XI Dude de toamnă

A rămas în urmă cantonul cu petrecerea. Mă uit îndărăt. Ferestrele luminate, ochi galbeni, abia clipesc. S-au făcut mici de tot. Calul, la pas, coboară dealul. Ocolim pe la marginea cătunului, trecem podul peste gârlă — podul unde s-a făcut de curând un omor. Pintenogul sforăie, capul şi-l ridică. Poate miroase încă a sânge omenesc. Calului, nu nouă.

— Ţin’te bine, Darie.

— Mă ţin, tată… Cu mâna strânge căpăstrul. Vânătă, curge domol gârla umflată de ploile toamnei. Au căzut în apă stelele miezului de noapte şi umbrele gheboase ale sălciilor.

— Să nu cădem şi noi… Mi-am spus fără voie gândul cu glas tare.

— N-avea grijă, rosteşte tata.

S-a potolit calul. Am trecut podul. Ne latră dulăul roşcovan al lui Ivan Negoajă. Frate-meu. S-a trezit. Plânge încet. A tăcut. L-a legănat, l-a adormit iar mersul.

Ce oameni alde Negoajă! A tunat şi i-a adunat… Negoajă e scurt, îndesat, slinos, negricios, mustăcios, cu buze roşii — carne vie. Numai Buzulică mai are buze atât de roşii — roşii şi groase, de trei ori cât degetul cel mare. Aidoma lui Negoajă e nevasta lui Negoajă. Până şi la negii de pe nas se potrivesc. Dacă ar fi fraţi gemeni n-ar semăna mai mult. Copiii, doi, băiatul şi fata, leit părinţii. Li s-a dus vestea. Au o casă măruntă, cu o singură odaie, albă ca un ou pe dinafară şi pe dinăuntru. În casă nu intră nimeni la Negoajă cu opincile în picioare ori cu poştalii. Se intră numai în ciorapi.

— Or fi de neam de turci, spun câte unii.

— Aş, de unde! răspund alţii. Neam de turci sunt la noi alde Ulmaz. Neamul Ulmăzeştilor se trage dintr-un cavaf. Neam de turci mai sunt alde Daudescu din Secara…Ăştia seamănă mai mult a arapi…

În jurul casei, Negoajă are o arie mare pe care a schimbat-o în grădină de zarzavat.

— Ce s-or fi apucând alde Negoajă de grădinărit? Numai bulgarii cunoşteau meşteşugul grădinăritului…

Negoajă şi-a săpat fântână în arie. Scoate mereu apă şi-şi udă verzele, pătlăgelele, ardeii. Seara iese la drum cu marfa şi-o vinde. N-are boi, n-are car. Lucrează cu palmele. N-a muncit niciodată pe moşii.

— Nu muncesc decât la casa mea, spune. Să nu-mi fie nimeni stăpân. Nimeni…

Duminica, alde Negoajă stau toţi la uliţă, pe banca de lângă portiţă, primeniţi, gătiţi, cu straie albe ca hârtia. Nu se amestecă deloc cu ceilalţi oameni. Nici măcar nu intră în vorbă cu ei. Numai când au de vândut spun preţul şi se tocmesc. Între ei, alde Negoajă se înţeleg mai mult din ochi, parc-ar vrea să facă economie până şi de cuvinte. Satul îi vorbeşte mereu, uneori de bine, alteori de rău.

Cu gândul la alde Negoajă, ajungem acasă.

Descalecă tata cu frate-meu în braţe. Descalec şi eu. Vin câinii şi ne miros picioarele. Leagă calul tata. Intrăm în casă. S-a scurs de mult miezul nopţii. În alburiu bate cerul. În alburiu. Vântul clatină frunzele veştede, clatină ramuri ce încep a se usca. Aprinsă — lampa în casă.

Stârcită într-un colţ al patului, mama se luptă cu noaptea, care nu-i aduce nici somn, nici ostoire. E încinsă cu brâul ei lat şi roşu, care-i ţine strânse oasele trupului şi, ca de obicei, îşi ghemuie în faţă, între brâu şi pântec, un smoc vechi de căpătâi. Are un gol acolo înăuntru pe care nu-lpoate astupa cu nimic, gol care o mănâncă şi o macină.

Tata, cu frate-meu în braţe.

Închid uşa după mine cu spatele. Răcoare în casă.

— Darie, fă lampa mai mare!

Răsucesc uşor rotiţa lămpii. Creşte flacăra. Mama deschide ochii.

— Băiatul meu!…

Încearcă să plângă… Ochii uscaţi n-au lacrimi, gâtul n-are putere. Îngaimă cuvinte pe care nu le înţeleg. I-au căzut obrajii. I s-a încreţit fruntea. E galbenă cum sunt sloiurile de ceară din care lumânărarii fabrică lumânări.

Când am prins a deschide ochii şi a-mi da seama despre ce se petrece în jur, de multe am avut a mă mira. Mă miram că oamenii vorbesc şi se înţeleg între ei prin cuvinte şi mă miram că vitele mugesc numai, că păsările ciripesc. Mă miram că sunt atât de tăcuţi copacii, că sunt atât de tăcute ierburile şi atât de minunat colorate florile câmpului. Şi mă miram că în sat vedeam două feluri de oameni: oameni jerpeliţi care umblau, de cum se topeau zăpezile şi până toamna târziu, când îngheţa clisa, cu picioarele goale, şi oameni îmbrăcaţi ca oamenii, încălţaţi cu ghete, lustruite chiar în mijlocul verii. Noi purtam căciuli, pălării, ori hălăduiam cu capul gol — cum se întâmplă. Acriturile satului aveau haine închise cu nasturi lucioşi şi pălării tari — gambete.

Treceau de câteva ori pe zi, pe lângă casa noastră, trenuri iuţi, de pasageri, şi trenuri lungi, de marfă, cu mers greoi. Mă uitam la lumea aceea care venea dinspre Dunăre şi urca spre Ruşii-de-Vede, în vagoane, sau venea dinspreRuşii-de-Vede spre Dunăre cu trenul, care uruia şi alerga de nu-l puteai ajunge nici cu praştia…

O acritură şi-a scos odată capul pe fereastra unui vagon. Gambeta i-a luat-o vântul. S-a rostogolit gambeta. Ne-am repezit şi am cules-o din iarbă. Era o pălărie neagră, tare ca o căldare. Ne-am aşezat-o pe rând pe cap. Ne intrau capetele în ea ca într-o oală. Apoi am pus-o jos şi ne-am urcat cu picioarele pe fundul ei. Dacă am văzut că nu se mototoleşte am început a o lovi cu bâtele. Zbârnâia!… Nici chip să se mototolească ori măcar să crape. Suna ca o tobă.

A venit între noi Voicu, poştaşul, şi ne-a luat-o. A şters-o de praf cu mâneca flanelei şi şi-a pus-o pe cap. Şi acum o poartă. S-a înverzit pălăria tare, pe margini — dar atât. Nici ploile, nici zăpezile n-au muiat-o… Gambeta aceasta, ajunsă din întâmplare în mâinile noastre, era întâia pe care o pipăiam, dar a cincea care umbla prin sat. Purta gambetă văru-meu Niculae Dimozel, dirigintele poştei, Miliarezi, boierul schilod din satul vecin, care trece şi pe la noi cu gabrioleta. Mai purta gambetă şi morarul din cătun, Gună Isopescu şi, câteodată, Popescu-Bragadiru, dascălul care ne învăţa carte.

Notarul Stănescu şi fraţii mamei, Tone şi Lisandru, purtau ca şi flăcăii satului, ori ca oamenii mai avuţi, pălării moi, negre. Cine purta gambetă era poreclit acritură. Acritură li se mai spunea şi celorlalţi — notari, cârciumari, perceptori, care se înveşmântau în haine nemţeşti. Dar fruntea acriturilor era negustorul Gherasim Şerbu, care fusese lumânărar mai înainte. Acum nu era numai lumânărar.

Venise în sat, dinspre munte, ca şi Mareş, cârciumarul, cu care se aveau la cuţite fraţii mamei, cu căruţa cu mere dinspre Piteşti. Văzuse sat mare şi se pripăşise aci. Închiriase o casă şi trimisese scrisoare să-i vie ajutoare. Satul se pomenise într-o zi cu o liotă întreagă de băieţi blonzi şi înalţi, cu chici de le băteau umerii, cum la noi purtaseră pe vremea lor numai bătrânii. În căruţe lungi, mocăneşti, aduseseră scule, cazane şi cutii. S-a zvonit repede noutatea: mocanul o să facă fabrică de lumânări.

Înfiripaseră repede fabrica. Până noaptea târziu lucrau. Ne adunam la ferestre şi-i priveam cum frământă ceara şi cum scot din fabrica lor, mai curând din mâinile lor, lumânări moi şi subţiri de mort, ieftine, şi lumânări mari, groase şi albe, pentru botezuri şi nunţi.

Mergea bine negustoria lumânărarului. Casa închiriată pe o iarnă o cumpărase şi-o înzestrase cu acoperiş nou, cu uşi şi cu ferestre noi. Cu albastru erau acum vopsite ferestrele şi uşile. În curte construise Gherasim Şerbu magazii.

Nevastă-sa, căreia tot satul îi spunea piteşteanca, venise aici desculţă, pricăjită, înfofolită într-un cojocel unsuros şi în pestelci boţite. La numai un an purta în picioare papuci noi, cu tocuri înalte, rochii cu flori mari, şi se lăuda că în curând o să-i cumpere lumânărarul pălărie de la oraş. Era o femeie înaltă, albicioasă, uscăţivă. Se uita de sus la muierile rumânilor. Duminica se ducea în vizite la orăşence, adică la nevasta notarului şi la ţaţa Polina, nevasta vărului meu Niculae Dimozel.

Mureau oamenii — Gherasim Şerbu vindea lumânări de mort. Se năşteau copii — Gherasim Şerbu vindea lumânări pentru botez. Aveau loc nunţi — Gherasim Şerbu vindea lumânări de cele mari şi albe pentru nunţi. Başca ce mai vindea pentru pomeni, pentru parastase. Nu unui sat, ci tuturor satelor din jur Gherasim Şerbu le vindea lumânări. Strâns la mână, a adunat în scurt timp avere. Fabrica de lumânări şi-a mutat-o în magaziile de fund, iar în casa cu faţa la uliţă a deschis prăvălie cu de toate. Baloturi întregi au adus căruţele lumânărarului de la oraş. Prăvălia a deschis-o de Paşte şi-a dat zvon în sat: „Vând ieftin”. Oamenii s-au îmbulzit ca la pomană. Oricât de sărac ar fi cineva, aşa e obiceiul pământului, trebuie să-şi îmbrace copiii de Paşte. Crăciunul sătul, Paştele fudul.

Ne-a luat şi pe noi tata şi ne-a dus cu cârdul la prăvălia lui Şerbu. Surorilor le-a cumpărat pantofi, barişe. Nouă ghetuţe, flanele şi câte o pălărioară. Pălăria mea era o grozăvie: la betelia care o înfăşură era cusut în dreapta un pistol albastru, de tinichea. A adunat avere mare GherasimŞerbu. Într-o zi a luat-o din loc ca şi fratele mamei, care plecase la oraş. Nu-i mai plăcea nici lui Gherasim Şerbu, şi mai ales nevestei lui, satul…

Unei singure muieri din sat i-a părut rău de plecarea lui Gherasim Şerbu şi a piteştencei — nevestei lui Păscuţu, orăşeanca de la marginea Ruşului-de-Vede, oploşită în sat. E o femeie mică, bălană. Parcă e spoită cu lapte. Păscuţu e bătrân. Nevastă-sa, Papelca, tânără. Moşneagul n-o duce la muncă. La muncă merge cu taică-său.

— De ce nu-ţi iei muierea la muncă, Păscuţule?

— Să n-o ardă soarele. Nu vreau ca nevastă-mea să fie pârlită de soare şi să aibă mâini urâte. Vreau să-mi gătească de mâncare cu mâinile curate…

Într-adevăr, Papelca are mâinile albe şi mici, cu unghiile totdeauna curăţate, tăiate scurt.

I-a născut trei copii. Unul seamănă cu nenea Gigoi, altul cu Dumitrache Vătui, fetiţa — Dina — seamănă cu prietenul fratelui meu Ion, cu Avendrea, hoţul de cai.

— Cu cine prinzi tu copiii, Papelco? o întreabă câte o muiere care-i caută râcă.

— Cu cine pot, fa, cu cine pot…

Păscuţu are două case. Una mică, în fundul ariei, alta mare şi nouă, în faţă, lângă uliţă. Păscuţu stă cu nevasta şi cu copiii în casa mică. În tindă, pe o rogojină, doarme taică-său. În casa din faţă locuiesc ofiţerii care au venit să măsoare câmpurile. În coşarul vitelor, care de mult nu mai e locuit de vite, dorm soldaţii, ordonanţele.

Locuiesc doi ofiţeri în casa lui Păscuţu. Amândoi tineri, cu mustaţă subţire pe buză. Numai unul are nevastă. Ofiţerul însurat şi-a adus şi servitoarea. E dinspre munte. Parc-ar cânta când vorbeşte. O cheamă Zinca.

Ziua, în amiaza mare, auzim dinspre casa lui Păscuţu ţipete sfâşietoare. Părăsim jocul şi dăm năvală într-acolo. Zinca e tăvălită în ţărână. Zizi, cucoana ofiţerului, o calcă în picioare. O loveşte cu călcâiele pantofilor unde nimereşte. În coaste, în obraz. Înainte de a o tăvăli a plesnit-o cu palmele peste gură. I-a smuls părul din cap — şuviţe de păr negru ca pana corbului. O loveşte şi o ocărăşte. Urcată pe gard, Polina, nevasta vărului Niculae Dimozel:

— Dar ce-ţi făcu, cucoană?

— Mi-a vărsat cafeaua, tâmpita…

Ne adunăm şi privim. Cucoana ofiţerului o uită peZinca. Culege bulgări din mijlocul drumului şi ni-i azvârle în cap. O luăm la goană. Cucoana ofiţerului după noi. Zinca a scăpat. Se adună singură din ţărână şi vine spre fântână din faţa casei. Se scutură de praf, se spală pe obraz, pe mâini, pe picioare. Îi sângeră mâna. Intră la noi în arie. Ooblojeşte cu alifii soră-mea Riţa…

— De ce nu pleci de la curviştina asta?

— Unde să plec? N-am pe nimeni pe lume. La alţii aş nimeri-o şi mai rău.

Oblojită, se întoarce acasă. O vedem venind peste câteva clipe. Ţine în mâini o farfurie albă, întinsă.

— M-a trimis coniţa să-i culeg dude…

— Culege-i.

Se urcă într-unul din duzii noştri Zinca. Culege dudele una câte una. Culege dude şi cântă. Când şi-a umplut farfuria, coboară încet şi i le duce cocoanei.

Seara, ofiţerii se întorc cu ordonanţele de la câmp. Un ofiţer cântă la vioară. Cel neînsurat cântă la vioară. În faţa casei lui Păscuţu cântă.

Ascultăm de departe. Dacă ne-am apropia, ofiţerul şi-ar înceta cântecul şi ne-ar lua la goană. Nu-i place să ne vadă în apropierea lui.

Ordonanţele vin seara pe la noi. Scoate soră-mea Evanghelina un ţol curat din casă. Îl întinde sub dud. Un soldat se urcă, scutură dudul. Ca bătute de grindină cad dudele. Le adună soldaţii într-o strachină. Se aşează pe prispă şi mănâncă. Mai stau de vorbă cu tata. Cu noi toţi stau de vorbă ordonanţele. Aflăm că amândoi ofiţerii sunt băieţi de moşieri dinspre partea Brăilei. Căpitanul Suditu e cel însurat. Sublocotenentul Andreescu, cel cu vioara, e băieţandru, boboc, abia ieşit din şcoala militară. Ordonanţa lui, soldatul Ghenciu Marin, din Udup, a rămas ştirb. Numai câţiva dinţi are în gură.

— Pe ceilalţi, spune, i-am scuipat de când am fost dat ordonanţă la ofiţer. Din orice îi sare ţandăra. Cu cravaşa mă bate. Când îi trag cizmele din picioare, seara, nu uită să mă izbească peste gură cu botul uneia. „Bivole — îmi spune — trage mai încet, că mă dor bătăturile…” Dacă trag mai încet, cizma nu iese din picior. Poartă cizme strâmte. E fudul ofiţerul…

Cioroiu, ordonanţa căpitanului, e moldovean. Are părul gălbui şi ochii albaştri. Râde cu gura până la urechi. Nu uită să-şi spună mulţumirea:

— Aici mă bat numai căpitanul şi cucoana. La Bucureşti mă băteau cu lemnul de scuturat covoarele şi saltelele soacra căpitanului, că stă la soacră căpitanul. A căpătat zestre case mari, lângă Cişmigiu. Aprigă muiere soacra căpitanului! Dă odăi cu chirie. Îşi muştruluieşte chiriaşii mai abitir decât ne muştruluiesc pe noi majurii la cazarmă. Umblă bieţii oameni prin casă în vârful picioarelor. Stau o săptămână, două, şi-şi iau lumea în cap. Sunt arătoase casele, vin alţii. O păţesc şi pleacă. Vin alţii. Şi tot aşa mereu… Plimb căţeii coanei-mari prin grădină. Îi port legaţi cu cureluşă… Am ajuns, vorba ceea, să tai frunză la câini…

I-a murit râsul pe buze. I s-a întunecat, i s-a strâns, i s-a boţit faţa.

— Dacă n-am ştiut termina cu boierii la nouă sute şapte!… S-ar fi schimbat multe în ţară, dacă am fi izbutit atunci…

— Pe aici a fost foc mare la nouă sute şapte, îngână tata. Pe noi ne-au ţinut trei luni închişi pe şlep, în mijlocul Dunării. Ne mâncau ţânţarii, păduchii, ploşniţele. Guzganii mai-mai să ne roadă ciolanele. Vai şi amar. Unora, mai bolnăvicioşi, începuse a le putrezi carnea pe unde fuseseră bătuţi, rupţi. Îl mâncau viermii de vii. Ne-au mai ţinut şi la puşcărie pe urmă. Ne-au batjocorit, ne-au purtat pe la judecăţi… Se cheamă că până la urmă tot ei ne-au iertat. Aşa căuta să ne împuieze capul ginerele lui Miliarezi, Drăculea, prefectul… N-aveau ce să ne ierte. Noi nu căzusem în greşeală. Ne căutam dreptatea noastră, atâta tot.

— Dacă are cineva păcat, i-am spus atunci lui Drăculea, apoi nu noi îl avem. Păcatul îl aveţi dumneavoastră. La dumneavoastră, la boieri, e biciul şi puterea. Cu puterea satului ne ţineţi în robie. Cu biciul ne loviţi. Ne furaţi munca şi ne lăsaţi muritori de foame. Apoi vorbiţi de iertare.

S-a mâniat Drăculea şi s-a băgat în mine. A început să zbiere:

— Nu te-ai săturat pe şlep? Acuşi te trimit iar pe şlep!

— Apăi, i-am spus, acum nici acasă nu mi-o fi mai rău ca pe şlep…

A început a albi părul tatii. Pe la tâmple, pe la mustăţi a prins a albi tata. Suge cu sete o ţigară răsucită din tutun verde tata. Fumează şi ordonanţele. Fumul alungă muştele. În bălăriile din arie a sădit tata câteva seminţe de tutun. A răsărit tutunul, a crescut. Foile tutunului sunt verzi, păroase, late. În fiecare zi, rupe tata câteva foi, le pune la uscat, le păleşte soarele, sunt bune de frecat în palmă, de pus în brâu, în băşica de porc.

— Eram băieţandru la nouă sute şapte, grăieşte Ghenciu. La noi, la Udup, au adus ofiţerii tunuri. Răscoala se iscase dintr-odată. Dădusem foc curţilor boiereşti, erau ale unuia Dumba, care trăia la Viena şi era prieten cu împăratul austriac. Nici n-au apucat să ardă bine curţile, că ne-am şi pomenit cu armata. Cam ştiau oamenii ce-o să-i aştepte. Ne-am adunat care cu puşti, care cu pistoale, care numai cu ciomege şi am aşteptat armata la margine. Aieşit un bătrân înaintea armatei şi le-a spus ofiţerilor să ne lase în pace, că satul n-are nimic de împărţit cu armata, că satul s-a ridicat şi a dat foc la curţile boiereşti şi că o să intre oamenii cu plugurile, să are pământul. Ofiţerii au tăbărât cu săbiile pe bătrân. Atunci, Gurădulce, care fusese sergent în armată, a luat comanda satului. Oamenii s-au ascuns pe după garduri, prin şanţuri, şi-au început a trage ochind în ofiţeri şi în reangajaţi. A căzut un ofiţer. Au mai căzut nişte majuri. S-au risipit soldaţii. A fost un adevărat război. S-a sunat şi goarna. A doua zi, în zori, veniseră alţi soldaţi, cu tunuri. Trei zile au tras cu tunurile în sat, ochind bordei cu bordei. Au pierit oamenii ca muştele. Şi salcâmii i-au ras din rădăcină tunurile. Dintr-ai mei am scăpat numai eu cu tata… A murit la nouă sutetreisprezece tata, de holeră, dincolo de Dunăre…

Ordonanţele sunt desculţe. Miriştile pe care umblă ziua le-au sângerat picioarele. Peste răni soldaţii au presărat ţărână…

Tata îl dezbracă pe frate-meu şi-l aşează lângă mama. Frate-meu se trezeşte. Îl aud îngânând:

— Iapă, iapă, iapă…

— Ce spune ăsta, tată?

— Adu-i o cană de apă.

Aduc apă. Soarbe frate-meu câteva picături. Apoi capul îi cade.

Mama îi mângâie părul, obrazul. Îl mângâie încet, cu degetele ei lungi şi subţiri, numai vine şi oase.

— Dragul mamei, drag…

Îi e teamă să nu-l trezească. Mă bag în culcuş.

Dinspre casa lui Păscuţu auzim zarvă. Ce-a putut să mai spargă Zinca la ceasul ăsta?

La vară, am să mă urc în dud. Am să scutur dude. Frate-meu o să se poată ridica în picioare. Ba chiar o sămeargă câţiva paşi. O să culeagă dude şi-o să le mănânce. O să-şi mânjească obrajii de dude — de dude timpurii, de dude de vară, de dude de toamnă.

— Sunt dulci dudele?

— Dulci…