V Brazdă îngustă şi adâncă

Apele au crescut într-o săptămână, s-au scurs într-o lună. Uite gârla!… Iar o treci cu piciorul. Dacă n-ai vedea partea satului dinspre baltă şi cătunul fără garduri, cu casele rupte, cu pereţii luaţi de ape, dacă n-ai vedea tot prăpădul pe care l-a lăsat în urmă înecul, parcă nici n-ai crede că a fost pe aici atâta nenoroc…

Îşi fac oamenii covergi şi bordeie şi se aciuiază cum pot. Au rămas şi fără bruma de mâncare pe care o mai aveau, fără vite, fără păsări. Unii au rămas şi fără ţoale. De nicăieri nu li se trimite oamenilor o lescaie. De nicăieri nu li se întinde o mână de ajutor. Hambarele boierilor sunt pline cu grâu, cu porumb. Rumânii n-au cu ce să cumpere. Sunt înglodaţi în datorii.

Nimeni nu se mai uită la ei.

— Dă-mi un ciur de mălai.

— Nu pot.

— Ţi-oi munci pe el.

— Ţi-am mai dat.

Pământul e plin, în urma apelor, de mâl gros, gras, în care ne vârâm, până mai sus de genunchi, picioarele goale… Nici urmă de zăpadă pe câmpuri. Primăvara a sosit devreme. Suntem abia la începutul lui Mărţişor… O săptămână numai a trecut de când a început luna. N-au venit berzele, n-au venit nici rândunelele, nici cocorii…

Seara, se lasă frig. Pământul e negru. Iarba nu şi-a scos bonţul afară. Umblăm desculţi, dârdâim de frig — primăvară timpurie… Prin cătun, ne uităm la oamenii rămaşi fără case… Bine că n-a muritnimeni!… Ne uităm mai ales cum, la marginea cătunului, lângă gară, au rămas pe pământ trei matahale netrebnice, bărcile de salvare. Barcagiii au plecat la locul lor de baştină.

Cele trei bărci, lungi, negre şi înguste, au început a pluti pe faţa turbure a apelor. Au trecut pe lângă stejarii pe care-i băteau valurile şi care rămâneau neclintiţi în mijlocul urgiei, au plutit legănându-se pe lângă cătunul înecat şi s-au pierdut, departe, spre Băneasa, la marginea dealului unde marea vie a boierului olog dormea îngropată sub muşuroaie de pământ, pe coastă.

— Aşa an să nu mai trăim niciodată. Astă-vară ne-a pârjolit seceta. Iarna a fost aspră. Foametea, cumplită. Primăvara a venit cu ape mari, cu înecuri. Ce ne mai aşteaptă?

— Încercări şi mai grele, nene Tudore.

Tiţă Uie se uită în pământ. Privirile lui sunt aspre. Faţa lui, ca a noastră, a tuturor: neagră, uscată, scofâlcită.

Şi lângă Tiţă Uie rămân o clipă în drum, cu picioarele înfipte în noroi, Lişcu Stângaciu şi nenea Picică, Petre Zgămâie şi văru-meu Dumitru Pălică, Ivan Ţânţu şi frate-meu Ion cu ochii lui negri, de smoală fierbinte.

Se adună rumânii pe la cârciumi, mai mult să schimbe vorbe decât să bea. Cârciumarii, parcă s-au înţeles între ei, nu mai deschid condicile cu datornici, le-au pitit.

Vara trecută, a bântuit seceta. Acum a năvălit peste sat prăpădul apelor, a luat garduri, case şi vite şi păsări.

— Dă-mi un pachet de tutun pe datorie, nene Toma…

— Nu pot, neică, nu mai dau pe datorie niciun cap de aţă până nu încep să scot ceva din vechi… Ce-am avut gologani i-am băgat în pământ, am cumpărat pământ…

Toma Ocî îşi răsuceşte mustaţa cu vârfurile spice albe. Le spune limpede tuturor, să nu-l mai bată nimeni la cap!

— Aşa, să ştiţi. Nu mai dau pe datorie. Eu, unul, nu mai dau. Încercaţi la Mareş, el e poate mai milostiv, n-are nici copii, ori la Buciuc…

Mareş spune la fel. Buciuc aşişderea:

— N-am ce vă face, neică, datul pe datorie nu e niciun alişveriş acum. Trăim timpuri grele. S-aude a rău. Nu ştie nimeni ce-i poate aduce ziua de mâine…

— S-o ivi vreun răzbel, îşi dă cu părerea Gheorghiţă Târâş…

Târâş avea casă lângă malul gârlei. I-a luat-o apa. Trăieşte cu nevasta şi copiii într-un bordei săpat în grabă în coasta dealului. N-are pământ, n-are vite. Munceşte cu mâinile, cum muncesc cu mâinile şi alţi rumâni din sat cam un sfert.

— Ce răzbel, nu e vorba de niciun răzbel, dă Ududui cu gura. S-aude că în Moldova s-au ridicat satele împotriva curţilor boiereşti, dau foc conacelor, îşi împart rumânii moşiile boierilor între ei. Noi stăm cu dosul pe cămaşă. Ar trebui să ne sculăm şi noi… Destul am răbdat. Între genunchii tatii, ascult. Mi s-a dezumflat gâtul. Deasupra tejghelei, spânzură de tavan două şiruri de covrigi uscaţi.

— Tată, cumpără-mi un covrig.

— N-am parale, taică.

Mă aude Toma Ocî.

— Nu sunt buni covrigii pentru copii, spune el, umflă burta.

Poate mi s-ar umfla burta, dacă aş mânca mai mulţi. Dar eu vreau un covrig, unul singur. Mai an, i s-a umflat într-adevăr burta de covrigi lui Beşcu, beţivanul satului. A făcut prinsoare cu notarul Stănescu. Era băut şi Beşcu, era băut şi notarul. Beşcu, rezemat în ciomag, a glumit:

— Eu, cu o lovitură, sparg toţi covrigii dintr-un şir de o sută.

— Dacă îi spargi pe toţi, a ţinut prinsoare notarul, eu îi plătesc şi tu îi mănânci. Îi spargi pe toţi, să nu rămână unul întreg. Îi mănânci pe toţi, să nu rămână o fărâmitură.

A izbit Beşcu o singură dată şirul de o sută de covrigi. I-a spart în ţăndări. I-a adunat de pe duşumea. I-a mâncat, ronţăindu-i… Să moară noaptea şi mai multe nu. Abăut un pahar mare de untdelemn. A zăcut. A ajuns alb ca varul. A scăpat…

Învăţătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru l-a certat pe notar.

— Cum de ţi-ai pus mintea cu el? Era băut’!… Dacă murea?

— Pagubă-n ciuperci, i-a răspuns notarul. Un desculţ, mai mult ori mai puţin, nu înseamnă nimic.

Beşcu, de când cu pătărania, s-a lăsat de băutură. Intră în cârciumă. Cumpără tutun. Pleacă.

Acum însă, Beşcu nu pleacă. Aude şi nu e sătul de ce aude. Parcă ar vrea să audă mai mult. Toţi vor să afle, să ştie ce se petrece pe acolo pe unde s-au aprins conacele boierilor. Umblă zvonuri fel de fel, zvonuri care vin de departe.

— Am auzit, grăieşte Pracă Dera, că se apropie de noi răscoala, că s-a lăsat mai jos de Moldova, c-ar fi ajuns chiar până prin Vlaşca.

Cade, peste gândul rostit tare al lui Pracă Dera, popa Tomiţă Bulbuc.

— Bună ziua…

— Bună ziua, părinte.

— Dă-mi o cinzeacă de drojdie, Tomo.

— Mare, părinte?

— Mare, taică, mare, că una mică nu-mi ajunge nici măcar pe-o măsea.

— Şi ai cam multe măsele, părinte, şuguie al lui Zgămâie, Petre, tuciuriul…

— Douăzeci şi patru, taică, douăzeci şi patru, că suntem de neamul nostru olteni, olteni de dincolo de Olt…

Râd rumânii. De slabi ce sunt le stă rău când râd. Nici altfel nu le stă prea bine. Popa Tomiţă Bulbuc şi-a pierdut de mult măselele. Numai trei dinţi i-au rămas în gură. I se clatină şi aceia, gata să zboare.

— Ai auzit ceva despre răscoale, părinte? întreabă al lui Ovedenie. Cică ar fi pornit revoluţie rumânii prin Moldova, s-ar fi ridicat împotriva boierilor…

Popa Bulbuc dă cinzeaca pe gât, dintr-o dată. Gâlgâie drojdia în pâlnia popii. Alunecă pe beregată în jos. Strânge ochii popa. Îl arde pe dinăuntru băutura.

— Mai pune una, taică…

Ocî îi mai toarnă o drojdie. Popa o cumpăneşte în mână.

— Am auzit, taică, dar nu ştie nimeni care-o fi adevărul. Nu e bine când oamenii ridică parul contra stăpânirii.

— Păi oamenii n-au pornit contra stăpânirii, părinte. Au pornit contra boierilor, spune Şontrocan, ciobanul, care poate mânca o oaie friptă la o masă, numai să i-o dea cineva.

— Dacă tăceai, mai bine o nimereai, Şontrocanule, zice Tiţă Uie. Păi stăpânirea a cui este? A noastră sau a boierilor? De o pildă, aici la noi cine-mi este prefect? Ginerele lui boier Gherasie, ologul de la Băneasa, Dinu Drăculea, băiatul răposatului boier Barbu Drăculea de la Furculeşti… Boierii sunt una cu stăpânirea, asta e limpede. Dar tot atât de limpede este că boierii sunt puţini şi noi suntem mulţi. Dacă o să ne ridicăm toţi deodată, o să izbutim să-i stârpim.

Popa Tomiţă Bulbuc răstoarnă în tâlvul gurii a doua cinzeacă de drojdie.

— Tii, că tare e, afurisita!…

— Cine, părinte, revoluţia?

— Nu, taică, nu, drojdia… Cu revoluţia, taică, să nu vă încurcaţi. Boierii sunt şi ei lăsaţi de Dumnezeu. Aşa e scris, unii să aibă mai mult, alţii să n-aibă nimic. Dar cerul, taică, cerul e al săracilor. Raiul, taică, raiul e al săracilor…

— Nu s-ar putea, părinte Bulbuce, să mai dăm ceva rai şi pe la ciocoi? Să mai luăm şi noi ceva pământ! Tare ne-ar prinde bine…

— Măi, Uie, taică, mie iaca nu-mi place cum vorbeşti tu. Câte vorbe ai rostit acum, tot cu atâtea păcate ţi-ai încărcat sufletul… Mai treci pe la biserică, taică, să mai auzi cuvântul lui Hristos…

— L-am auzit, părinte, şi nu o dată. Mi se pare că Hristos nu era cu boierii, ca sfinţia-ta…

— Mai toarnă-mi o cinzeacă, Tomo, că mă ard măruntaiele… Cum spuneam, taică. Nu vă puneţi cu stăpânirea, cu boierii. Sunt tari, taică, boierii sunt tari. Dumnezeu a lăsat aşa. Ia gândiţi-vă! Dacă toţi ar fi boieri, cine ar mai scurma, taică, prin ţărână cu ghearele, să semene şi să culeagă bucatele?!… Diavolul vă îndeamnă la răscoală, taică, diavolul.

— Setea de dreptate, părinte, şi burta. Burta noastră şi burţile copiilor noştri, nu diavolul…

— Bine, taică, bineee! Bineee! Să nu ziceţi că nu v-am spus…

Se duce popa. Vântul îi umfla sutana neagră. Oamenii fierb între ei. Cârciuma e plină de fum…

— Aşa! Să dăm cer la ciocoi, să-i trimitem în cer pe ciocoi. Să mai trăim şi noi pe pământ. Să ne mai slăbească popa cu lumea de dincolo, cu iadul şi cu diavolii… Mai diavoli ca boierii nu se află!…

Se întoarce seara acasă tata, cu mine de mână. A întârziat la cârciumă…

— Mă, copii, mă, ia ieşiţi afară! Se vede foc mare spre
răsărit.

Ies toţi, buluc, pe prispă. Ne uităm spre răsărit. Cerul e roşu, de parcă s-a aprins într-acolo o pădure. Nu e nicio pădure pe aproape. Ca să vedem mai bine, ne urcăm pe linia ferată. Tot nu vedem bine. Ne suim pe vârful dealului. De acolo, într-adevăr, focul se vede în toată frumuseţea lui sălbatică. Acum ştim. Arde conacul de la Secara. Ce s-o fi întâmplat? Poate a dat cineva foc şurelor de paie… Se întoarce soră-mea Riţa spre miazănoapte…

— Tată, şi pe Belitori se arată foc.

Spre Ruşi, în sus, departe, în adâncul nopţii, s-a aprins alt foc. Întâi două şuviţe se ridică şovăitoare. Apoi dintr-o dată se fac una, se lăţesc, se înalţă deasupra lor — o coloană roşie de fum.

Noaptea e fără nori, fără lună. Focurile au alungat pe alocuri întunericul. Un foc spre Secara, spre răsărit — altul spre Ruşi, spre miazănoapte. Focurile au rupt noaptea. Dar iată, spre apus izbucnesc alte focuri: unul spreCârligaţi, unul spre Dunăre, pe lângă Olt, la Saiele. Se mai ridică un foc înalt. Ştim că acolo e moşia Furculeştilor, moşia prefectului Drăculea…

Acum noaptea a fost spartă pretutindeni. Câmpul — luminat. Focuri ard şi mai departe. În toate părţile se văd pâlpâind focuri mai mici, focuri pe care numai depărtarea face ca noi să le vedem mărunte.

— Parcă auzisem eu ceva în sat, spune tata. Auzisem ceva despre răscoală, că s-ar fi apropiat de ţinutul nostru…

Focurile ard. Vâlvătăile lor sfâşie noaptea, sunt departe de noi, nu ne încălzesc. Tremurăm. Satul întreg s-a urcat pe deal şi priveşte. Îl aud pe nenea Mihalache:

— Încotro, nene Tudore?

— Să duc copiii acasă, i-a pătruns frigul.

— Să nu te culci, nene Tudore…

— N-o să mă culc.

Cine poate să se mai culce pe vremea asta! Numai copiii. Dacă pot să doarmă şi copiii…

Ne vârâm în pat să ne încălzim. Totuşi, nu ne încălzim. Dârdâim întruna, şuşotim între noi. Începe vorba frate-meu Ion:

— Au dat foc la conacele boierilor. O să-i spintece pe boieri rumânii…

Sare din aşternut, se încalţă gata s-o zbughească. De-ar fi mama acasă, l-ar opri. Nu este. Mama a rămas pe deal cu muierile, cu bărbaţii…

— Dacă în satul nostru s-ar afla un conac, oamenii i-ar da foc, spune soră-mea Evanghelina. Păcat, păcat că n-avem boieri în sat…

— O să ne ducem prin vecini, grăieşte şi frate-meu Ion.

Cum ne-am dus cu munca, ne-om duce şi cu răscoala. Băneasa e la o palmă de loc. N-o să-l scăpăm pe boierul olog care ne-a pus botniţe…

Au privit focurile până s-au săturat. Apoi rumânii au coborât dealul în pâlcuri. Câţiva s-au adunat la noi. Ne strângem picioarele şi le facem loc să se aşeze pe marginea patului. Unii rămân, pe lângă uşă, pe lângă ziduri. Le aduce mama din tindă scaune mici, cu trei picioare, scobite.

— Staţi pe scaune.

Se aşează. Privesc în pământ. Lampa fumegă. Prinde să vorbească tata:

— S-a iscat revoluţie în toată ţara. Au fost şi mai demult răscoale. Până la urmă răscoalele s-au stins înecate în sânge de stăpânii moşiilor. Dar de pe urma burzuluirii norodului totdeauna a rămas şi ceva bun. Un timp, ciocoilor li s-a sălăşluit spaima în oase, s-au purtat mai cumsecade cu rumânii. Acum nici noi nu putem să stăm cu mâinile în sân. Prea am îndurat mult. Poate avem norocul să-i răsturnăm pentru vecie pe ciocoi. De mulţi, suntemmulţi care vrem schimbarea, n-am ce zice. Dar parcă ne-ar lipsi ceva! Răscoala n-are o căpetenie. Merg oamenii sătui de asuprire în bobote, dau foc, poate şi ucid…

— Eu unul nu mai pot aştepta, răsuflă din fundul inimii văru-meu Dumitru Pălică. Copiii mei parcă sunt schelete. Sufletul le stă la gură, gata să iasă, de foame. Am măcinat paie cu râşniţă şi din măciniş am pregăti fiertură…Uitaţi-vă la mâinile mele, au început a se jupui. Ştiţi ce înseamnă asta: pelagră! Se jupoaie şi mâinile nevesti-mi… Pelagra aduce nebunie, şi nebunia aduce moarte… Cu ce suntem noi vinovaţi? Am muncit până am căzut sleit… Spinarea îmi este tăiată de bice… Şi-a nevestei la fel. O viaţă are omul. Şi-o moarte. Decât să pierim ca vitele, fără să spunem nimic, mai bine să murim bătându-ne pentru dreptul nostru la o viaţă mai bună. Poate aşa o să le fie mai bine copiilor noştri…

— Nene Dumitrie, spune Picică, eu trăiesc de unul singur. N-are cine să mă plângă la o adică. De un trai ca ăsta pe care l-am dus până acum sunt ca şi sătul, trai de câine, nu trai de om. Zic să adunăm mâine satul dis-de-dimineaţă, să pornim răscoala…

— Să-l adunăm, asta e bine — îşi dă cu părerea unchiu-meu Voicu, bărbatul mătuşi-mi Bâzărca — dacă nu s-o aduna singur. Răscoala trebuie negreşit pornită. Dar am auzit vorbindu-se de studenţi. Or veni mâine şi la noi ştudenţii?

— Ştudenţi, neştudenţi, poate să fie numai aşa, un zvon. Fapt este că ard conacele. Le-au aprins rumânii. Arde toată ţara — ţara boierilor. Nu se poate să nu ne ridicăm şi noi. Altfel pierim… Pierim noi şi pier copiii noştri. Ni se stinge sămânţa…

Atât a avut de spus David Floroiu. Stătea lângă uşă, rezemat în ciomag, privea în pământ, ori poate îşi privea opincile potlogite, fără cheutori, înfăşurate cu sfoară în jurul labelor. Mustăţile groase, lungi, i se împreunau, mai jos de colţurile gurii, cu barba colilie. Pe urmă i-a mai trecut prin minte un gând pe care şi l-a turnat în cuvinte.

— Am şapte feciori. Merg în fruntea lor la răscoală. Să dăm iureşul împreună. Izbutim ori pierim…

— Să mergem, nene Tudore, chiar acum, la Tiţă Uie, să ne sfătuim. Să-l chemăm şi pe Lişcu Stângaciu şi pe Ivan Ţânţu.

— Bine ar fi să-l chemăm şi pe Zgămâie, şi pe Ovedenie, şi
pe Ududui. E mai bine când îşi dau mai mulţi cu părerea.

Au plecat să se sfătuiască.

A plecat şi tata cu ei.

Lampa fumegă. Pe-ai casei încep a-i vedea ca prin ceaţă. Adorm, adorm adânc şi visez încăierări de oameni, case aprinse. Visez că ard până şi arborii satului. Gem în somn. Gem şi mă întorc de pe o parte pe alta. Mă trezeşte mama.

— Darie, ce e cu tine?

— Visez urât…

Deseori mi se întâmplă să mă răsucesc în somn, să gem, să rostesc cuvinte pe care nimeni nu le înţelege, de parcă aş vorbi o altă limbă. Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare, cum n-am văzut niciodată, şi că pe această nesfârşire de ape, din senin, se iscă furtună. Butucul scobit în care stau făcut ghem e prins de vârtejuri. Se clatină. Stau gata să mă răstorn. Peşti ciudaţi, mai mari decât boul, înoată în jurul meu cu gurile deschise, să mă sfâşie. Ţin dinţii strânşi. Cât pot îi ţin de strânşi, dar spaima mă copleşeşte. Dau strigăt.

— Darie, ce e cu tine?

— Visez urât, mamă…

Alteori mă aflu în vârful unui copac. Mă leagănă vânt cald. Şi mie îmi place că vârful copacului mă leagănă, îmi place că vântul e cald. Sub mine, o pădure uriaşă îşi freamătă frunzele late, cu marginile adânc tăiate… Mă prăbuşesc. Ţip cât mă ţin puterile.

— Darie, ce e cu tine?

— Visez urât, mamă…

O dată, am visat că m-au alungat un fel de urşi negri, mai mari decât urşii ursarilor. Am scăpat strecurându-mă printre pietre, pe brânci, într-o peşteră în care mocnea un foc. Am dus lemne aprinse la gura peşterii…

Într-altă noapte, trenul a sărit de pe şini, s-a luat după mine, m-au prins roţile, m-au tăiat. Fochistul m-a adunat bucată cu bucată, m-a lipit la loc. Atunci am râs în somn. Ştiam că visez…

Mi-a descântat Dioaica de sperietură. Mi-a descântat şi Petria. Nu mi-a trecut. Am avut mai departe somnul încărcat de tot felul de vise…

Lampa fumegă încă. Am rămas numai noi, ai casei. Frate-meu, lângă sobă, trage tutun. Aruncă fumul pe nas. Nu poate să doarmă.

— Culcă-te, Darie, şi dormi…

— Mi-a fugit somnul, nene…

— Atunci stai cuminte, nu te mai răsuci în aşternut, că-i trezeşti şi pe ceilalţi…

— Are să fie şi la noi răscoală, nene?…

— Are să fie.

— Astăzi?

— Poate chiar astăzi.

Bat zorile fumurii, alburii, gălbui, în geamul aburit. Scârţâie cumpăna fântânii. Aud mugetele boilor care ar voi să molfăie între dinţi iarbă proaspătă. N-a răsărit încă iarba…

Dimineaţa umblăm toţi, cârduri, pe uliţele satului. Ne adunăm la primărie.

Unde s-o fi ascuns notarul? Unde s-o fi ascuns primarul? Primăria e goală. Îi caută oamenii şi nu-i găsesc. Aflăm că şeful postului de jandarmi stă la gară de pază, cu puşca încărcată. N-avem nicio treabă la gară. Îl lăsăm să-şi piardă vremea acolo.

Jandarmii de la Băneasa, unde e secţia de plasă, patrulează prin sat, călări, cu armele încărcate. În fruntea lor, plutonierul scurt, gros, mustăcios. Alţii fac de pază la casa cu etaj a boierului olog.

— La Băneasa, rumânii n-au să se poată mişca. Paza e puternică.

— Scapă boierul Gherasie Miliarezi.

— Scapă şi logofătul Oprea Căţui Strâmbu.

— O să vedem…

— Noi ce facem? întrebă Tiţă Uie. Noi nu începem revoluţia? A sosit revoluţia la Secara, au dat foc curţilor boiereşti. În toate părţile, după câte s-aud, oamenii au iscat revoluţie. Vrem noi pământ?

— Vrem! răspunde mulţimea într-un glas.

— Atunci, trebuie să facem revoluţie. Nu iau pământ de la boieri decât cei care merg la revoluţie, cei care se răscoală…

Se desprinde din grosul mulţimii Gheorghe Cărăbaş. Eun om gros, voinic, cu pământuri multe, cu oi, cu vite. Sălăşluieşte lângă gârlă, spre Stănicuţ. Acoperă cu aria lui jumătate din luncă. Satul spune despre Cărăbaş că, dacă n-are avere cât un boier, are ceva-ceva mai multă decât un boiernaş.

— Ce revoluţie, mă, nemernicule, ce revoluţie? Credeţi că dacă daţi foc la conace, o să moară boierii? Dacă i-oţi putea prinde şi ucide, o să le puteţi lua pământul?Călcaţi legea, mă, şi legea e sfântă, nu trebuie călcată…

Rădoi chiaburaşul îi cântă în strună. Se aruncă cu gura pe ei al lui Zgămâie:

— De lege nu ne pasă. N-am făcut-o noi. Cine-a făcut-o nu ne-a întrebat de ne place ori nu…

Petre Zgămâie, sărăcanul, e când pândar, când porcar, după cum îl ia în simbrie satul. Proptit în ciomag, nimeni nu l-a văzut cu mâinile goale. Ciomagul în care se sprijină face una cu trupul lui.

Când doarme, doarme cu capul pe ciomag. Parcă ar avea chimirul plin cu galbeni şi s-ar teme ca nu cumva să vină cineva să i-l fure. Ce e pe el, şi pe culme… Mai are ceva, nevastă şi cinci copii, opincile sparte, zăbunul rupt, cârpit, nădragii — petic de petic.

— Apăi, Cărăbaşule, tare ţi-ar place: să nu fi aprins oamenii revoluţie. Te temi. Noi avem ce-avem cu boierii, şi nu tu o să ne opreşti să ne răfuim cu ei. Nu tu, şi nici alţii ca tine…

— Cum o să facem revoluţie? întreabă Niţă Proca. Revoluţie fac numai oamenii care au boieri în satul lor. Noi n-avem boieri, nu facem revoluţie.

Se bagă şi Şontrocan în vorbă:

— N-avem boieri în sat. Dar de muncit pe moşii boiereşti muncim.

— Aţi văzut azi-noapte focurile?. . Le-aţi văzut! se amestecă în fierbere Mărin Raru. Dacă la noapte n-o să se vadă foc în satul nostru, au să vină oamenii dinafara satului şi au să ne dea foc la case, ca să ne pedepsească că nu ne-am legat cu ei. Acum, noi, opincarii, trebuie să fim legaţi toţi. Nu se poate să-i lăsăm numai pe alţii să izbească şi să dea foc, şi noi să rămânem cu braţele încrucişate, ca apoi, la o adică, să putem spune: uite, noi suntem nevinovaţi. Nu este drept aşa, fraţilor rumâni…

— Ce să facem atunci? întreabă o muiere. Cui să-i dăm foc?

— Să-i dăm foc lui Cărăbaş!… Are case mari, are acareturi. O săptămână poate să tot ţină focul…

— Da de ce să-mi daţi mie foc? Ce sunt eu, boier? Mai bine să-i dăm foc lui Mareş…

Ioviţă Mareş e cârciumar în sat. Nu-i localnic. A venit de la oraş. După ce au pierit din sat fraţii mamei, şi-a deschis cârciumă. A adunat avere mare. Oamenii sunt datori la el, îl pizmuiesc, îl suduiesc.

— Asta ar fi o părere!

— Parcă nu ne-am înţeles aşa aseară. Altceva am pus la cale, spune văru-meu Pălică.

— Nu. Nu aşa ne-am vorbit, grăieşte Picică.

— Noi trebuie să făptuim ce ne-am înţeles. Să nu mergem aşa, brambura.

Glasurile lor se pierd în gloată. Rumânii vor să treacă numaidecât la faptă. Nu mai au răbdare.

— Nu facem bine ce facem, spune Ivan Ţânţu. Întâi boierii, s-o sfârşim cu boierii.

Strigă cât îl ţin puterile. Dar glasul lui se pierde în mulţimea care pare nesfârşită.

Cârciuma lui Mareş e la doi paşi de primărie. Au şi ajuns la ea. Negustorul e bucuros că atâta lume îi intră dintr-o dată în cârciumă, când mai sunt şi altele în sat, una chiar peste drum.

— Poftiţi!… Cu ce să vă cinstesc?

— Păi, spune Ghioacă, noi n-am venit să ne cinsteşti. Noi am venit să facem revoluţie.

— Să facem, fraţilor, de ce să nu facem? Şi eu sunt pentru revoluţie. Să se ducă la dracu toţi boierii.

— Vezi că, spune unul lălâu, puţin la minte, noi aici am venit să facem revoluţie.

— Cum adică?

— Iaca, am venit să te ciomăgim oleacă şi să-ţi dăm foc la acareturi.

— Ce? Nu sunteţi în toate minţile? De ce să mă ciomăgiţi? De ce să-mi daţi foc la acareturi?

— Dacă n-avem alt boier!…

— Mă oameni buni, eu nu sunt boier, eu sunt om de-ai voştri… Am purtat, ca şi voi, opinci…

— Dacă eşti de-ai noştri, spune Beşcu, de ce dormi în pat cu saltea şi mănânci stafide cu cucoana?…

— Dacă eşti de-ai noştri, aruncă o vorbă Ilie Gâscanu, de ce porţi haine ca notarul?

— Dacă eşti de-ai noştri, de ce ne iei dobânzi mari când ne dai pe datorie mărfuri? strigă la cârciumar dada Zvâca, măruntă, pitulată printre oameni.

Mareş pricepe despre ce e vorba.

— Uite, eu văd ce e cu voi. De fapt, n-aveţi nimic cu mine. Nu v-am făcut niciun rău.

— Dar nici nu ne-ai umplut de fâşcă, murmură careva din mulţime.

— V-am încărcat eu socotelile, dar de, aşa e negustoria, fără asta nu se poate. De undeva trebuie să scoţi şi ce n-ai păgubit şi ce vrei să câştigi. Voi acum vreţi să aprindeţi o pălălaie mare, să se vadă de departe. O să ne sfătuim, să ne chibzuim, cui trebuie să dăm foc la noapte…

— Ţie o să-ţi dăm foc…

— Bine, bine, mie. Nu mă supăr, dar de ce să-mi ardeţi casa? Ce vreţi voi: să vadă ceilalţi că şi în satul nostru arde ceva. Uite, am în fundul ariei o şură de paie. O să-i dăm foc la noapte. Voi o să-i daţi foc şi pe urmă o să stăm împrejurul ei, toţi, cu câte o găleată de apă, să nu se întindă pârjolul. E bine?

— E bine, grăieşte uşurat Cărăbaş.

— Ba nu-i deloc bine, spune Tiţă Uie. Bine ar fi dacă ai face dumneata altceva…

— Ce?

— Să-mi dai mie s-o arunc în flăcări condica în care ne-ai însemnat datoriile.

— V-o dau, neică, de ce să nu v-o dau!… Se domoleşte şi lălâul.

— Dar la afacerea asta, ce aldămaş bem noi?

— Ce vreţi să beţi?

— Un butoi cu vin…

Mareş, ajutat de mocancă şi de slugă, opintindu-se, scoate butoiul în faţa cârciumii.

Tata, Pălică, Picică, moşul David Floroiu cu cei şapte feciori ai lui, Tiţă, Uie, Lişcu Stângaciu, Ţânţu, Ududui rămân deoparte, privesc cum s-au prostit oamenii. Aşteaptă să se dezmeticească singuri rumânii. Uite, singuri nu se dezmeticesc.

Câţiva, cu gâtul în vâlvoi, se apropie de butoi. Întind mâinile spre cănile pe care le aduce pe o tavă mare de lemn mocanca, nevasta cârciumarului. Între ceata celor însetaţi de vin şi butoi se aşează dada Zvâca, argint-viu, zvârlugă. Ochii, care până mai adineauri păreau stinşi, uscaţi de plâns după copiii ei morţi în toiul iernii, s-au aprins. Poartă şorţ negru, ghiurt negru, cimber negru, dada Zvâca. E galben gutuie obrazul ei. Mai galbene buzele. Parcă s-a aprins dintr-o dată în făptura ei măruntă, puţină, un foc cu flăcări înalte, mistuitoare, care-o frige, o înviază din toropeală, îi dă puteri, îi dă glas. Ridică mâinile în sus, se repede, îmbrânceşte rumânii de lângă butoi. Cât o ţine gura o aud strigând.

— Îndărăt, daţi-vă îndărăt, nemernicilor! V-a momit coada de topor a ciocoilor c-o balercă de vin. O să daţi fiecare câte o cană de băutură pe gât! Asta e ispravă de bărbaţi? Ruşine să vă fie!… Ne-au murit copiii de foame astă-iarnă şi nu ne-a întins nimeni o mână de ajutor. Şi acum, uitaţi-vă, potaia asta de mocan vă dă vin de pomană, olercă otrăvită, poşircă acră… Şi voi vă arătaţi gata să primiţi târgul. Iată ce fac eu cu pomana mocanului. Ptiu! Ptiu!

A scuipat în butoiul desfundat, în vinul roşcat… De două ori a scuipat. I s-a părut că, asta nu e de ajuns. S-a aplecat, a cules din mijlocul drumului o balegă mare, proaspătă. De vită, şi a aruncat-o în vin. Apoi a zvârlit în butoiul deschis scârnă de câine, bulgări. Şi-a spălat mâinile în vin şi le-a şters pe şorţul negru.

— Beţi vin acum, dacă vă mai place!…

S-a întors către femeile care stăteau deoparte, cu mâinile la gură, mirate:

— Ce staţi, fa, ca proastele? Veniţi încoace. Ajutaţi-mă să răstorn butoiul spurcat.

Muierile sar în ajutorul dadei Zvâca. Se opintesc o dată, de două ori, rostogolesc butoiul, îl varsă, îl dau de-a dura până-i plesnesc cercurile şi-i sar doagele… Vinul e înghiţit de ţărâna zbicită de vântul primăverii, de vântul iute şi rece ce încă suflă aprins dinspre soare-răsare clătinând vârfurile salcâmilor, scormonind şindrilele acoperişurilor.

— Afurisită muiere! murmură unul din gloată.

— Cârciumarul s-a topit. S-a topit şi nevastă-sa.

— Au tras în grabă obloanele. S-au zăvorât pe dinăuntru.

— Să le fie de bine, spune Tiţă Uie, acum nu avem noi a ne răfui cu cârciumarii. O să fie timp pentru asta mai pe urmă. Acum a sosit ceasul răfuielilor cu ciocoii. Nu avem ciocoi în satul nostru. Dar noi muncim pe trei şi patru moşii. Muncim pe Băneasa, la Gherasie, ologul care ne-a pus botniţe când ne-a chemat să-i culegem via de pe coastă; peBelitori, la Gogu Cristofor; pe Cârligaţi, la State; pe Secara, la colonelul Pienaru, unde ne taie cămaşa cu gârbaciul logofătul Filip Pisicu, ăl cu brazda îngustă şi adâncă. Ba unii dintre noi muncesc tocmai pe Saiele, lângă Olt. Cu cinci ciocoi avem de încheiat socoteli. Să mergem să le încheiem cu parul, cu focul şi pârjolul…

— Aşa e, aşa e bine! strigă acum, într-un singur glas parcă, rumânii îndârjiţi, strângând în mâini ciomegile noduroase.

— Ciocoii ne scot cu jandarmii la muncă…

— Ne silesc să muncim întâi pământul lor…

— Ne bat de ne smintesc logofeţii pentru nimica toată, ca pe hoţii de cai…

— Mi-a chemat fata la curte şi şi-a râs de ea GoguCristofor…

— Ne dijmuie porumbul în martie, după ce-l strică zloata şi zăpada, colonelul Pienaru…
— Ne stoarce cu corvezile…

— Ne pune botniţe când îi culegem joardele de struguri, ologul…

— Ne fură la dijmă. :.

— Ne încarcă de cinci ori datoriile…

— Ia ciocoiul nouă piei după rumân…

— Ne vinde porumb stricat şi ne cere în schimb bucate sănătoase…

— Ne mănâncă la Crăciun muşchiul porcului…

— Ne cere ouă şi le trece prin inel, la măsurătoare…

— Ciocoii nu sunt oameni.

— Sunt câini.

— Câini turbaţi…

— Să-i omorâm…

— Să le dăm foc…

— Să le stârpim sămânţa…

— Ce-o fi, o fi…

— Dacă ne ridicăm toţi deodată, o să-i biruim…

— N-o să ne omoare stăpânirea. Ar trebui să omoare toată ţara…

— Cioclovinele sunt puţine…

— Puţine, dar grase…

— Dacă sug snaga noastră…

Se îmbulzesc. Se frământă.

— Să mergem! Acum să mergem!

Văzduhul miroase a vin acru, a cenuşă, a fum… Primăria e goală. Notarul s-a ascuns. S-a ascuns şi primarul Bubulete. Iorgu Gâdea, perceptorul care umblă din casă în casă cu toba, a încălecat pe cal şi a fugit peste câmp, ocolind drumurile, la Turnu.

A intrat spaima în acrituri! Văru-meu Niculae Dimozel şi-a lăsat acasă gambeta. Pentru întâia oară îl văd trecând spre poştă cu căciula în cap. A împrumutat căciula de la frate-său, de la Iancu, poreclit de sat Ureche… Polina a tras perdele la ferestre, nu cutează să treacă peste prag, în arie.

— S-au răsculat ţăranii, Niculae. O să ne omoare!…

— De ce să ne omoare?

— Nu ştiu de ce. O să ne omoare!…

S-a prefăcut bolnavă, s-a legat la cap cu şervet ud.

Aflăm toate astea de la mătuşă-mea Dina, mama vărului
meu Nicolae Dimozel, care a venit de cum s-a luminat de
ziuă la noi.

Rumânii se îmbulzesc în jurul lui Tiţă Uie, al lui
Lişcu Stângaciu, al lui Dumitru Pălică.

— Să mergem!… Dar vorba e unde să mergem mai întâi?

— Eu zic să-ncepem cu Cârligaţul, că e mai departe. Pe urmă ne întoarcem la Băneasa, la Gherasie…

— Hai spre Cârligaţi!…

Ca să ajungi la Cârligaţi, trebuie să treci prin două sate. Satele, ca şi cum ar fi legate, dai cu praştia dintr-un sat în alt sat, cam jumătate ceas de mers. Şoseaua care leagă satele, şerpuită. Dacă au grabă, oamenii o iau peste deal, trec Gorganul, coboară valea, mai urcă un dâmb, gata Cârligaţii…

Tiţă Uie în frunte, după el Pălică, Ţânţu, Şontrocan, Zgămâie, Ududui — după ei alţii… În urmă, satul întreg, cu căţel, cu purcel. După bărbaţi, femeile…

Uie, către nevastă-sa — Floarea:

— Ce dracu te ţii după mine, muiere?

Vrea s-o întoarcă din drum. Femeia s-a încruntat:

— După tine mă ţiu? Nu mă ţiu după tine, merg şi eu la revoluţie. Eu nu sunt om? Muncim pământul împreună!… Trebuie să facem şi isprava asta împreună…

— Aşa e! se aud glasurile femeilor.

— O să rămânem mai în urmă, dar o să ne ţinem după voi. O să fie ceva de făcut la curtea boierului. O să vă ajutăm să faceţi…

Printre bărbaţi, printre muieri, noi copiii…

Uite-l, a tăiat dealul, a luat-o înainte frate-meu Ion cu prietenii lui: cu Avendrea, cu Dinică, cu Ispas. Sunt pe aproape şi eu, cu ceata mea. O zbughim după ei, îi ajungem, ne aflăm în vârful dealului. Ca-n palmă ne uităm în satul cu răscoala. Am văzut foc mare ridicându-se aseară într-acolo. Au ars numai paiele… Grăbim pasul, ajungem, ajung după noi bărbaţii, ajung femeile. Harababură. Satul e adunat în faţa curţii boiereşti.

E împrejmuită cu ziduri înalte curtea, cu ziduri de cărămizi. Poarta înaltă e de fier, încuiată cu ivăre groase pe dinăuntru. Dincolo de poartă, logofeţii cu puştile încărcate. Cârligăţenii îi înjură de lună, de stele, de grijanie.

— Noi, toţi, cei din Omida, ne amestecăm cu cei din Cârligaţi, să fim mai mulţi, să fim una.

— Măi, deschideţi poarta să intrăm la boier!

— Nu e acasă boierul!

— Deschideţi porţile!

— Nu deschidem!

— O să le spargem cu bulumacul!

— Dacă vă apropiaţi de poartă, se aude glas buhăit dinăuntru, tragem cu puştile…

— Dacă trageţi cu arma, urlă oamenii, şi atingeţi pe vreunul dintre noi, vă măcelărim…

Au adus din curtea primăriei un stâlp lung. S-au aşezat în faţa porţii. Zece oameni ţin stâlpul. Se dau câţiva paşi îndărăt şi reped stâlpul cu toată puterea în porţi. Bubuie din ţâţâni porţile, nu se deschid.

— Înc-o dată! Înc-o dată! Înc-o dată!

Porţile se clatină. Mai trec câţiva oameni să ajute. Ajută şi muierile. Cât e de mică, dada Zvâca nu lipseşte. Nu lipseşte nici ţaţa Mariţa, nevasta vărului Dumitru Pălică.

— Haide, măi!…

Cu toată puterea reped bulumacul. Porţile trosnesc. Ivărele sar. Porţile se deschid. Fug trei-patru slugoi. Unul poartă pe umăr o puşcă de vânătoare. L-au ajuns oamenii, l-au atins, l-au doborât. Cu ciomegele l-au doborât. Au trecut peste trupul lui, au mers mai departe. Năvălim înăuntru, amestecaţi: bărbaţi, femei, copii.

Casele boiereşti, sporite cu var. N-am mai fost niciodată pe aci. Au ferestre înalte, mai înalte decât ferestrele şcolii din sat de la noi. Scări de piatră duc la intrare.

Dăm iureş, împingem uşa, pătrundem, răsturnăm tot ce întâlnim în cale.

Câţiva s-au îndreptat spre grajduri. Grajdurile sunt pline de vaci, de cai. Lungi şi largi sunt grajdurile…

Aprind oamenii şomoioage de paie, le vârî sub acoperişuri. Podurile grajdurilor, îndesate cu fân. Dau foc fânului. Arde fânul, ard acoperişurile. Cât sunt de mari grajdurile, dintr-o dată le învăluie flăcările. Bate vântul. Dinspre răsărit bate vântul. Scânteile, flăcările, fumul urcă spre slăvi. Suflă vântul mai tare. Flăcările se îndoaie, ling pământul. Dinlăuntrul grajdului răzbesc răgetele de cornute, nechezături de cai înspăimântaţi.

Se dezmeticesc din fierbinţeală unii, se reped spre uşile grajdurilor. Le deschid. Grajdurile sunt o mare de flăcări. Din când în când din grajduri iese câte un cal aprins. Se învârteşte de câteva ori năuc prin curte. Trece nălucă printre oameni. Se împiedică. Se prăvale. Arde carnea. Sfârâie pielea. Calul zvâcneşte o dată din copite, îi tremură botul ars, se linişteşte. Mă uit la calul căzut lângă mine. I-au plesnit ochii. I-a ars carnea. Pântecul e prăjit, ca şi cum l-ar fi ţinut cineva de viu pe grătar. Începe a mirosi a scrum, a scântei, a carne arsă. A luat foc şi casa cea mare a boierului.

— Vedeţi, strigă unul din Caraveneţi, care s-a băgat şi el în ciorbă, înalt, mustăcios, nu cumva să fie oameni înăuntru, să piară!

— Nu-i nimeni înăuntru. Când au simţit fumul, rumânii s-au năpustit afară, pe scări.

Un băiat şi-a pus pe umeri o haină cenuşie care îi vine până la genunchi. Se uită la picioarele lui desculţe, la genunchii jupuiţi şi, mai sus, la haina cu nasturi lucioşi, pe care a îmbrăcat-o. Mângâie întruna haina, spune ca prostul:

— Astăzi sunt şi eu boier. Am luat jantilica boierului, jantilica boierului…

— Bagă de seamă să nu-i fi luat şi năravurile…Băiatul se apropie de casa boierului, pe care o mistuie focul. Dezbracă jantilica. O aruncă în flăcări.

— Ce faci, măi, de ce arunci haina în flăcări?

— Decât să iau odată cu jantilica boierului şi năravul lui, mai bine rămân tot gol.

A rămas într-adevăr gol. Cămaşa lui, numai petice. Peste cămaşă poartă o flanelă spălăcită, de bumbac, cu găuri mari, rotunde, pe spinare, în coate…

Ard grajdurile. Ard vitele. Arde casa boierului, casa lui State Pantazi.

Slugile, nevăzute. Boierul a plecat la oraş înainte de a se fi mişcat satele. Iarna, boierii stau mai mult pe la oraş decât la moşii.

Au pierit logofeţii. Au pierit pândarii. De cucoana boierului, nici urmă. Au dat cu toţii bir cu fugiţii. Parc-au intrat în pământ. Ei, n-ar fi fost rău să intre…

Tiţă Uie strânge oamenii…

Gloată, în mijlocul satului. Ne bucurăm că am ajutat să se dea foc curţilor boiereşti de la Cârligaţi! Dar peste bucuria noastră cade o supărare. Aflăm că în timp ce noi aprindeam acareturile boierului State Pantazi la Cârligaţi, la Băneasa, cu toată paza jandarmilor, rumânii i-au dat foc ologului. Nici aci n-au avut noroc să-l prindă pe boier. Au pus mâna numai pe logofătul Oprea Căţui Strâmbu. L-au trimis pe lumea celaltă. Dac-o putea, o să le pună pe acolo botniţe diavolilor. Dac-o putea… N-o să poată…

Asfinţeşte soarele. Cerul rămâne roşu. Până departe ard toate conacele, toate curţile boiereşti.

Târziu, ne potolim. Frate-meu Ion a adus de la curtea boierului din Cârligaţi un fier de plug. Greu fierul. El totuşi l-a purtat peste dealuri în braţe. Îl arată tatii.

— Iată ce fier de plug am luat, tată! Oţel curat. Dacă îl punem pe ăsta la plugul nostru, să tot avem pământ să arăm…

— Nu vezi, mă prostule, că e mare? Asta e fier de plug boieresc. Nu se potriveşte la plugul nostru… Încearcă frate-meu să potrivească fierul boierului la plugul nostru. A avut dreptate tata. Fierul e prea mare. Nu se potriveşte. Degeaba l-a purtat frate-meu în braţe atâta timp.

— Ce să fac cu el, tată?

— Nu ştiu! Îngroapă-l undeva, în arie… Poate tot o să ne trebuiască într-o zi.

Frate-meu se duce cu cazmaua în arie, sapă o groapă, aruncă în ea fierul de plug. Îl acoperă. Împrăştie ţărână peste el, să nu se cunoască locul — ţărână şi paie.

— Măi, omule, o aud vorbind pe mama, crezi tu că faceţi bine voi cu răscoala asta? O să aducă boierii armata, o să ne omoare fără milă.

— S-ar putea să fie aşa. Dar cum să ne purtăm altfel! S-au sculat toate satele pentru pământ. Trebuie să isprăvim o dată cu boierii şi cu slugile lor, altfel pierim. Nu vezi câţi suntem în jurul mesei? Şi nu vezi că pe masă nu se află mai nimic?

Zece-doisprezece suntem în jurul mesei!… Masa e mică, rotundă, stăm înghesuiţi. În mijlocul mesei, răsturnată, mămăliga pe care mama o taie cu aţa, felii. Luăm fiecare câte o felie în dreptul nostru. Mama pune o strachină şi în strachină ciorbă de praz. Nici n-avem atâtea linguri câţi suntem în casă. Eu mănânc cu aceeaşi lingură cu care mănâncă soră-mea Evanghelina. Înghit eu o dată şi-i trece ei lingura, înghite ea odată, mi-o trece mie, ne mânăm, cum se spune.

Se găsesc oameni în sat care, la opt guri, au o singură
lingură. Şi-o trec din mână în mână. Noi, se cheamă că
suntem oameni cu stare. Avem patru-cinci linguri în casă…

— Dar, spune mama, credeţi voi că boierii o să se lase aşa, omorâţi? O să-i omorâm pe ăştia pe care îi prindem, dacă prindem vreunul, dar ce facem cu cei care au fugit? Au să vină cu soldaţi.

— Şi eu m-am gândit la asta…

N-are nicio lumină pe faţă tata. Azi a luat parte la revoluţie. Mâine iar o să se ducă să dea foc…

A căzut noaptea, întunecoasă, apăsătoare.

— Hai să ne culcăm! Om vedea ce-o mai fi!

Oamenii se culcă. Caraulele se plimbă pe uliţi şi bagă de seamă că nimeni nu doarme. Mereu scârţâie o uşă. Mereu ies oamenii pe afară, tăcuţi, căutând să prindă cu urechea zgomote neobişnuite. Niciun zgomot neobişnuit nu se aude. Numai zările, din loc în loc, pâlpâie — conacele ard, curţile boiereşti ard.

Deasupra lumii, cerul rece, de sticlă, spuzit de stele. Cerul se uită la oameni cu mii şi mii de ochi, cu ochi de stele, cu ochi aprinşi.

Peste tot avem neamuri, pe lângă Dunăre chiar, pe Olt, de unde se varsă Oltul în Dunăre, în susul lui, până dincolo de Slăviteşti. Ne vedem rar cu neamurile de lângă Dunăre, mai des ne vedem cu cele de lângă Olt. Sunt zăvoaie pe lângă Olt, păduri.

Mergem câteodată toamna la Olt, cumpărăm un car de crăci şi-l aducem acasă. Nu-l cumpărăm cu bani. Niciodată n-avem bani. Se suie tata în car, mă sui şi eu lângă el şi o luăm spre Saiele. Drumul, moale, trece printre mirişti, printre porumburi… Ajungem la Olt. Spre seară ajungem. Tata, cu pădurarul:

— Să-mi dai un car de crăci.

— Să-ţi dau.

Aprindem foc lângă car, ne încălzim. Toamnă vânătă. Coacem porumb, mâncăm porumb copt, bem apă, pe urmă ne culcăm. Pe mine tata mă povăţuieşte să dorm în car. Îi e teamă să nu răcesc. Mă acopăr c-un ţol. Tata se înghesuie lângă foc. Îşi trage căciula pe urechi, se înfăşoară în zăbun şi adoarme după ce a fumat câteva ţigări. Boii, legaţi de car, îngenunche, se culcă şi ei, îi simt cum rumegă.

Într-un luminiş ne petrecem noaptea. Împrejurul nostru — pădurea prin care şuieră vântul. Împrejurul nostru — pădurea în care păsările se cheamă pe limba lor. Împrejurul nostru — pădurea cu arbori înalţi şi strâmbi, cu tufişuri prin care se strecoară guşteri, şopârle, şoareci de câmp, gadini…

Noaptea, pădurea îşi trăieşte adevărata ei viaţă. Mi se pare că prin văzduhul mohorât văd cu ochii închipuirii. Cu ochii mei nu văd decât cerul care lunecă deasupra noastră.

Zori de zi. Mă trezesc devreme. Pădurea mă trezeşte. Un chiot nesfârşit dă pădurea. Iarba gălbuie, de toamnă, e udă. Umblu prin iarbă cu picioarele goale. Iarba îmi spală picioarele. Trec cu mâinile prin iarbă. Iarba îmi spală mâinile. În văzduhul care la început e fumuriu, pe urmă galben, pe urmă albastru, din ce în ce mai albastru, se ridică vioi, umed, soarele, ca şi cum înainte de a se ridica, undeva departe, acolo de unde el răsare, s-a tăvălit prin iarbă, şi-a spălat faţa rotundă în umezeala ei.

Pădurarul, cu puşca pe umăr. Călare umblă pădurarul, îl cunoaşte pe tata. Îi arată o postaţă de pădure.

— Uite, Tudore, copacii ăştia să mi-i tai şi să mi-i cureţi. Câte crengi ai să poţi curăţa de pe copacii tăiaţi, le iei în car şi pleci sănătos acasă.

— Mulţumesc…

— Ai adus o gâscă pentru boier?

— Am adus…

— Dă-o încoace…

Ia gâsca pădurarul şi pleacă.

Îşi suflecă tata mânecile, începe să taie copacii de la rădăcină. Securea se înfige adânc în trunchiuri. Până departe ajung aşchiile. Mă feresc când copacul, cu vuiet, se prăbuşeşte cât e de lung. Pentru mine, tata a luat un topor, încalec pe copacul doborât şi-l curăţ de crengi. Iau crengile, le duc la car, le grămădesc lângă car.

Aşa ne trecem toată ziua.

A mai spus tata pădurarului:

— Măi Ghiţă, treci pe la văru-meu Găbunea şi spune-i că sunt la pădure, să vie să ne vedem.

Vine vărul tatii cu securea pe umăr, îl ajută la tăiatul arborilor. Sporovăiesc între ei, de-ale lor.

Unchiul Tăchiţă Găbunea îl întreabă pe tata de toate neamurile pe care nu le-a văzut de ani şi ani. Tata culege ştiri despre neamurile noastre de pe valea Oltului: cine a răposat, cine şi cu cine s-a însurat, câţi copii a mai câştigat fiecare.

— Muri şi Iovan…

Începe tata cu unchiu-meu Tăchiţă povestea celuilalt unchi al meu, Iovan Găbunea.

Caut cuiburi. Mă urc în arbori după cuiburi. Le găsesc goale. Toamnă!… Puilor le-au crescut aripi. Au zburat. S-au dus în pădure, în lume…

De anul trecut nu l-am văzut pe unchiu-meu Tăchiţă Găbunea. Nici tata nu l-a mai văzut. Parcă Oltul e lângă noi, să ne ducem oricând! O dată pe an ne ducem, dacă ne ducem…

Latră câinii noştri. Mai latră şi câinii megieşilor. Au prins putere. Au murit vite. Oamenii au târât hoiturile la marginea satului. Câinii, câţi au ieşit din iarnă, s-au înfruptat. Bate om în poartă, iese tata să-l întâmpine, îl aduce în casă.

— Aprinde lampa, muiere.

Unchiu-meu Tăchiţă Găbunea îşi scoate cojocul şi-l pune
lângă pat. Se aşează pe marginea patului.

E miezul nopţii. Am scos capetele de sub ţol, noi, copiii. Niciunul nu dormeam. Nu dormea nici mama, nu dormea nici tata. Nu dormea nici frate-meu Ion, somnorosul, care doarme de-a-mpicioarele, ziua-n amiaza mare.

— Ce-i cu tine, Tăchiţă?

E mai tânăr decât tata unchiu-meu Tăchiţă Găbunea.

— Rău, nene Tudore. Am venit să mă pitesc la voi. E prăpădenie mare pe Olt…

— Ce s-a întâmplat?

— Cu răscoala, de! A fost şi pe la voi?

— A fost la Cârligaţi. Mâine o să fie la Secara. Am văzut noi nişte focuri pe Olt alaltăieri seara…

— Păi, se vedeau, cred, şi de la Craiova, cum să nu se vadă de la voi!… Abia am scăpat. S-a lăsat urgie mare pe valea Oltului…

— Ei, cum a fost?

Mama a ieşit în tindă, s-a întors cu un codru de
mămăligă.

— N-oi fi mâncat, Tăchiţă…

— N-am mâncat, leică Mărie, de alaltăieri n-am mâncat nimic.

Pe colţul patului, mama întinde un şervet…

— Strângeţi-vă, măi, picioarele!

I-a adus mama ceapă, un ciob cu sare. Sparge cepele cu pumnul unchiul-meu, întinge cu foaia de ceapă în sare, mănâncă. Îi trosnesc fălcile.

Ei, sunt tari cepele! Mă ustură ochii. Pe unchiul Găbunea nu-l ustură ochii. Mănâncă. Înghite dumicat după dumicat. Printre dumicaţi, povesteşte:

— Am văzut dincolo de Olt focuri. Am trimis pe unul călare să afle ce se întâmplă pe acolo. S-a dus al lui Jiganie. Mai repede, mai încet, cum a vrut el. A văzut că oamenii din Leul au pornit răscoala. Au omorât pe boier, au dat foc curţilor boiereşti. Ne-a venit ştire că în statele de dincolo de Olt oamenii s-a răsculat, i-au ucis pe boieri să nu mai fie robi, să intre în stăpânirea pământurilor… S-a întors al lui Jiganie în goana mare, să plesnească sub el calul, mai multe nu. A străbătut satul urlând cât îl ţinea puterile: „La revoluţie, măăăăăă, la revoluţie! Să-i omorâm pe boieri! În toate satele ai noştri îi ucid pe boieri. Dacă nu ne ridicăm să-l tăiem pe boierul nostru astăzi, au să vină ăi de pesteOlt să-l omoare şi-au să ia ei moşia să şi-o împartă. ” Atât ne-a trebuit. Asta a fost, cum se spune, picătura care a făcut să se reverse paharul. Gândeam de mult să facem isprava asta. Dar ce ziceam? Să mai aşteptăm. S-or mai ridica şi alţii. Un sat, dacă se răzvrăteşte, îl rade stăpânirea cu tunul. E altceva dacă se răscoală ţara toată dintr-o dată. Am aflat că acum s-a răsculat de la un cap la altul îl ştii, nene Tudore, pe ciocoiul de la noi…

— Parcă-l ştiu…

— E puternic al dracului. Trăieşte mai mult la Bucureşti boierul nostru, conu Zagoriţ, cum îi zicem noi. Dă pe la moşie numai când are de luat socotelile de la logofeţi, mai des vine fiu-său, căpitanul. Ei, ce ne-am spus noi!…Ne-am adunat la primărie, ne-am sucit, ne-am învârtit. Nici chip să mai pierdem vremea. Al lui Jiganie adusese vestea spre seară. Curtea boierului, împrejmuită cu ziduri de piatră. Uşile, de stejar. Înăuntru, câinii, lupi nu câini. Dacă nu te cunosc, te rup. Ca fiarele sălbatice te rup. În curtea boierului, felinarul mare luminează peste tot. Ne-am înţeles să lăsăm să cadă bine întunericul… A trecut chindia, a trecut seara. A căzut noaptea. S-a lăsat o noapte neagră, ca venită de pe altă lume. Ne adunasem la primărie, ca două sute de rumâni. Aş fi vrut să merg la curtea boierului şi parcă n-aş fi vrut. A venit Iancu Dachin. Îi ştii pe al luiDachin: oamenii îi spun nebunul. Nu e nebun. E numai curajos. Nu cunoaşte frica. Lângă el, Dinu Dincă, Ion Giampalie… S-a suit pe-o capră de tăiat lemne din curtea primăriei, al lui Giampalie. Veniseră şi nevestele cu noi. Veniseră şi copiii la primărie, pe întuneric. Al lui Giampalie a ridicat glas:

— Mergem la curte să-i dăm foc! Nu este boierul acasă. Dacă l-am fi prins aci, l-am fi zdrobit. O să-l prindem pe administrator. O să-l omorâm pe javra de Ştefănescu. Revoluţie trebuie să facem. E careva care nu merge? Să se dea pe faţă…

Am auzit, lângă glasul lui Giampalie, glasul lui Dârju…Nu-l ştii pe Dârju!… Nimeni nu e mai înalt ca el în sat, înalt, voinic, gros…

— Cum să nu-l ştiu?! Am făcut armata cu el la călăraşii cu schimbul… Când încăleca, se aducea calul de spinare sub greutatea lui, da drumul la vânturi pe sub coadă…

— Care nu merge, mă? Care e ăl de-i este frică? Să văd că rămâne unul în urmă, l-am şi pălit în moalele capului cu beldia. După noi!… După noi…

Au luat-o ei în frunte, noi după ei, pe uliţele satului, strâmbe şi întortochiate. Pe la colţuri, s-au mai dosit unii după garduri, au rămas în urmă, dar la curte tot am ajuns ca o sută cincizeci de rumâni, başca muierile, başca plozii…Am ridicat lângă zid scară vie de oameni, ca la armată. S-au urcat pe spinările noastre câţiva. L-au ridicat pe Iancu Dachin până sus, l-au zvârlit peste gard. I-au zvârlit numaidecât şi ciomagul. Din zbor a prins ciomagul Dachin. Întâiul lucru care trebuia făcut era stingerea felinarului. Parcă aitimp să te urci pe stâlp până la el şi să-l stingi? Câinii, să-l sfâşie!… Roată cu ciomagul a pocnit câţiva peste bot. Chelălăie câinii loviţi, dar nu se lasă. Apărându-se cu ciomagul a mers al lui Dachin la felinar. A spart felinarul, lampa s-a răsturnat, s-a stins. A căzut întuneric peste curtea boierului. Am mai sărit câţiva în curte cu ciomegele. Am alungat câinii. Ne-am dus la poartă. Am deschis-o. Au năvălit toţi înăuntru. Ne-am repezit — cum şi trebuia — întâi la case. Slugile, luate pe neaşteptate, fugeau, le sfârâiau călcâiele. N-aveam noi nicio socoteală cu slugile. Le-am lăsat să fugă, să se ascundă, să sară gardul, s-o ia spre pădure. Ducă-se dracului!… Noi îl căutam pe Ştefănescu. Dar, vezi drăcovenie! Dumnealui simţise ceva de cu dimineaţă prin firul telefonului, plecase la oraş de cum se luminase de ziuă. Am dat într-o odaie peste nevastă-sa, beteagă, în pat, în cămăşuţă subţire, în jurul ei copiii — trei fete mici: Gica, Sica, Milica. A început cocoana să se vaiete, fetiţele să bâzâie. Al lui Giampalie a vrut să le terciuiască scăfârlia cu bâta. L-am oprit.

— Măi, Giampalie, i-am spus, noi am venit să omorâm muieri şi copii?… Bagă-ţi minţile-n cap, netotule!… De ce să omorâm, când nu avem nevoie să omorâm? Dacă l-am fi prins aci pe boier, l-am fi omorât. L-am fi omorât şi pe Ştefănescu. Cu neroada asta, cu plozii ei, n-avem noi de ce să ne încărcăm sufletele!…

— Aşa e, l-am auzit pe Dârju.

A scuipat al lui Giampalie spre cucoană, i-a întors spatele. Oamenii, după el. Am dat-o pe nevasta logofătului în grija muieri-mi s-o ducă în sat. A urcat-o nevastă-mea pe muiere într-o căruţă care se afla pe-acolo, a dus-o la un pândar, a ascuns-o. Mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să fac cuiva un pic de bine. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mână. A doua, nu mai e la mână. Epe spinare. Am dat foc conacului. Am dat foc grajdurilor. Înainte de a da foc conacului, am spart oglinzile. Am găsit nişte farfurii. S-au repezit muierile la ele şi le-au spart. Am dat foc la surele de paie, la hambarele cu cereale. Erau pline ochi, până sus. Şi satul pătimea şi se stingea de foame. Focul s-a ridicat până în slava cerului. L-aţi văzut!… A ars repede curtea boierească. Am spart pivniţele. Îl ştii pe Tănăsoiu, ăla îndesat, care umblă parcă şi-ar târî târtiţa pe pământ. Tănăsoiu a furat trei raţe. Trei raţe a furat nenorocitul, auzi, nene Tudore? Am isprăvit revoluţia. Am aşteptat. Nici noi nu ştiam ce aşteptăm… Poate am aşteptat să vie studenţii să ne dea pământul boierilor. A venit altceva. Ieri dimineaţă, ne îmbulzeam pe uliţa satului, cârduri-cârduri. Am zărit venind pe muchia dealului pe Afanazie Zagoriţ, căpitanul de cavalerie, băiatul arendaşului. După el, escadronul de călăraşi, cu carabinele la spinare. Mergeau în rânduri dese şi-şi legănau suliţele. Au coborât în galop, spre sat, pe rusca mică. Acum ştii: când cobori rusca, în dreapta, stă al lui Răducu, Ilie al lui Răducu. Amuncit pe la oraş cu ziua şi s-a întors astă-toamnă acasă cu ceva bani. Ce s-a gândit el: să iasă din bordei, să-şi facă o casă deasupra pământului, ca oamenii. Stâlpii, i-a pus astă-toamnă, acoperişul tot astă-toamnă l-a pus. Acum trebuia numai s-o învelească, să-i lipească zidurile cu pământ amestecat cu paie. Nici nu venise la revoluţie Ilie al lui Răducu. Se afla călare pe creasta casei, bătea cuie în şindrilă. A ajuns în dreptul lui Afanazie Zagoriţ, a oprit calul, a pus carabina la ochi, a tras. S-a rostogolit omul de-a-n boul de pe acoperişul casei în bătătură, ghem de carne însângerată. A ieşit nevastă-sa din bordei când a auzit foc de puşcă. La început, nici n-a ştiut ce s-a întâmplat, pe urmă l-a văzut pe bărbatu-său horcăind, scăldat în sânge, l-a văzut pe Afanazie Zagoriţ, în uliţă, cu arma întinsă. Lângă nevasta lui Răducu, copiii. Patru, nu mai puţini. Copiii s-au repezit spre mort:

— Tată! Tată!

Îl întorceau, îl mângâiau, s-au mânjit cu toţii de sânge. Muierea, ca o fiară, spre ofiţer:

— Mi-ai ucis omul! Mi-ai ucis omul! Nu te-ar mai răbda Dumnezeu…

Cu latul săbiei a plesnit-o. Peste obraz a plesnit-o pe Ilinca. I-a tăiat obrazul. A căzut muierea, s-a târât ca o căţea în bordei, şi-a pus făină în tăietură, a oprit sângele. N-o să-i treacă semnul niciodată. Au început călăraşii să se plimbe pe uliţi. Oamenii au intrat în bordeie, au stins vetrele, să nu se vadă fum ieşind pe coşuri. L-au căutat pe primar gradaţii. L-a găsit conul Afanazie şi l-a adus la primărie. L-a adus şi pe popă. Ca şi primarul, popa e omul boierului.

— Să-mi faceţi lista tâlharilor răsculaţi!

A făcut lista primarul. Cu popa a făcut lista. Au plecat călăraşii şi vătăşeii să-i culeagă pe oameni. Pe câţi i-au găsit i-au mânat spre curtea primăriei. Eu m-am pitit. A stat pitită şi nevastă-mea. Am izbutit să fug din sat. Până în pădure m-am târât pe brânci. În pădure, de la pădurar am aflat că pe Iancu Dachin l-au legat în faţa primăriei de stâlpul felinarului. Căpitanul a pus călăraşii să-i bată.

— Vă ordon să-l bateţi cu parul! a spus căpitanul.

— Nu putem să-l batem, domnule căpitan, au răspuns călăraşii. Noi doi suntem de alături, din Plopi. Omul legat de stâlp e văr cu noi. Cum o să-l batem!… Nu putem să-i batem. Dacă nu eram sub arme, făceam şi noi revoluţie…Nu ne lăsam mai prejos decât ăştia din Mândra…

— Aşa. Chiar aşa…

Căpitanul Zagoriţ crescuse aci, în sat, o bună bucată de timp. Cunoştea pe fiecare rumân în parte. Venea destul de des pe la moşie. Niciodată nu i s-a întâmplat ceva neplăcut. Niciodată oamenii nu i-au dat un motiv de îngrijorare, îşi mârâiau ei uneori nemulţumirile, dar de aci şi până la a ridica glas, până la a pune mâinile pe pari, a trece la răscoală, era un pas mare pe care el nici măcar nu-l bănuise.

Dintr-o dată rumânii căpătaseră altă înfăţişare, alt grai. Parcă erau alţi oameni. Nu-i mai recunoştea. Răscoala, s-a gândit el şi alţii ca el, trebuie să fie strivită cu armata — cu armata, care totdeauna a ascultat ordinele ce i s-au dat. De zece ani şi mai bine slujea în armată căpitanul Zagoriţ şi nu i se întâmplase în toată această vreme să i se pună cineva împotrivă nu cu fapta, dar nici cu cuvântul. Şi acum… Acum, în faţa răsculaţilor înconjuraţi de armată, doi soldaţi, doi soldaţi pirpirii, neştiutori de carte, îi răspunseseră: „Nu putem să-l batem…” Ordinul lui sunase limpede, dar tot atât de limpede sunase şi răspunsul soldaţilor…

— Va să zică ţineţi cu răsculaţii?

A scos pistolul şi i-a împuşcat. S-a împleticit şi a căzut întâi un soldat. S-a împleticit şi a căzut şi al doilea… S-a îndreptat spre ceilalţi.

— Sunteţi rudă cu răsculaţii? Vă priveşte. Acum purtaţi haină militară. Trebuie să ascultaţi ordinul.

— Nu putem să-l ascultăm, domnule căpitan. Cu răsculaţii noi nu suntem rude de sânge. Numai ăştia pe care i-aţi împuşcat erau rude, că se trag de pe aci, de pe Olt. Noi suntem, cei mai mulţi, de pe Argeş. Dar ne gândim la altceva. Noi suntem toţi oameni de la ţară. Acum s-au răsculat toate satele de aci împotriva boierilor. S-au răsculat şi părinţii noştri şi fraţii noştri. Dacă împuşcăm răsculaţii de aici, e ca şi cum am împuşca părinţii şi fraţii noştri de pe Argeş. Aşa că noi ne-am hotărât să nu tragem în oamenii ăştia cu armele şi să nu-i batem…

— Care „noi”, sergent Amariei?

— Noi, trupa, domnule căpitan.

S-a rostogolit în ţărână sergentul. A urlat căpitanul:

— Mai vrea cineva gloanţe în scăfârlie?

Soldaţii tremurau. S-au supus. La unii frica de moarte e mai tare ca orice. Au ieşit din rânduri doi ostaşi chemaţi de căpitan, l-au bătut pe-al lui Dachin cu parul peste trup. L-au bătut până când al lui Dachin a murit. Pe Dinu Dincă, pe Ion Giampalie, pe Dârju, fiindcă a văzut căpitanul că soldaţii se tem de ei şi că nu-i vor putea ţine să fie bătuţi, i-a legat în răscol. A trimis călăraşii să aducă lemne lungi şi frânghii. I-a întins pe jos şi le-a prins picioarele între două lemne. A legat bine lemnele la un capăt şi la celălalt capăt. Le-a prins apoi gâturile între alte două lemne. Mai mişcă dacă poţi! Cu spatele în sus i-a culcat pe toţi trei, la rând, şi cu gura în ţărână. A pus soldaţii să-i fărâme cu parul. I-au bătut până când legaţii în răscol au murit. Dacă i-ar fi lovit de la început în cap, ar fi fost mai bine. Da nu. Nu i-au lovit deloc în cap. I-au luat la bătut de la mijloc, cu parul, până la gât, apoi până la tălpi. Santimetru cu santimetru, de parcă ar fi vrut să-i facă zob… Au ţipat oamenii ce-au ţipat. N-au mai putut ţipa. Muşcau pământul cu dinţii. Ceilalţi, strânşi, înghesuiţi. Împrejur, călăraşii, cu mâinile pe carabine. Muierile bătuţilor nu cutezau măcar să-i jelească. A ţinut mult bătaia. Cei care mureau erau aruncaţi, aşa legaţi, în dosul primăriei. A omorât căpitanulZagoriţ peste treizeci de oameni. Pe câţi i-a prins, i-a ţinut legaţi, i-a bătut. A înnodat firul rupt al telefonului, a vorbit cu oraşul. A raportat colonelului:

— Am trei sute prinşi…

Colonelul a zbierat prin telefon la căpitan:

— Nu-mi spune numărul celor închişi, spune-mi câţi ai omorât. Ce? Ţi s-a muiat inima, căpitane?

— Dimpotrivă, domnule colonel, nu mi s-a muiat deloc inima. Dimpotrivă…

Mai cumplite au început a fi caznele. Căpitanului Zagoriţ i s-a părut că schingiuirile şi omorurile nu sunt de ajuns pentru a băga spaima în oameni. S-a înconjurat de ofiţeri şi de reangajaţi şi a plecat, călăuzit de popă şi de jandarm, să dea foc satului.

— Mi-aţi ars conacul, urla Zagoriţ, am să vă ard casele!… Jumătate de sat a pârjolit. A scos muierile şi copiii din case, cu latul săbiilor i-au fărâmat, a aprins casele, i-au lăsat pe oameni pe drumuri. Câţi n-au murit, o să-i ducă la Turnu… spunea ruda noastră de pe Olt.

— Acum, ne povăţuieşte tata, voi să vă ţineţi gura. N-are niciun rost să împrăştiaţi în sat ce-aţi auzit. Nici tu să nu mai vorbeşti, Tăchiţă. Să nu înfricoşăm oamenii. Oveni ce-o fi să vină! Noi trebuie să mergem mai departe cu revoluţia, să nu ne lăsăm. Că acum, totuna e…

Cum s-a luminat de ziuă, satul întreg, ca înnebunit, tot în păr, pe şosea, în faţa primăriei.

Tiţă Uie: — Să mergem la Secara. Să ajutăm şi acolo la răscoală!

Găină: — Ce să mai căutăm la Secara? Am auzit că pleacă soldaţii de la Turnu să potolească satele. N-am făcut destul?

Tiţă Uie: — Nu, n-am făcut destul. De unde ştim noi că vin soldaţii?

Găină: — Aşa se aude.

Tiţă Uie: — Multe se aud. Să nu ne luăm după câte se aud. Să mergem la Secara.

Satul îl ascultă. Au înţeles toţi că Tiţă Uie trebuie să fie căpetenia.

Într-adevăr, multe se aud. Ştirile zboară mai repede ca păsările. Unele ştiri sunt bune, şi oamenii le primesc cu bucurie. Boierii, câţi n-au fost prinşi de rumâni la curţi ori la conace, şi-au luat tălpile la spinare, au fugit rupând
pământul. S-au ascuns, la adăpost, la oraş. Unii mai fricoşi, au trecut cu luntrile Dunărea, dincolo, la bulgari, în ţară streină. N-au să se mai întoarcă. Popa Tomiţă Bulbuc a ieşit din casă. Din aria lui nu cutează să calce un pas afară.

— Palavre, taică, palavre… Se întorc boierii. Vreţi pământ!

O să vă sature boierii, taică, de pământ. O să vă umple gurile cu pământ, taică. Măi, Costică, taică, adu-mi, măi tăiculiţă, o jumătate de drojdie de la Buciuc. Mai bine un litru, taică, un litru… Costică, băiatul lui Ţânţu, se uită lung la popă.

— Dar ce? Sunt slugă la sfinţia-ta, părinte?

— Uite parascovenie! Şi-n copii a intrat diavolul…Rămâne agăţat de gard popa Bulbuc. Băiatul lui Ţinţu priveşte în lungul şoselei înţesate de
oameni.

Nu vin în sat numai veşti bune. Vin şi de celalalte. Ba că armata pârjoleşte satele şi omoară lumea la întâmplare, pe cine pun mâna gradaţii, ba că soldaţii nu vor să tragă în răsculaţi şi, la rândul lor, pornesc revoluţia…

— Dacă soldaţii ar trece cu armele lângă noi, îl aud pe tata, am câştiga… Dacă…

Oamenii ascultă, împing căciulile pe ceafă, se scarpină în cap nehotărâţi, iarăşi nehotărâţi.

Tiţă Uie, Ududui, Picică, moş David Floroiu, Ovedenie îndeamnă rumânii:

— Să mergem la Secara! La Secara!

Dada Zvâca, năpârstoaca, le ţine hangul…

Pornim spre Secara. Ajungem când e soarele de două suliţi. Curtea boierului — vraişte. Câţiva oameni trebăluiesc pe acolo. Ferestre sparte, grajduri arse.

— Unde sunt oamenii de la voi?

— Sus, la conac.

Zarvă mare la conac. Ard şurele de paie. De trei zile ard. Ard hambarele. Ard casele slugilor. Oamenii, toţi, cerc. La mijloc, logofătul Filip Pisicu, prins, lungit la pământ.

Avea un obicei logofătul ăsta: umbla călare pe câmp şi-i atingea pe rumânii din faţă, cu sfârcul biciului.

— Brazdă-ngustă şi adâncă, ’tu-ţi mormântul cui te-a fătat…

E bună brazda-ngustă şi adâncă. Câmpul dă mai mult rod dacă îl ari cu brazdă-ngustă şi adâncă. Dar asta n-o poţi face decât dacă boii sunt voinici, bine hrăniţi, dacă plugul e plug adevărat. Dacă plugul e de fier bleau, dacă boii sunt motoci, nu poţi trage brazda nici îngustă, nici adâncă. O faci mai lată, mai puţin adâncă, după puterile boilor. Logofătul Filip Pisicu nu te iartă. Ai boi buni, n-ai boi buni, brazda pe care o tragi pe pământul boierului, trebuie să fie-ngustă şi adâncă. Asta e voia boierului. Logofătul trebuie să vegheze ca ea să fie împlinită.

Stăpân peste Secara e colonelul Pienaru care, de obicei, locuieşte la Bucureşti. Aici îl are pe Filip Pisicu şi mai are administrator pe Dimofte Ştirbu. Nu l-au prins oamenii pe Dimofte, l-au prins numai pe logofăt. În curtea conacului l-au prins.

E om din sat. Nevastă-sa umbla desculţă. Acum umblă cu pantofi de la cucoană, cu rochii boiereşti. Nici logofătul Filip nu mai poartă opinci, poartă ghete. Poartă ce-i dă boierul, şi boierul nu-i dă lucruri de lepădat. Legăturile dintre el şi sat s-au rupt. Prinde pe câmp oamenii, îi înjură, îi bate. Nu numai pe câmp îi bate, îi bate şi la maşina de treierat şi pe uliţele satului, unde-i întâlneşte.

— De ce n-ai ieşit, mă Cârstea, la ogor, astăzi?

— Mi-s boii bolnavi, domnule Filip…

Logofătul nu crede. Îl plesneşte pe Cârstea cu cravaşa, cu biciul, cu ce are în mână. Se vaită omul. Se vaită şi…tace.

Are doi fraţi şi doi cumnaţi logofătul. Îi înjură mai abitir ca pe străini. Nici nu se mai ţine rudă cu ei.

— Voi ştiţi, mă, cine e Dumnezeul meu? Cine-mi dă pâine, mă. Şi pâine nu-mi daţi voi, îmi dă boierul, colonelul Pienaru, auziţi?

— Auzim!

L-au înconjurat şi l-au prins oamenii în conac. Au năvălit peste el. Călare, în aria conacului, cu biciul în mână, i-a aşteptat.

— Ce e, mă, ce vreţi? Aţi dat foc conacului? Aţi dat foc curţii? V-am văzut şi v-am însemnat. Mâine pică şi colonelul de la Bucureşti cu armata. Ca pe javrele turbate o să vă împuşte. Ca pe javrele turbate… Aţi turbat cu toţii…

— Ne mai şi batjocoreşte! a răcnit unchiu-meu Uţupăr. Pe el!…

Au ridicat furcile, ciomegele, topoarele.

Nu-i venea să creadă logofătului. A crezut. S-a apărat cu biciul cât s-a apărat, nu se mai ferea nimeni de biciul lui. L-au apucat de mijloc, l-au dat jos de pe cal, au vrut să-l omoare cu bâtele.

— Nu, nu cu bâtele, nici cu pumnii. Altfel să-l omorâm!a rostit unchiu-meu. Uţupăr. Am eu o socoteală… Dacă unchiu-meu Uţupăr are o socoteală, rumânii trebuie să-l asculte. Îl ştiu cât e de chisnovat.

— Ţineţi-l bine, fraţilor!…

L-au întins la pământ, l-au tăvălit prin noroi. Unchiu-meu a umblat pe la hambare, s-a întors cu un fier de plug, ascuţit, în mână.

În curtea conacului sunt fierării, fierăriile unde ţiganii dreg plugurile, grapele, treierătoarele — fierăriile unde primăvara ţiganii ascut, înainte de a se topi zăpada, sute de fiare de pluguri boiereşti.

A luat un fier mare, nou, ascuţit de puteai să tai cu el un fir de păr, un fier de plug „Mistreţ” — plug mare, plugul „Mistreţ”…

— Brazdă-ngustă şi adâncă ne spuneai. Nu, logofete?

Logofătul, ceară la faţă, se ţinea tare, să nu-i scape o vorbă.

— Brazdă-ngustă şi adâncă! Uite, o să ai acum brazdă-ngustă şi adâncă pe care ai vrut-o…

Au înţeles oamenii. Îl trece pe fiecare un fior rece. Nu se găseşte unul printre ei pe care logofătul Filip Pisicu să nu-l fi lovit de câteva ori, să nu-l fi suduit. Nu se găseşte femeie în sat pe care logofătul să n-o fi înjurat, să nu-i fi spus măscări. Nu se găseşte un copil pe care logofătul să nu-l fi plesnit cu sfârcul biciului pe obraz…

— Ţineţi-l bine de mâini şi de picioare…

Îngenunche lângă logofăt unchiu-meu şi-i desface haina, haina lui boierească, la piept. Îi desface şi cămaşa, nasture cu nasture, să nu se strice. Când ajunge pe la buric, îşi pierde răbdarea, îi sfâşie cămaşa până la boaşe. Îi slăbeşte cureaua, îi trage nădragii-n vine, gata să-i dea la iveală ruşinea. Îi dă la o parte cămaşa. Se vede pieptul logofătului. E păros pieptul logofătului. A început să îmbătrânească logofătul. Jumătate din părul de pe pieptul lui e alb. Mustaţa, numai câteva fire albe are. Părul de pe piept însă e aproape alb. Brâul îi ascunde burta. Acum, când brâul a fost desfăcut, burta logofătului s-a răsfrânt rotundă, albă, grasă.

— Trei caturi ai la burtă, spune unul din rânduri şi scuipă lângă obrazul logofătului.

— De ce strici, mă, scuipatul pe el? De scuipat îţi arde?

Unchiu-meu Uţupăr ia fierul plugului şi-l înfige adânc, adânc de tot, sub beregata logofătului. Gâlgâie sângele. Uţupăr nu se înfricoşează. Faţa lui e cruntă, aspră, de pământ, e neagră cum e pământul. Şi mâinile îi sunt negre, aşa cum pământul e negru. Înfige şi mai adânc fierul. Logofătul dă un ţipăt scurt, dar puternic. Atât. A început să horcăie. Sângele gâlgâie. Omul îngenuncheat peste logofăt îl încalecă. Se aşează bine pe picioarele lui. Fierul apăsat îl ţine cu amândouă mâinile. Mişcă fierul încet spre buric. Trage fierul încet spre buric. A ajuns la buric ascuţişul. A coborât mai jos de buric.

— Căutaţi o mămăligă, urlă unchiu-meu Uţupăr, o mămăligă!

Aleargă femeile spre bucătăriile slugilor pe care nu le-a atins pârjolul. În fruntea lor, mătuşă-mea Marghioala Uţupăr şi fata ei cu buză de iepure, vară-mea Diţa…

Se întorc muierile. Aduce Diţa o mămăligă mare, caldă încă, făcută mai mult cu tărâţe decât cu mălai, o mămăligă roşcovană, aspră, plină de cocoloşi. Alta aduce o oală mare cu fasole. Fasolea e răsturnată în burta mortului. Şi mămăliga e răsturnată în burta mortului… în urma femeilor, un copil vine cu o lingură, se strecoară printre cele doi femei şi înfige în burta mortului lingura. Cu coada în jos o înfige…

— Să mănânce şi logofătul Filip Pisicu mămăligă cu cocoloşi…

Oamenii spun într-un singur glas:

— Brazdă-ngustă şi adâncă, logofete!…

— Brazdă-ngustă şi adâncă, logofete!…

Ne uităm. Nu ne pică nicio lacrimă din ochi. Niciunul nu se bucură. Niciunul nu râde…

Rândurile se sparg. Unchiu-meu Uţupăr se apleacă. Aluat noroi în mâini, se spală cu noroi pe mâini. Noroiul curăţă mâinile de sânge. Noroiul de pe mâini îl şterge pe nădragi…

Oamenii coboară spre sat.

Vrem să coborâm şi noi.

Îl auzim pe Tiţă Uie:

— Mă, eu zic să nu mai coborâm în sat, să mergem la noi acasă!

O apucăm pe drumul de peste deal, pe poteca pe care vine la noi bunica din Cârloman. Trecem pe lângă Cârloman, pe lângă cimitirul cârlomănenilor. Ajungem în creasta dealului. Vedem de departe, pe şanţul viilor uscate, o ceată de rumâni.

Să tot fie vreo zece-doisprezece. Ajungem lângă ei.

— Ce faceţi, măi, aici? îi întreabă Zgămâie.

— Uite, ce-am avut de făcut am făcut, îi răspunde unul care se încheie la pantaloni.

Ceilalţi sunt mânjiţi de noroi de sus până jos. Sunt mânjiţi de noroi, mai ales de la brâu în jos.

— Ei da, ce-am avut de făcut am făcut…

În şanţul viilor, o femeie mototolită, strânsă ghem, aproape leşinată. Fustele, sfâşiate. Părul, despletit, amestecat cu mâzgă. Lângă femeie, doi copii de-o şchioapă, muţi de spaimă. Le curg mucii, sunt tăvăliţi prin noroi. Numai în ochi n-au copiii noroi. Pe pleoape au noroi.

— Cine e asta? întrebă Tiţă Uie.

— Nevasta administratorului, răspunde unul, coana Veta.

O coţăirăm niţel.

Rumânii duhnesc a băutură. Au ochii turburi. Aflăm că au văzut-o pe femeia lui Ştirbu fugind cu copiii din sat peste câmp, spre gară, în timp ce ardea conacul. S-au luat după ea, după ce băuseră. Au ajuns-o. Au tăvălit-o în şanţ, au culcat-o pe rând…

— Ruşine să vă fie, mă! Ruşine! le spune Tiţă Uie. Ruşine să vă fie! Aşa vreţi voi să câştigaţi pământ?

Costache Turturică şi Trăcălie iau femeia de subsuori. Muierile prind copiii în braţe. Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie…

Mărgărita lui Chiru Lache se uită la cucoana lui Ştirbu cu milă:

— De! Se mai întâmplă şi de-astea la vremea de răscoală, că oamenii nu sunt îngeri. Ăştia care-şi bătură joc de ea fură turmentaţi de băutură. Nici nu ştiură bine la ce ticăloşie se dedau. Dar bărbatu-său, Dimofte Ştirbu, ca să nu mai vorbesc de ciocoi, când era tânăr, câte fete n-a răsturnat cu sila în iarbă, câte muieri… Nu le-a întrebatdacă vor ori ba… Le-a siluit cu ştiinţă, hârbarul. N-au murit fetele. Cel mult au rămas cu burta grea. N-au murit muierile. N-o să moară nici asta. Vorba aceea: ce ţie nu-ţi place altuia nu face.

Pe cocoana lui Dimofte Ştirbu am dus-o la gară. Am dus şi copiii la gară. Şi-a venit în fire. A purtat-o trenul la oraş, la fereală… De toate câte s-au petrecut a doua zi, şi în zilele multe care au urmat, desculţii satelor n-au avut nici cum se feri, nici unde se feri…

Seara, au sosit călăraşii. Pâlcuri-pâlcuri s-au împrăştiat prin sate. În fruntea lor, ofiţerii. Primarii, popii, jandarmii întocmesc listele de răsculaţi.

Oamenii sunt duşi la primărie, întinşi pe şanţul şoselei, bătuţi cu ciomagul de la grumaz până la tălpi. Unii mor pe loc. Alţii, cu oasele zdrobite, sunt legaţi câte opt-zece, cu mâinile la spate, de prăjină.

Din sus, dinspre Dorobanţi, dinspre Crângeni, oamenii, sute şi sute, abia îşi târăsc picioarele. Neraşi, nemâncaţi, zdrenţuiţi, desculţi!… E frig. E încă frig… Mulţi sunt în cămaşă şi izmene, cu picioarele goale, cu capul gol, cu mâinile legate la spate. Câte opt-zece, câte doisprezece legaţi de-o prăjină, trec pe uliţa mare a satului. Îi mână din urmă, ca pe boi, cu biciul, gradaţii, reangajaţii mai ales. Îi plesnesc cu latul săbiei, când îngenunche câte unul şi dă să cadă, ofiţerii…

Pitiţi pe după gardurile mai dese, la şosea, privim cum trec, nesfârşite, convoaiele.

— Ăştia sunt de la Cârligaţi, îmi şopteşte Turturică, îi cunosc de la muncă, de pe moşia lui State Pantazi…

Ne apucăm să-i numărăm. Sunt optzeci şi şase de bărbaţi. Se găsesc printre ei flăcăi fără mustaţă. Se găsesc şi băieţandri ceva mai mari ca noi. În urma cârdului de bărbaţi târăşte picioarele goale prin noroi o ceată de douăzeci şi una de femei. A rămas, coadă, o bătrână gheboasă, care se împiedică şi cade o dată la cinci paşi. Se împiedică, se prăvale, încearcă să se ridice. Nu-i ajung puterile. O ajută un gradat. Şi înainte de a o sprijini să se scoale, îi repede un bot de cizmă în coaste, o stropeşte cu o ploaie de înjurături.

— Na răscoală, căzătură! Na revoluţie! Lumânarea şi luna ta de oaşcă!…

Bătrâna aruncă priviri speriate în toate părţile. Nu vede decât pământul negru, noroios, frământat de o sumedenie de picioare desculţe, noduroase, ca şi ale ei. Nu vede decât garduri vechi, putrede, şi dincolo de garduri cocioabe afumate, pustii. Ridică ochii în sus. Deasupra satului, cerul e vânăt, posomorât, încruntat, ameninţător, gata din clipă în clipa să slobozească şuvoaie de ploaie. Se ridică. Merge bălăbănindu-se. N-o să ajungă prea departe. Din convoiul care a trecut ieri spre oraş, câţi au căzut i-au lăsat în şanţuri. Le dau câinii ocol.

— Uite, Darie, au îngenuncheat doi bărbaţi, îngaimă Mărinică Iepure.

Mă uit. Doi bărbaţi din convoi au îngenuncheat în noroi. Nu mai pot merge. Au feţele vinete, umflate de lovituri. Au oasele sparte în ţăndări. Se închină şi se roagă de soldaţi… Amândurora le-au crescut, mari, bărbile.

— Omorâţi-ne, măi taică, mă. Omorâţi-ne! Avem şi noi feciori în armată, soldaţi ca voi…

Soldaţii pun mâinile la frunte. Îşi acoperă ochii, să nu-i mai vadă. Grăbesc pasul. Unul dintre călăraşi se închină.

— Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă, Doamne!…

Altul plesneşte calul peste pântec cu cravaşa. Înfige adânc pintenii ascuţiţi în coastele lui. Calul sângeră. Se ridică în două picioare. Apoi, simţind frâul liber, se aşterne drumului într-o goană nebună, sălbatică.

Călăraşul rupe calul de Convoi. O apucă pe o uliţă lăturalnică. Scapără copitele calului…

Ofiţerul care conducea arestaţii se uită lung după fugar. Se apropie apoi de soldatul care tot se mai închină şi-i lasă pe obraz două fulgere cu cravaşa.

— Ostaş! Şi te-a cuprins mila… Fleoarţă, nu ostaş…

Trece de câteva ori cu calul lui înalt, şarg, sprintenpeste bătrânii îngenuncheaţi. Îi culcă la pământ. Descarcă pistolul în trupurile lor care mai zvâcnesc o dată, de două, ori, de trei ori. Se potolesc trupurile. Rămân zgârcite în şosea. Ploaia începe să se cearnă — o ploaie deasă şi repede, de primăvară…

Auzim tunurile bătând spre Zimnicea.

— Mai e pe undeva răscoală? o întreb pe mama.

— Dincolo de Alexandria bat tunurile, la Udup şi la Găurici. Oamenii de acolo s-au socotit mobilizaţi între ei, ca la armată, şi, când au venit călăraşii în sat, i-au primit cu împuşcături. S-au tras îndărăt călăraşii şi au adus tunuri. Au încercuit satele cu soldaţi şi ochesc cu tunurile în case. Aşa se aude…

Acum se aud mii şi mii de veşti. Se povestesc mii şi mii de întâmplări, una mai grozavă decât alta. Drumurile sunt păzite de soldaţi, dar nopţile sunt întunecoase, câmpurile moi şi oamenii, desculţi ori încălţaţi cu opinci, potlogite, calcă uşor, ca pisicile, nu le aude nimeni pasul. Fug dintr-un sat în altul, pe cărări numai de ei cunoscute, se ascund pe la rubedenii, să li se piardă urma

— La Belitori, spune mama, au adus ostaşi cu trenul. Gogu Cristofor a năvălit cu armata în sat. Au împuşcat ofiţerii patruzeci şi şapte de rumâni. I-au îngropat ieri, laAdâncata, în buza dealului, lângă şosea. Pe ăi din Balta-Sărată i-au înecat ofiţerii în lac — e un lac îngust şi adânc la Balta-Sărată — să nu mai strice gloanţe pe ei…

Au venit şi la noi în sat călăraşii. L-au luat pe tata. L-au luat şi pe frate-meu Ion. Au fost legate şi duse la primărie şi femeile. Au pus-o în lanţuri pe dada Zvâca. Tiţă Uie, Ududui, Ţânţu, Picică, moş Floroiu cu toţi cei şapte feciori ai lui, Lişcu Stângaciu, Ovedenie, văru-meuDumitru Pălică şi mulţi alţii gem bătuţi, legaţi, ferecaţi, lângă zidul primăriei. Trece prin faţa lor popa TomiţăBulbuc, care s-a afumat cu câteva drojdii la cârciuma luiToma Ocî — s-au deschis iar toate cârciumile de cum a sosit în sat armata — se opreşte, le aruncă vorbe:

— Vă spuneam eu, taică, să nu vă luaţi de piept cu stăpânirea, că stăpânirea e de la Dumnezeu lăsată. Nu m-aţi ascultat. Suferiţi acum, taică, suferiţi… Nu e rău. O să vi se ierte mai uşor păcatele, că… Dumnezeu e bun, taică, iartă.

— Mai tacă-ţi gura, părinte, nu-ţi bate joc de noi, spune printre buzele umflate, plesnite de bătăi, moş Floroiu. Că nu ţi-o astuparăm cu pământ alaltăieri…

O ia din loc popa Tomiţă Bulbuc. Pe trei cărări o ia din loc popa. Printre cei cărora încă nu le-a venit rândul la bătaie, închişi în sala şcolii, se află şi tata. Îl cercetează un sergent-major, reangajat:

— Cu ce te-ai ales din revoluţie?

— Am răsuflat, îi răspunde. Am răsuflat şi eu o dată. Că nu mai puteam îndura…

— Tu ce-ai furat? îl întrebă pe frate-meu Ion alt sergent.

— Un fier de plug de la Cârligaţi.

— Unde e fierul de plug?

— L-am îngropat.

Vin doi soldaţi cu frate-meu, care are mâinile legate la spate. L-au bătut măr. Frate-meu îi duce în fundul ariei, lângă plop, le arată:

— Aici am îngropat fierul…

Soldaţii dezgroapă fierul şi-l duc la primărie. Acolo îl bat pe frate-meu cu fierul în cap până leşină. Îl învie cu apă. Apoi iar îl bat. Majurul şi cu un sergent îl bat…

Gradaţii, soldaţii, cu baionetele la puşti, păzesc arestaţii.

La Secara, a venit cu armată de la Bucureşti însuşi colonelul Pienaru. Treizeci şi şapte de oameni au fost împuşcaţi într-o singură dimineaţă. Printre ei şi câţiva băieţandri. Printre ei unchiu-meu Precup Urban Uţupăr…

Colonelului Pienaru i-a plăcut să se joace niţel de-a războiul. A poruncit să se sune goarna şi să strige să iasă oamenii în uliţi cu femei, cu copii, că el iartă pe toată lumea, că vrea numai să se adune satul la primărie să spună el, colonelul, câteva cuvinte. Au ieşit rumânii în uliţi, soldaţii i-au împins spre primărie, au făcut lanţ în jurul lor. S-a arătat colonelul, călare, înconjurat de ofiţeri. Lângă colonel, mâna lui dreaptă, căpitanul Cantacuzin.

— Să iasă în faţă, a strigat colonelul, toţi acei care au luat parte la răscoală!

Rumânii s-au strâns unii într-alţii, — n-a făcut unul un pas înainte.

— Am poruncit să iasă în faţă toţi cei care au luat parte la
răscoală. Nu s-aude?

— Ba se aude, domnule, colonel, a răspuns unchiu-meu Uţupăr, iacă, eu am început aci, în sat, răscoala…

A ieşit din rânduri. Păstra căciula pe ceafă, o căciulă veche cu fundul spart, roasă pe margini de atâta purtat.

— Şi eu am luat parte la răscoală, a spus mătuşă-mea Uţupăr.

A trecut lângă bărbatu-său.

— Am fost şi eu pe-acolo, a sărit cu gura Diţa, vară-mea,
cea cu buză de iepure.

Gloata a înaintat. I-au înconjurat oamenii pe-aldeUţupăr.

— Se laudă ăştia, domnule colonel. Nu numai ei au făcut răscoala. Răscoala am stârnit-o noi toţi, satul întreg, satul pe care îl storci şi-l beleşti dumneata…

— Care eşti tu, măi, ăla de vorbeşti cu atâta necuviinţă? Ieşi mai la margine să-ţi văd mutra!…

— Nu numai mutra să mi-o vezi, boierule, să-mi vezi şi spinarea.

Spunând acestea, Radu Turcu s-a apropiat de colonel. Dintr-o zvâcnire şi-a dezbrăcat cojocul peticit. A ieşit la iveală pielea goală, neagră, păroasă, întinsă pe ciolane.

— Vezi-mi spinarea, boierule… E plină de semne. Unele mi le-ai lăsat dumneata, când eram flăcăiandru. Altele mi le-a scris pe spinare câinele de Filip Pisicu. Altele jandarmul, când am cântat la o nuntă un cântec scornit de răposatul flăcău a lui Uţupăr…

A tăcut Radu Turcu. Satul priveşte spinarea bălţată de semne adânci, săpate în piele, a omului care aşteaptă să fie zdrobit…

— Toţi avem semne pe spinare, boier Pienaru! strigă oamenii cu ochii cărbuni aprinşi. Ucide-ne pe toţi, că acum ne ai în mână!…

— Omoară-ne, ucigaşule! strigă mătuşă-mea Uţupăr. Acum ne-am răsculat pe negândite. Altă dată o s-o facem cu mai multă chibzuinţă…
— Ăştia au înnebunit, domnule colonel, l-a auzit satul spunând pe căpitanul Cantacuzin.
— L-au uitat pe Dumnezeu, au uitat sfânta biserică, a grăit şi popa Mitiţă Luncescu, mângâindu-şi barba ciumpăvită cu foarfeca. A intrat diavolul în cugetele lor…

Soldaţii, aduşi de prin părţile Moldovei de sus, priveau în pământ. Îi înghioldeau majurii cu pumnul…

Şi-a încleştat fălcile colonelul. A izbit cu vâna de bou spinarea îndoită a rumânului. A crăpat pielea. A ţâşnit sângele. S-a prăbuşit omul fără să geamă.

A scos colonelul batista. Şi-a şters fruntea de sudoare.

— Citeşte lista netrebnicilor, căpitane!

Cantacuzin a citit însemnările făcute de popă pe o foaie ruptă din ceaslovul cel mare din biserică. Douăzeci de rumâni au fost scoşi din grămadă. Nu lipsea unchiu-meu Precup Urban Uţupăr.

La Secara, şcoala e peste drum de primărie. I-au dus pe cei douăzeci şi i-au aşezat lângă zidul şcolii, umăr lângă umăr. Rumânii se uitau dârji în ochii colonelului.

— Căpitane, ia comanda plutonului de execuţie!…

— Eu zic să-i împuşcăm noi, domnule colonel, adică eu cu gradaţii. Văd că soldaţii se cam uită în pământ. Să n-avem vreun bucluc.

— Bine.

Cantacuzin a strigat gradaţii. Au ieşit din rânduri majurii, deşcele bătrâne ale oştirii. A descălecat şi căpitanul. Au luat la ochi pe cei din lângă zidul şcolii…

— Foc!… a poruncit colonelul.

Au căzut şapte numai.

— Foc!… a poruncit din nou colonelul.

Au mai căzut doi.

— Mizerabililor! Aţi uitat să trageţi cu arma la ţintă. Treceţi şi-i împuşcaţi de la un pas!… Au izbutit până la urmă să-i împuşte pe toţi. Câteva muieri au dat chiot lung, prelung, sfâşietor. Lanţul soldaţilor a rămas strâns. Nimeni nu l-a putut rupe, să iasă din el. Au trebuit să rămână, să vadă măcelul. Cel din urmă a murit unchiu-meu Uţupăr. Treceau gloanţele pe lângă el, nu-l nimereau, când se trăgea mai de departe. Cât îl ţinea gura striga:

— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii. Dar n-o să puteţi împuşca toată ţara pe care o asupriţi şi o mulgeţi voi, ciocoii… Degeaba holbezi ochii, colonele!…Mai mult decât viaţa, n-ai ce să-mi iei… De moarte nu mă sperii eu, dacă nu m-am speriat de viaţa pe care am îndurat-o…

Şuierau gloanţele. Majurii trăgeau strâmb. Le tremurau mâinile.
Glasul lui Uţupăr s-a înălţat mai puternic:

— O să-ţi vie rândul, colonele, să plăteşti sângele nostru cu sânge. Cu sângele tău şi al neamului tău de ciocoi. Toţi ciocoii o să plătească…

Cantacuzin şi-a ieşit din fire. S-a apropiat. L-a împuşcat pe Uţupăr. Pe urmă, după ce omul s-a prăbuşit, a descărcat câteva gloanţe în trupul lui care încă era cald… Mulţimea a fremătat. S-au aplecat rumânii, muierile, copiii, au cules de pe jos bulgări şi pietre. Le-au zvârlit huiduind în colonel, în căpitan, în majurii care-i slujiseră de călăi.

O piatră l-a izbit pe colonel în obraz. Colonelul, cuprins de mânie, a poruncit grupului de majuri să tragă în mulţime. Fără ordin, soldaţii au desfăcut lanţul viu.

— Fugiţi!… a strigat un soldat.

Gloata a prins a fugi. S-a pornit focul armelor. S-au risipit rumânii. Nu toţi. Au rămas cu gurile în ţărână, să-şi doarmă somnul de veci, şaptesprezece oameni — opt rumâni, trei muieri, şase copii. I-au adunat soldaţii. Pe toţi morţii i-au adunat soldaţii. Au săpat o groapă largă, adâncă. Cu feţe de pământ au săpat groapa soldaţii. Pe cei morţi, pe cei ucişi lângă zidul şcolii şi pe cei împuşcaţi în grămadă, i-au îngropat laolaltă, la marginea satului, lângă şanţul şoselei care duce spre Turnu, să ştie toţi câţi vor trece pe acolo că pe cine se răscoală împotriva boierului moartea îl aşteaptă.

Am aflat mai târziu — tot de la unchiu-meu Găbunea — că pe Olt, când a fost întrebat Tănăsoiu dacă a furat ceva de
la curtea boierului Zagoriţ, acesta a spus:

— Trei raţe am furat…

— Ce-ai făcut cu ele? Le-ai fript?

— Nu, le-am îngropat.

— Unde?

— Lângă lacul lui Gale.

— Du-ne acolo!

I-a dus Tănăsoiu pe soldaţi. Au dezgropat raţele de lângă lac. Începuseră a putrezi. Puţeau. Căpitanul Zagoriţ l-a silit pe tâlharul de raţe să mănânce păsările împuţite. Tănăsoiu le-a mâncat.

Pe tata şi pe frate-meu Ion, şi pe văru-meu DumitruPălică, şi pe Tiţă Uie şi pe mulţi alţii i-au legat de prăjini şi i-au dus la târg, la Turnu. I-au suit pe şlepuri. În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ţinut luni şi luni. Au ţinut-o până la judecată pe şlep şi pe dada Zvâca, şi pe mătuşă-mea Uţupăr, şi pe vară-mea Diţa…

Mama a rămas singură cu noi. Nu plânge. Ne povesteşte. Ne povesteşte seara, când suntem gata de culcare, toate câte le aude cu privire la răscoală şi la ce se petrece cu rumânii acum, după răscoală…

— Să ţineţi minte, copii, să nu uitaţi, să spuneţi mai târziu copiilor voştri.

— N-o să uităm, mamă, răspunde soră-mea Evanghelina.

— Să nu uiţi, Darie. Nimic să nu uiţi…

— N-o să uit, mamă.

Acum, mama are obrazul ca pământul — negru, negru. I-au fugit în fundul capului ochii. Buzele i-au plesnit. De vânt i-au plesnit mamei buzele.

Mă culc. Mă acoperă mama. Trece cu mâna peste fruntea mea. Şopteşte numai pentru mine:

— Să nu uiţi, Darie. Nimic să nu uiţi. Să spui copiilor tăi.

Şi copiilor pe care-i vor avea copiii tăi să le spui…Auzi, Darie? Să nu uiţi… Să nu uiţi, Darie…