VI Iarbă

Vântul dinspre Dunăre a adus nori, şi norii au adus ploaie grasă de primăvară.

Şi pământurile, care au fost semănate cu seminţe şi lacrimi şi îngrăşate cu sânge, au înverzit.

Şi satele s-au îmbrăcat peste noapte în straie proaspete.

Unde n-a fost semănată sămânţă de grâu, unde n-a fost semănată sămânţă de mei, ori de secară, ori de orz, ori de rapiţă, a răsărit iarbă.

Iarbă cu vârful subţire.

Iarbă lucioasă, sticloasă.

S-au întors unii oameni care fuseseră purtaţi pe la oraşe, legaţi cu mâinile la spate de prăjini — câte opt, câte zece, câte doisprezece de-o prăjină.

Au venit dezlegaţi.

Dezlegaţi s-au întors la casele lor.

Cu oasele zdrobite, cu pielea sfâşiată.

Umblă pe uliţele satului, parcă ar călca pe ghimpi.

Nu sunt ghimpi pe uliţele satului.

Au tălpile pline de bube.

Au tălpile sparte.

Merg ţinându-se cu mâinile de burtă.

Oasele îi dor.

Au şalele rupte.

În fiecare sat muieri cu cimbere negre.

Dar nu toate muierile care au rămas văduve poartă cimbere negre.

Cu ce să cumpere muierile cimbere negre şi de unde atâtea cimbere negre, dintr-o dată!…

A venit vântul dinspre Dunăre, vânt cald.

Şi vântul a adus nori.

Şi norii au adus ploaie, ploaie grasă, ploaie caldă, ploaie de primăvară.

Ploaia bună a înviorat pământul.

Câmpul nesfârşit a înviat.

Pretutindeni miroase a iarbă proaspătă, a iarbă nouă, a frunze noi şi a grâu care a crescut mai mult de două palme deasupra pământului.

Peste oamenii împuşcaţi şi îngropaţi adânc a răsărit iarbă, iarbă nouă, iarbă proaspătă.