III Mărunte

E un om aproape bătrân, Florea Pancu. Are boi buni şi car mare, încălţat de curând cu fier.

Şi-a măritat o fată. Mai are trei în casă. Trei fete şi-un băiat care a plecat sănătos şi s-a întors de la oraş orb de amândoi ochii, buştean. Lucra la o bina. I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut şi pe celălalt.

Orbul e povara casei.

Povară sunt şi cele trei fete care nu se mai mărită, dar mare povară e pentru Florea Pancu mai ales nevasta.

Astă-toamnă, i-a murit vecinul. A rămas numai vecina. Să tot aibă douăzeci de ani. Cârnă, albă, cu draci. Pancu s-a învăţat să-i ducă seară de seară, făină, untură, găini, ce se găseşte prin casa şi prin curtea lui. Nu ştie cum să-i mai intre în voie. Muieruşca se ţine tare.

— Dacă divorţezi şi te însori cu mine…

La început, Florea Pancu a crezut că tinerica glumeşte. Apoi a băgat de seamă că nu glumeşte deloc. S-a sucit, s-a învârtit, s-a socotit, s-a hotărât:

— O să divorţez.

A găsit un avocat care i-a băgat formele la tribunal. A primit citaţie. Umblă cu citaţia prin sat, fudul, se laudă:

— Am să dau divorţ. Îmi iau nevastă tânără. Am cu ce s-o ţin.

Satul râde. Florea Pancu merge, ca bătut în cap, pe drumul lui.

În ziua sorocită pe citaţie, îşi urcă femeia în car şi pleacă la târg. Stau amândoi în faţa tribunalului şi după ce se deschide uşa, în sala de aşteptare. Femeia e mică, negricioasă, cu sânii uscaţi, cu spinarea adusă, dăulată de munci, de naşteri, îi strigă aprodul.

Florea Pancu îşi ia nevasta de mână şi-o împinge înăuntru. Rămâne semeţ, mândru de ispravă, şi nu se miră nici de judecători, nici de Isusul răstignit pe cruce. A mai avut judecăţi.

Femeia, ca venită de pe altă lume.

Preşedintele: — De câţi ani eşti căsătorit cu femeia asta?

Florea Pancu: — De treizeci şi cinci de ani, domnule preşedinte.

Preşedintele: — Câţi copii aveţi?

Florea Pancu: — Cinci copii, domnule preşedinte.

Neîntrebată, femeia adăugă:

— Am avut mai mulţi. Trei ne-au murit de mici, unul a murit astă-toamnă…

O podideşte plânsul. Un plâns tăcut de vită care ştie să rabde.

Preşedintele: — Şi de ce vrei să divorţezi de femeie?

Florea Pancu: — E urâtă, să trăiţi, domnule preşedinte.

Preşedintele: — Şi abia acum, după treizeci şi cinci de ani,
ai băgat de seamă?

Florea Pancu: — De la început am văzut, domnule preşedinte, dar acum am găsit alta mai frumoasă.

Preşedintele: — Şi mai tânără, nu?

Florea Pancu: — Da, să trăiţi, domnule preşedinte, mai tânără.

I se aprind ochii de fericire. Zâmbeşte şi-şi duce mâna la mustaţă.

La întoarcerea de la târg, de necaz că nu i s-a dat slobod divorţul, Florea Pancu şi-a stâlcit femeia în bătăi.

Peste două săptămâni a îngropat-o.

Aurii, ruginii, vinete, roşcate se desprind din arbori şi cad răsucindu-se, legănându-se, frunzele. Le-a muşcat gura toamnei. Câmpurile s-au golit. Nu-şi mai spune numele-n răzor pitpalacul, ascuns la rădăcina steblei de măceş. Sângeră măceşii. Dezlănţuite, aleargă vijeliile. Se lovesc de case, de ramuri. Chiuie.

Chiuim şi noi. Mai chiuim, mai dârdâim. Picioarele desculţe le moroim prin noroi. Până la genunchi suntem una cu noroiul. Ne jucăm de-a caii, de-a capra, şi hoarda noastră numără un cap mai puţin. A murit adineauri. Ilie a murit, fratele lui Iţicu.

Mai adineauri mă socoteam prieten cu amândoi — şi cuIlie, şi cu Iţicu. Dar Ilie muri. Cum o să fiu prieten cu un băiat care a înghiţit gutuia? Dacă nu mai e viu, gata, nu mai e viu. Mâine, nu mai târziu, o să-l îngropăm. I-auzi cum sună clopotul! Frumos sună când pentru altul sună şi tu-l auzi şi el, mortul, nu-l aude. Poate îl aude sufletul mortului, dac-o fi suflet.

— Mamă, e adevărat că omul are suflet?

— E adevărat.

— Şi sufletul trăieşte după ce moare omul?

— Trăieşte.

— Asta nu poate s-o ştie nimeni, femeie. Ce ştim e că, după ce murim, ne topim în mormânt, ne facem una cu ţărâna…

Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea mare apă. S-au înfierbântat şi vatra şi ţestul deodată. De pe mort abia au scos hanţele în care se jucase, dormise, bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în braţe, întins în albie, lung şi subţire, numai oasele de el, frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leşie. Şi noi suntem numai piele şi oase. Noi, care trăim… Da el, c-a bolit şi-a murit? Curgea, Dunăre, zoaia după el. Bietul!Dacă ar fi avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi ţipat, ar fi scăpat. Dar aşa… Cum au vrut, l-au ferchezuit…Mortul, după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e primenit cu straie curate. Asta la cei care au… Pe Ilie au pus tot hanţele-i vechi.

Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost întinsă pe cârpător şi aruncată sub ţest. S-au copt şi colăceii.

— Iţicule, cheamă copiii din uliţă la praznic!…

Ne aflam pe aproape, Iţicu, fudul că are mort în casă, ne cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă — o mâncăm cu vin. Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrişor din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul doldora, întins ca toba — să ucizi puricele cu unghia pe el — ieşim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba încă ne cocoţăm pe gard, ne uităm mulţumiţi în uliţă… S-a adunat o droaie de copii urduroşi, zdrenţăroşi. Din droaie se dau mai în faţă Gângu şi Tudorache. Gângu e-nalt, ca mine, şi tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ţine de mână pe Tudorache, care e mai mic şi poartă o rochie de fată, a soră-sii, cu petice, lungă până-n pământ. Ochii lui Gângu, holbaţi. Ochii lui Tudorache. Mai holbaţi, mai sticloşi. Le lasă apă gurile, la toţi. A colaci calzi miroase. Miroase a vin.

În dinţi îşi ia inima Gângu.

— Iţicule, îngăduie-mă şi pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc şi eu, c-o să moară şi Tudorache al nostru şi-o să te îngădui şi eu pe tine la noi, să mănânci şi tu pâine cu vin…

Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna.

— Da, o să moară şi Tudorache-al nostru… Tudorache aşteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângăGângu…

Iţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri
atât de curând.

În capătul uliţei noastre, la şosea, aşezată de-a curmezişul oborului, casa lui Marin Danciu, care a făcut armata cu taică-meu la călăraşi cu schimbul. Nevastă-sa, leica Bălaşa, vine mereu pe la maică-mea.

Două fete are Danciu şi doi băieţi. Stana e de-o seamă cu soră-mea Evanghelina. Linca, de-o seamă cu soră-meaRiţa. Băiatul ăl mare, Minică, e mai mare decât fratele meu Gheorghe, care a plecat de-acasă şi de care nici nu-mi mai aduc aminte cum arată la faţă. Celălalt, Dinică, tovarăş de puşlamalâc cu frate-meu, cu Ion.

Fetele lui Danciu sunt înalte, bălane, străvezii. De-ar fi ceva-ceva mai străvezii, te-ai putea uita prin ele ca prin geam, seamănă maică-si. Doi bani nu fac la muncă. Au o arie mare, plină de duzi. Vara întind ţolul la umbră şi zac. Nu sunt bolnave, dar parcă n-au snagă în oase, putere. Nu le doare nimic, dar dacă merg la câmp numai mersul le şi oboseşte.

Băieţii sunt voinici: două matahale. Minică a fost până anii trecuţi flăcău. Ca un urs de voinic, mai voinic decât un urs: ia sacul de şase duble într-o singură mână şi-l duce la spinare fără să icnească, asemeni ţaţei Mitra, vecina. Merge domol, vorbeşte domol. Se întâmplă ceva ciudat cu el: când hălăduie noaptea pe uliţă, nu-l latră niciun câine. Vorba lui, moale, blajină. Nevastă şi-a căutat în sat şi nu şi-a găsit. Peste vreo patru sate şi-a dibuit nevastă Minică al lui Danciu. S-a dus în peţit singur şi s-a întors cu mireasa de mână acasă. Sida o cheamă pe nevasta lui Minică şi cam până la brâu îi ajunge bărbatului cu creştetul. E o femeie slăbănoagă, o mie de dinţi parcă ar avea în gură. Dinţii i se văd când râde. Ochii îi sunt negri, ascunşi sub frunte sub stuful desfăcut al sprâncenelor. N-are deloc astâmpăr, nici la masă n-are astâmpăr…înghite doi-trei dumicaţi, se scoală, trebăluieşte, se aşează iarăşi. Muierile au poreclit-o Zvâca! Mie-mi place să-i zic dadă, dada Zvâca…

Mărunţica îşi face loc pe marginea patului, vorbeşte cu mama. Fereastra, vânătă. Vânăt văzduhul…

— Ce zici, tuşă Mărio, ai văzut ce păţi Măricica? Se mărită cu ruşine! Acum trăieşte bine cu bărbatu… Lacom e omul la pământ. A fost o proastă. Dacă m-ar fi întrebat, aş fi învăţat-o să-şi ascundă pozna… în noaptea nunţii, bărbatul nu e în toate ale lui. Bea un pahar, e-nfierbântat de joc, de cântec. Numai dacă eşti proastă nu-lpoţi păcăli. O păţisem. Cu băiatul arendaşului. Mă prinsese pe-nserat, singură, pe câmp. A trebuit să-l păcălesc pe Minică!… Cu sânge de porumbel în beşică de crap…Să-ţi spun: când a venit să mă ceară de nevastă, când l-am văzut aşa mătăhălos, nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut nici cum a vorbit: moale, moale, abia-i ieşeau cuvintele din gură… Ce să fac eu cu namila asta de bărbat? mi-am zis. Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. M-a întrebat:

— Mă iei, Sido?

— Mai lasă-mă să mă gândesc, i-am răspuns. Mai vino peste o săptămână…

Gândeam că n-o să mai vină, ori, dacă o veni, n-o să mă
găsească. Plănuisem să plec în ziua aceea pe la rubedenii.
În poartă, la despărţire, mi-a dat mâna, mi-a strâns-o într-
un anumit fel, mi-a frecat palma cu degetul ăl gros…M-a
uluit. A plecat. Am intrat în casă, m-am răzgândit:ăsta nu
e prostălău… Ştie multe. I-am spus lui taica să se ia după
el. Să-l aducă îndărăt. S-a dus taica. L-a ajuns la marginea
satului, l-a adus îndărăt.

— Te iau, Minică. M-am hotărât.

Mi-am făcut o legătură cu ţoale, am venit după el…Nu-mi pare rău…

Zvâca îşi desface zăbunul la piept, îşi descheie cămaşa, scoate afară botul ţâţei. Cât mărul e ţâţa, cu sfârcul negru. Alăptează copilul.

În trei ani, Zvâca a născut trei copii. Are de gând să nască cel puţin doisprezece, aşa se laudă… E măruntă, numai şoldurile le are largi. Bună de prăsilă, spun muierile când o văd.

— O ştii pe cumnată-mea Stana, lingava. Ce i-o fi venit?

Vrea să se mărite cu al lui Orceag.

— Cu Tăsică?

— Cu Tăsică. Alălalt al lui Orceag e însurat.

— Uitasem.

În neamul lui Orceag, toţi bărbaţii răsar pe lume mărunţi, aproape pitici. Fiecare dintr-alde Orceag caută să-şi ia nevastă cât mai înaltă. Fiecare îşi ia nevastă înaltă. Degeaba! Băieţii se nasc mărunţei, tărtăcuţe, ceapă mică, orceag… Tăsică e grefier la judecătorie, e acritură. Umblă îmbrăcat nemţeşte, cu scârţ la pantofi. Pleacă dimineaţa de acasă, ajunge pe jos la Cârligaţi. Seara se întoarce acasă, tot pe jos — lipa, tipa, tipa, lipa…

O place pe Stana lui Danciu fiindcă e albă, înaltă. Tase Orceag e oacheş, ca un fund de căldare. Stana se gândeşte să-l ia. Grefierul n-o s-o ducă la câmp, la muncă. I-a făgăduit c-o să-i pună, ca la cucoane, pălărie!…

Zvâca râde de se prăpădeşte:

— Vreau s-o văd şi pe-asta cu pălărie.

— Parcă Polina n-are?

— Are, şi nu-i stă rău.

Polina a venit în sat acum un an. De la Ruşi a venit.
E nevasta vărului meu, Niculae Dimozel, dirigintele poştei.

Ah, câţi unchi şi câte mătuşi am! Câţi veri şi câte verişoare! Dacă o apuc pe Călmăţui în jos, dau numai de neamuri. Dacă o apuc pe Călmăţui în sus până unde m-ar putea duce picioarele, neamuri, neamuri!…

Rar îmi place mie vreo rudă, dar când îmi place una, îmi place!… Uite, mi-e drag un frate mai mare al tatii. Ebătrân, cu părul alb. Poartă barbă şi barba lui e albă. Poartă mustăţi şi mustăţile lui sunt albe. Are casă în cătun, în Viorica, dincolo de gârlă. ÎI cheamă Alisandru Nasta. Şi băbuţa lui îmi place, mătuşă-mea Luluţa.

Au o arie lungă, plină cu zarzări şi corcoduşi, cu meri, cu nuci şi, în fund, unde pământul e totdeauna umed şi mâlos, a crescut înalt stuful. Dintre fraţii şi surorile tatii e singurul care ştie carte. A învăţat când era copil, de la un ţârcovnic.

— Păi în sat nu era şcoală?

— Ferit-a sfântul! Şcoli se aflau numai pe la oraşe pentru plozii negustorilor, pentru plozii boierilor, ai arendaşilor…

Mă duc deseori la unchiul Alisandru Nasta. Iarna, ca să mă uit în cărţile lui cu poze. Vara, ca să mă urc în pom să mănânc poame.

— Bună dimineaţa, bâtule!…

— Bună dimineaţa, Darie…

— Ce mai faci, bâtule?

— Bine, Darie… Vrei corcoduşe?

— Vreau…

— Urcă-te, umple-ţi burta. . Vrei şi zarzăre? S-au copt câteva pe vârf în zarzărul ăsta… Suie-te şi le culege…

Cătunul a fost clădit pe sărătură, pe luncă. Sapi trei coţi, dai de apă. Apa fântânilor, în cătun, e mereu turbure, sălcie. Pe alocuri, vatra cătunului a fost aşezată pe limbi de pământ bun, gras, în care nu numai salcâmii şi sălciile şi plopii, ci şi pomii roditori pot prinde rădăcini. Bâtul Alisandru şi-a ridicat casă pe o asemenea fişteică sănătoasă. Şi-a plantat grădină. Meri şi nuci, zarzări şi corcoduşi, peri şi piersici. Nu trăiesc mult pomii. De la un timp se usucă. Bătrânul îi scoate, sădeşte alţii. Are mereu grădină tânără, primăvara cu flori, vara şi toamna cu fructe, în pârg unele, coapte altele. Uleie cu albine ţine două-trei, nu le poate înmulţi, să aibă miere în casă pentru spoit bradoşii, bolindeţii, colacii, să dea un vârf de lingură la un bolnav…

Mă urc în vârful zarzărului. Se clatină vârful zarzărului cu mine… Parcă m-aş da uţa. Nu ameţesc. Mă îmbată mirosul fructelor coapte, dulce şi tare.

A avut necazuri mari de tot cu băieţii lui. Numai doi i-a născut nevasta, amândoi răi, fuduli, păcătoşi. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pământuri. A păstratpentru el, bătrânul, o bucată de ogor lângă gârlă, pe care cultivă zarzavaturi. Băieţii, nu şi nu, să le împartă şi locul acela. Duşmănie mare. S-au sfătuit să-l omoare. L-a poftit la masă băiatul lui ăl mare, văru-meu Neagu. E om negricios la faţă, tare vorbăreţ. Bâtul Alisandru i-a clădit casă la drum. Văru-meu Neagu şi-a deschis prăvălie şi în dosul prăvăliei, în care nevastă-sa vinde mărunţişuri, are un atelier de croitorie. Croieşte haine ca la oraş. Şi-a adus o maşină cu care brodează pe şorţurile femeilor flori de toate felurile. I-au dat să bea ţuică în care topiseră şoricioaică. Simţiseră copiii. Când să bea, un băiat s-a repezit şi l-a lovit pe bătrân peste mână.

— Nu bea, bâtule, taica a turnat otravă în cinzeacă…

A fost buh mare în sat. De atunci, bâtul Alisandru n-a mai
călcat prin casele băieţilor lui. E amărât din pricina asta.

— Faci copii, te necăjeşti, îi creşti să ai o bucurie în viaţă, un sprijin la bătrâneţe, să nu-ţi închidă ochii şi să te ducă la groapă străinii. Şi când colo, caută să te omoare pentru avere. De-ar fi săraci, le-aş mai crede. Dar nu sunt. Sunt lacomi.

— Nu te supăra, nene!

— Nu te supăra, nu te supăra… toţi spuneţi aşa… Tu ai copii buni. Ai mei, sămânţă afurisită. Cine ştie căruia dintre strămoşi or fi semănând. Parcă nu sunt os din osul meu şi al Luluţii…

Mama crede că bâtul Alisandru Nasta trebuie să fi făptuit în tinereţe un păcat. Altfel nu-şi închipuie pentru ce bătrânul şi-a lăsat barbă ca popa şi citeşte mereu, în cărţile lui cu poze, despre vieţile sfinţilor. Cât e iarna de mare, bâtul Alisandru citeşte. Citeşte cele trei cărţi pe care le are şi parcă nu s-ar mai sătura de citit. Poartă ochelari. Când îi obosesc ochii, s-apucă de altceva. N-arevite, numai două capre. Baba îngrijeşte de capre şi de păsări.

Bâtul Alisandru, alături de cărţile lui cu sfinţi, are pe poliţă şase bricege cu mânere de metal, ascuţite ca briciul, de felurite mărimi. Mă duc iarna la el, mă lasă să mă joc cu bricegele.

— Nu le deschide, Darie, să nu te tai la degete!…

Mâinile îmi sunt pline de semne. Am şi eu un briceag, ca fratele vitreg al tatii. Nu ştiu însă să citesc. O să învăţ când o să mai cresc. Dar bricegele îmi plac. Numai că n-am briceag cu mânerul de os, cu mânerul de metal. Briceagul meu este ieftin, cu mânerul de lemn, cechie…

Bătrânul ciopleşte în lemn de nuc şi scoate din mâinile lui cruci mici, pe care încrustează semne ciudate. În capătul de jos al crucii sapă litere pe care nu pot să le citesc.

În postul Paștelor, bâtul Alisandru duce un coş de cruci la biserică şi le aşează lângă altar. Şase săptămâni le lasă acolo. Le slujeşte popa. În dimineaţa de Paşte stă în faţa bisericii, împarte oamenilor cruci.

De ani şi ani face treaba asta. Nu se află o singură casă în sat fără o asemenea cruce atârnată lângă icoană, împletesc colaci pentru morţi femeile, iau crucea, o stropesc cu agheasmă, o împlântă în mijlocul colacului. Dacă e mare colacul, o împlântă şi pe margine. Colacul poartă pe coaja lui semnele de pe partea de jos a crucii. Înainte de a duce crucile la biserică, le vopseşte cu roş, cu albastru, cu galben, după cum îi vine lui poftă.

Cu mulţi ani în urmă, înainte de a mă fi născut eu, pe vremea când bâtul Alisandru avea car şi boi, a mers la târg şi şi-a cumpărat două cruci înalte, două troiţe cu sfinţi frumos coloraţi. S-a dus cu ele la cimitir, a ales la margine un loc, a înfipt crucile una lângă alta. I-a spus lui popa Bulbuc:

— Când oi muri, părinte, aici să fiu îngropat. Alături de mine, nevastă-mea…

— Da de ce te grăbeşti să-ţi pui cruce la cimitir?

— Ştiu că băieţii mei n-or să-mi pună, aşa că-mi pun eu singur.

Crucile se vedeau de departe, erau cele mai frumoase din cimitir. Le-a bătut ploaia şi vântul, crucile au putrezit. Întâi a căzut crucea pe care scria: Aici odihneşte Alisandru Nasta. Pe urmă a căzut şi crucea pe care scria: Aici odihneşte Luluţa Alisandru Nasta. Crucile au început să putrezească de-a binelea… Putrezesc de-a binelea.

Fratele tatii se ţine bine. Se ţine încă bine şi nevastă-sa. Când o fi să-i îngroape, vor trebui date la o parte crucile vechi pentru a li se săpa mormintele. Peste morminte oamenii au să aşeze, culcate, crucile.

— De ce asta, mamă? De ce să nu le înfigă în pământ încă o dată?…

— Multe nu ştii, Darie. Crucea care a căzut nu trebuie să mai fie ridicată. Trebuie să zacă aşa până se face una cu ţărâna…

Zvâca o vorbeşte de rău pe cucoana Polina, nevasta lui văru-meu Niculae Dimozel:

— Auzi, dadă, auzi, dadă. Vine Niculae de la gară cu
franzela subsuoară şi-o găseşte acasă pe maică-sa.
CucoanaPolina, pe scaunul mare, la masă. Maică-sa, pe un
scaun mic, lângă uşă.

— Ce e, mamă? Venişi pe la noi?

— Venii, maică.

— Cu ce ocaziune?

— Cum ziseşi, maică?

— Cu ce ocaziune?

— Nu înţeleg, maică…

— Cum o să înţelegi, dacă eşti proastă!…

— Oi fi, maică…

— Te-ntreb de ce-ai venit pe la noi.

— Să vă văd, maică…

— Te pomeneşti că ţi-era dor de noi!…

— Mi-era, maică.

— Păi… să nu-ţi mai fie…

Văru-meu Niculae, de când a intrat la poştă, s-a îmbrăcat nemţeşte, poartă pălărie cafenie — pălărie tare, şi guler la gât. Şi-a adus nevastă de la oraş, nevastă care umblă în vârful picioarelor. Ca-n papainoage… Cu mijlocul strâns în cordon, ca o viespe, nu place nimănui Polina. Are ochii roşii pe margine. Pare albă ca hârtia. Nasul ei parcă n-ar avea rădăcină, parcă ar avea numai vârf, un vârf lung, îndreptat în sus. Vorbeşte sâsâit. Toată ziua îşi perie, îşi lustruieşte unghiile… Pe nimic nu pune mâna. I-a adus bărbatul o fată dispre munte, să-i facă treburile în casă. Slugă, de!

Stă baba Dina lângă uşă. Aşează servitoarea masa. Ciorba de găină miroase frumos. Franzela, adusă de la oraş cu trenul, miroase mai frumos…

Văru-meu Niculae, cu nevastă-sa la masă, mănâncă…Aburi calzi se ridică din farfurii. Babei îi tremură nasul. O gâdilă mirosul ciorbei pe la nări. Miroase ciorba, miroase franzela…

Niculae, de o parte a mesei; nevastă-sa, de alta. Lângă uşă, pe scaun, cocârjată de spate, cu picioarele crăpate şi negre — maică-sa…

După ciorbă, li se aduce de la cuptor pasăre friptă. Mănâncă boierii, mănâncă şi ciocnesc paharul cu băutură. Vin la masă plăcinte, după plăcinte, cafeluţe…

Văru-meu Niculae Dimozel aprinde ţigara, nevastă-sa aprinde ţigara. Dau fumul pe nas. Fumul se înalţă albastru, spre tavan.

A strâns servitoarea masa.

— Aoleu, mamă, uitai să te-ntreb: tu ai mâncat?…

— Mâncai, maică, înainte de a pleca de acasă. Mâncai o
strachină de colarez…

— Ce oroare! spune cucoana.

— Ţărani!… spune văru-meu Niculae Dimozel. Bătrâna mângâie cu ochii băiatul. Are ghete lustruite şi pantaloni negri cu dungi albe feciorul ei… Poartă jachetă până deasupra genunchilor şi guler tare, scorţos. Mâinile băiatului ei sunt albe şi frumoase. Albe şi frumoase sunt mâinile noru-si…

E fericită bătrâna. Plămada ei a ajuns cineva. Odorul ei îşi
trăieşte viaţa uşor. Are noră de la oraş.

— Apăi, să vă las sănătoşi, maică!

— Adio!…

Zvâca râde, râde de văru-meu Niculae, râde de nevastă-sa…

— O fandosită, spune ea.

Mătuşă-mea Dina e fericită. Se întoarce acasă şi povesteşte bătrânului ce bine trăieşte fiul lor cu femeia adusă de la oraş…

Mama încruntă puţin sprâncenele:

— Parcă sămânţa lui bărbatu-meu, Gheorghe, când o să se facă ditamai popă, crezi că o să se uite la vreunul din noi? O să se poarte şi el ca Niculae al lui Dimozel…

Mi-aruncă o privire mama:

— Şi tu, mă, şi tu la fel ai să faci!

Pleacă Zvâca.

O descos pe mama!

— Mamă, cum vine asta? De ce bâtul Alisandru nu e frate bun cu tata? Şi de ce rudele noastre sunt rude cu noi, unele după tată, altele după mamă, altele după bunic, altele după bunică?…

— Dumnezeu mai ştie! E-ncurcătură mare. Încurcătura a făcut-o bunicu-tău, tatăl lui taică-tu, ăla bătrânul…

— Tu l-ai văzut?

— O dată, când eram fată. Semeni cu el, Darie. Ai ochii lui. Poate o să ai altă soartă. A avut o viaţă, să n-o mai aibă nimeni! De şapte ori s-a însurat, de şapte ori i-a murit nevasta…

— Cum asta?

— Aşa a fost să fie! La cimitir e un colţ întreg

— Colţul dinspre alde Floria — cu nevestele lui bunicu-tău, una lângă alta, şapte — el, la margine, al optulea…îi jelesc pe toţi când mă duc la cimitir să tămâi morţii noştri.

— Avem mulţi morţi la cimitir, mamă?

— Aproape tot cimitirul e plin cu neamurile noastre. Mai e ceva. Fiecare nevastă, afară de a dintâi, a venit în casa lui bunicu-tău cu copiii de la alt bărbat, aşa că prin casa asta au trecut mai mult de douăzeci de copii, atâţia fraţi şi surori a avut taică-tău. Neamuri: sute, unii mai trăiesc, alţii au murit. Până la urmă murim toţi.

— De ce murim, mamă?

— Tot ce se naşte moare, Darie. Iarba trăieşte o vară. Răsare primăvara şi se veştejeşte toamna. Iarna putrezeşte sub zăpadă. Copacii trăiesc cât omul, unii mai mult decât omul… Fluturii, numai câteva zile.