă. Am cerut bărci de salvare din port, de la Turnu. Sosesc cu trenul la ora unu.

— Şi până atunci?

— Până atunci, nimic. Dacă cei din cătun nu s-au înecat astă-noapte, când era întuneric beznă, cum o să se înece acum, pe lumină?

Doctorul Ganciu, groscior şi grăscior, cu faţa bucălată, plină, rumenă măr, s-o tai c-un fir de păr, crăcănat, stă lângă popa Tomiţă Bulbuc, îşi freacă mâinile grăsune şi albe, cu degete scurte, una de alta. Îi joacă ochii în cap a zâmbet. Oprea Căţui Strâmbu s-a încruntat de cum a auzit că e vorba de scândurile din depozitul de cherestea al boierului şi încruntat a rămas. Notarul Gică Stănescu, ca şi mai înainte, galben şofran.

— Fraţilor, ce mai stăm noi şi ne milogim la câinii ăştia?
Dincolo, peste apă, în cătun, mor oamenii, şi dumnealor,
autorităţile, au chef de glumă. Om găsi noi scânduri în sat.
Desfacem paturile pe care dormim, care avem paturi, şi
facem podurile.

— Are dreptate Tiţă Uie, are dreptate!…

— Să-ţi fie ruşine, primarule!

— Să-ţi fie ruşine, notarule!

— Şi dumitale, domnule doctor!

— Am să vă fac la toţi proces de ultraj, mămăligarilor! urlă jandarmul Juvete, scos din sărite.

— Să ne faci!…

Rumânii aleargă spre, sat. Alergăm şi noi, copiii, după ei.

Mi se desface legătura de la gât.

— Darie, îţi cad cartofii.

— Cadă…

Fugim de parcă ne-ar goni cineva din urmă cu beldia. Nu ne goneşte nimeni.

Rumânii intră în case, desfac paturile, ies cu scândurile la
spinare, le pun grămadă în şosea.

— Repede, nişte cuie, şi-o teslă, două.

A adus Lişcu Stângaciu o căciulă de cuie.

— Le ţineam să-mi întocmesc un coteţ pentru păsări.

Alţii au venit cu tesle, cu toporaşe. Picică a făcut, cine
ştie de unde, rost de câţiva bulumaci. Petre Zgămâie a
cules dintr-o arie câteva prăjini. Într-o clipă au şi fost
înjghebate două poduri lungi şi largi.

— O să ne ţie.

Le iau la spinare rumânii, le duc la marginea apei, le aşează jos, le împing pe apă. Plutesc. Pe fiecare pod se urcă trei oameni.

— Voi, copiii, nu vă băgaţi.

— Nu ne băgăm. Ne uităm numai.

Rumânii împing podurile cu prăjinile. Apele umflate le clatină. Podurile înaintează. Au ajuns la jumătatea apei.

Au trecut dincolo de jumătatea ei. Au intrat în cătun.

Nu se mai văd. Se aud mereu strigăte:

— Ajutor!

Oamenii de pe podurile plutitoare răspund:

— Venim, fraţilor, venim. Ţineţi-vă bine!

Ascultăm cu sufletul la gură. Ascultăm şi privim apele spumoase cum se lovesc de marginea înaltă a şoselei. În luncă, doi stejari bătrâni. Apele nu-i clintesc. Bat furioase în trunchiurile lor şi trec mai departe.

Doctorul Ganciu şi cu ceilalţi nu se mai văd. Au intrat în cârciuma lui Bucur de lângă gară. Parcă-i văd. Ronţăie covrigi, beau ţuică fiartă cu zahăr, pălăvrăgesc de câte-n lună şi-n soare.

Spre amiază, podurile plutitoare s-au întors la şosea.

— Pe frate-meu Lisandru, spune tata, l-am găsit pe acoperiş. Stătea liniştit pe creasta casei cu cumnată-mea Luluţa. Îşi aşteptau amândoi sfârşitul. I-am dus pe deal la alde Moise Berbec. Ne-au spus bogdaproste.

— Aţi scăpat mulţi oameni, nene Uie?

— Douăzeci şi doi. Copiii se speriaseră şi tremurau de frică. Unii abia-şi mai ţineau firea.

Cu trenul de amiază au sosit, în sfârşit, şi bărcile de salvare. Erau trei bărci negre, înguste şi lungi. Au venit cu ele şi trei barcagii. Le-au dat jos din tren şi le-au purtat pe umeri până la apă rumânii care se aflau prin gară.

— Ei, ce avem de făcut? Încotro mergem mai întâi?

— Primejdia a trecut, a spus primarul Bubulete. Am luat noi, autorităţile, măsuri. Că până să veniţi voi se prăpădeau oamenii… Dar, fiindcă v-aţi ostenit până aici, fiindcă se abătu şi pe la noi, ca să spunem aşa, Dunărea, hai să facem o plimbare, să nu se cheme c-aţi bătut drumul degeaba. Într-o barcă s-a suit notarul Gică Stănescu cu doctorul Ganciu, într-alta primarul Bubulete cu jandarmul Juvete. Într-a treia logofătul Oprea Căţui Strâmbu.