XII Pisica

La fântână de sub salcie, prietenii mei, ciopor pe buduroi: Pe lângă jgheab, la rând, caii. Scoatem apă cu ciutura, o răsturnăm în scobitură.

Caii sorb, tobă li se fac pântecele.

Dacă ne-ar luneca unuia piciorul, ne-am prăvăli în fântână. Abia vedem, fundul licărind. Cumpăna e înaltă. După înălţimea cumpenei, cunoaştem adâncimea, fântânii. După înălţimea cumpenei, ştim dacă apa e sloi ori cocleală în miezul verii.

Apa care gâlgâie în fântână din faţa casei noastre e totdeauna rece şi bună.

Vin femeile de pe alte uliţi şi iau la amiază şi seara apă de băut în urcioare.

Bărbaţii, la şanţ, la cârciumă, la primărie. Femeile, la gard, la fântână, stau de vorbă.

Se duc băieţii cu caii, să-i pască, departe, pe mirişti…Nu s-a început culesul porumbului. O să înceapă, peste o săptămână, peste două. Nu toate miriştile au fost arate…

— Hai cu caii, Darie!…

— Hai!…

Caut o căciulă, o ruptură, o pun pe cap. Arunc în spinare un zăbun al soră-mi — zdreanţă, zăbunul.

Toamnă. Noapte răcoroasă. Am cu ce să mă încălzesc. Dezleg bălanul şi -1 duc la fântână. Adăp bălanul şi-l încalec.

Ceilalţi au şi plecat. Ating bălanul cu nuiaua, bălanul fuge. Mă ţin cu mâinile de coamă, mă ciuciulesc. Capul mi-laşez de-a lungul coamei. Aleargă bălanul, mănâncă pământul. Dacă drumul ar fi aşternut cu piatră şi bălanul potcovit, bălanului i-ar scăpăra potcoavele… Nu-i scapără, că nu le are. Drumul, drum de ţărână…

Iacătă, i-am ajuns, trec în rând cu ei, domol mergem, domol.

— Unde paştem caii la noapte?

— Lângă crâng, la Adâncata, răspunde Avendrea…

Dacă mă satur de joacă şi sunt mort de osteneală şi totuşi somnul nu vine să se lipească de mine, să-mi adoarmă dracii, apuc pe uliţa care duce spre gară şi mă duc la unchiul Burdulea. E cel mai vechi din neamul nostru unchiulBurdulea. Acuşi apropie suta. I-a murit baba. Din şapte băieţi îi mai trăiesc doi, Mărinică şi Dănică. Din cinci fete, una mai mare. Nepoţi, o droaie i-au rămas. Dacă ar veni duminica să-l vadă, i s-ar umple aria de lume unchiuluiBurdulea. Nu vin decât la zile mari, când unii, când alţii.

E nesuferit bătrânul. Mereu povesteşte de când era el tânăr şi… frumos.

Că unchiul Burdulea a fost tânăr, nu mai încape nicio îndoială. Oricine e o dată tânăr, după câte am apucat şi eu să aflu. Că a fost frumos, greu să-l crezi. Uite — o arătare de om. E unchiul Burdulea. Când umblă, îi vine tatii cam până la chimir. I s-a îndoit mijlocul, n-are bardă, n-are mustăţi. N-are nici păr pe cap, n-are pe nicăieri pe trup, a rămas spân. S-a trezit intr-o dimineaţă fără gene, fără sprâncene. Părul — grămadă, pe căpătâi.

Mă duc pe la unchiul Burdulea pentru pricina care-i face pe ceilalţi să-l ocolească. Povesteşte despre oamenii ale căror oase s-au topit sub buruieni.

Mă duc şi pentru altceva — unchiul Burdulea cântă. Îmi plac oamenii care cântă. Unchiul Burdulea însă cântăcu glas tare, ceea ce nu cutează niciun lăutar să cânte decât la ureche, şi încă unuia cu chef. Trec muierile, fetele, în stol, pe uliţă, de la prăşit ori de la secerat. Unchiu-meu, la poartă, cât îl ţinea gura:

Muierile fac haz, fac haz fetele. Una mai şugubeaţă:

— Sărut mâna, babo…

Burdulea se supără. Supărat, le spune nişte vorbe…Le face şi pâhănii.

Multe am aflat de la unchiul Burdulea.

Altădată şesurile erau îmbrăcate până la marginea lumii de păduri. S-a tot înmulţit sămânţă omenească şi-a tăiat copacii. Rădăcinile, smulse din pământ, luminişurile, lărgite. Au ieşit câmpuri bune de semănat mei, orz, secară, porumb… Cu securile, cu târnăcoapele, cu cazmalele, oamenii au alungat pădurile, le-au lovit, pădurile au pierit. Ici-colo, câteva ochiuri, câteva zăvoaie la Olt, la Dunăre. O fişteică de pădure a rămas la Crângeni, alta la Ruşii-de-Vede, dincolo de Adâncata, mai mult rarişte.

— S-au lărgit câmpurile, povesteşte unchiu-meu Burdulea spânul, au pierit pădurile, au început rumânii a prinde cheag în munca lor. Atunci s-au repezit boierii peste sate, au scornit că sunt pământurile lor. Au căzut rumânii în robia boierească. Nici până azi n-au scăpat. S-au mai burzuluit din când în când satele. Le-au înecat în sânge stăpânirile, câte au trecut, prin vremuri, peste oameni.

Acum nu mai cântă cântec pentru muieri bătrânul cu faţă de babă. Altceva cântă, mai curând îngână. Dintre buzele lui subţiri, uscate, picură nume vechi de haiduci care au ridicat paloşele grele şi-au retezat capete ciocoieşti, nume vechi de boieri peste a căror amintire rumânii aruncă blesteme…

La Adâncata, între mirişti, bostănării. S-a cam dus vremea bostănăriilor. Covercile încă n-au fost doborâte. Vrejurile n-au fost smulse. Trântoresc încă în ţărână udă, culcate, lubeniţe lungi, vărgate, târzii. Lâncezesc încă, pe sub foi pe jumătate scorojite, pepeni rotunzi care nu vor să se coacă. Adunaţi, îngropaţi în saci de grâu, pot fi scoşi, copţi gata, de Crăciun — copţi, vorba vine, mai degrabă păliţi. Veştejiţi, dulcegi…

Capul nostru e Avendrea, prieten cu frate-meu Ion. S-ar fi dus cu caii frate-meu — nu e acasă. Nu e nici la stăpânul lui, la Şoavă. Ar fi venit cu caii lui Şoavă la păscut.

Bunicul de la Cârloman s-a bolnăvit. S-a dus frate-meu Ion — de două zile îl păzesc să moară.

N-o să moară bunicul, cum n-a murit nici mama — boleşte, boala lui o scoate din sărite pe bunica. E ţanţoşă bunica şi umblă dreaptă, ca o fată mare. Nu-i plac bolnavii bunicii. Duminica trecută am fost eu să-l văd pe bunicul — ţipă la el bunica:

— Mai taci odată. Mereu te vaieţi. Parc-ai fi muiere, aşa te vaieţi…

Îl dondănea la cap. Bunicul Delcea, lungit în pat, îşi trecea degetele prin barba galbenă, gemea:

— Mă vaiet şi eu, că mă doare. Toate oasele mă dor. Şi carnea mă doare. Aş vrea să mor…

Atât i-a trebuit s-audă bunicii, că spune bunicul că vrea să moară. Tăiase nenea Dumitrache o găină. Bunica o opărise şi o jumulea pe vatră. Lângă bunica, cuţitul cel mare cu care avea să desfacă ea pieptul găinii, s-o taie în bucăţi, înainte de a o arunca în oala pentru ciorbă. I-a sărit ţâfna. Ce-o fi vrând cu cuţitul? Să-l taie pe bunic?

— Spui că vrei să mori? Iată cuţitul. Bagă-ţi-l în piept. Înfige-ţi-l în inimă. Ai să mori numaidecât şi-ai să te linişteşti. N-o să te mai vaieţi. Moartea e lângă tine. Ajut-o să te ia…

Avea faţa cumplită bunica. Nu glumea. Ar fi vrut într-adevăr ca bunicul Delcea să-şi înfigă cuţitul în inimă?Eu, cam speriat, mai mult de faţa ei decât de cuţit. Un zâmbet bun s-a revărsat din ochii şi de pe buzele bunicului.

— Afurisită muiere eşti! Semeni cu turcul de taică-tău. Nu te speria, Darie. N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. Niciodată omul nu trebuie să-şi dea moartea, nici măcar să şi-o cheme. Omul are moartea în măduva oaselor, din clipa în care s-a plămădit… Vezi tu, Darie, în viaţă poţi să chemi, dacă eşti nezdravăn la minte, şi moartea. Moartea ori o chemi, ori n-o chemi, tot vine când îţi este dat să vină şi… te ia…

Bunica ţinea în mână cuţitul.

— Nu mai pălăvrăgi. Nu mai turbura mintea băiatului. Vrei să mori? Ia cuţitul. Nu vrei să mori, fă bine şi încetează cu văicăreala…

Ne-a întors spatele şi s-a dus la vatră, la găina ei. Cu sete, cu duşmănie, a despicat pieptul găinii. Parc-ar fi vrut să despice, să ciopârţească trupul schilav, uscat, al bunicului.

A scos burta găinii afară şi-a aruncat-o câinilor, care aşteptau în prag, cu limbile roşii-vinete atârnând. Inima şi ficatul, calde încă, le-a pus pe jar. S-au fript măruntaiele păsării. Le-a presărat cu sare, le-a pus pe un taler de lemn şi ni le-a adus în odaie. S-a uitat încruntată la noi:

— Mâncaţi-le, sunt bune de mâncat…

Miroseau frumos. A luat o bucăţică de ficat bunicul şi a molfăit-o în gură. Restul l-am mâncat eu. Mi-am lins buzele. Cum să nu mi le ling!

Acum, dacă astă-seară o să mai taie bunica o pasăre, măruntaiele o să le mănânce frate-meu Ion, fir-ar el al dracului…

Nici mie n-o să-mi meargă rău. Avendrea e priceput la toate. O să ne pună pe noi, ăştia mai micii, să adunăm balegi uscate şi ierburi, să aprindem focul. Pe urmă, tot pe noi o să ne trimită să alegem de pe unde s-o nimeri porumb cu bobul moale, şi tot pe noi o să ne pună să coacem porumbul la foc. Lui, fiindcă ştie să dea porunci, o să-i dăruim, cu voie, fără voie, fiecare, jumătate din câţi porumbi o să coacem. Pentru atâta lucru nu ne supărăm. Toată noaptea o să coacem porumb. Dacă ni s-o face sete, fântână din fundul văii o să ne astâmpere setea.

Sare cu gura pe Avendrea natantolul de Gângu:

— Ne-ne-ne A-ve-vendrea, o să mâncăm şi lubeniţe astă-seară?

— Poate…

Avendrea se ţine de furtişaguri. Din pricina lui Avendrea, frate-meu Ion ia câte o chelfăneală de la tata.

Se strâng băieţii, iarna, pe la câte unul din ei acasă, la clacă, şi curăţă porumbul pentru moară. Până spre ziuă îşi dau în vorbă curăţind porumb, spunând basme, mâncând boabe fierte, ciupind fetele chemate din vecini.

Avendrea aduce sub zăbun o găină, o gâscă, o curcă –ce poate să înhaţe din cealaltă parte a satului. I se cunoaşte obiceiul. Tatii îi este teamă să nu-l înveţe Avendrea şi pe frate-meu cu nărav. Avendrea, dacă are cu cine se înhăita, fură şi cai. Nouă ne-a furat o dată un cârlan. A intrat noaptea în coşar, a dezlegat cârlanul de la iesle, l-a scos afară din curte de căpăstru, a sărit pe el şi pe-aici ţi-e drumul. L-a vândut rudarilor la târg. Până să-i luăm urma, s-a dus calul. N-a mai călcat hoţul prin casa noastră o lună. Pe urmă a venit la frate-meu, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Bună seara, mamă Mărie!…

— Bună seara, Avendreo. Ne furaşi cârlanul!…

— Eu?…

— Cine altcineva!…

— Mamă Mărie, să fie al dracului — din creştet până-n cer şi din tălpi până-n pământ — cine v-a furat cârlanul…

A început să râdă mama, a râs şi Avendrea.

— Cel puţin de acum înainte să nu ne mai furi vitele…

— N-o să vi le mai fur. E mare satul.

Nici nu ne-a mai furat de atunci Avendrea. Vitele le-a vândut la târg tata, când i-a ajuns cuţitul la os şi n-a mai avut cu ce să cumpere mălai, să ne scoată din iarnă, să nu murim cu zile. Ne-a mai rămas bălanul.

Ţin minte. Când eram mic, crângul la marginea căruia descălecăm şi dăm drumul cailor să pască împiedicaţi era pădure. Drumul spre Ruşi tăia, ca şi acum, în două, pădurea. Mergeam toamna la târg cu tata, ghemuit lângă el, în căruţă. Mergeam după cum era drumul. Aveam grijă să pătrundem în pădure cu caii odihniţi. Nu ştiai niciodată ce ţi se întâmplă. Puteau să-ţi iasă în cale, dintre copaci ori din şanţul şoselei, hăidămacii, cu pistoalele întinse, cu bâtele ridicate, să-ţi strige:

— Stai!…

Te purtai după măsura curajului. Ardeai bice cailor, o luai de goană. Auzeai în urmă împuşcături, înjurături. Puteai să mori, puteai să scapi cu viaţă, după noroc. Te puteai alege numai cu capul spart, cu oasele fărâmate. Asta nu mai era după noroc, ci după meşteşugul hoţilor. Legau hoţii frânghia de copaci, stăvileau tainic şoseaua. Voiai să fugi. Caii se împiedicau în funii. Poticniţi, cădeau în bot.

De ciudă că ai încercat să scapi nejefuit, te dezbrăcau la piele, te zdrobeau în ciomege, te lăsau lat la marginea drumului şi o luau spre adâncul pădurii. Până la ziuă aşteptai alţi călători să te ridice, să te oblojească. Hoţii se ascundeau în tainiţele lor…

Multora li s-a întâmplat. Nouă, nu.

Pădurea a fost tăiată. Copacii bătrâni au fost culcaţi la pământ, curăţaţi de crengi, făcuţi stive, încărcaţi în care şi duşi la oraş. Din rădăcinile vechi a răsărit crâng tânăr. Pădurea o să fie iarăşi pădure în putere mai târziu.

Odată cu pieirea pădurii, au pierit şi hoţii. În porumburi, în grâne, mai greu să se ascundă hoţii, să-şi piardă urmele…

Bătătorim pământul cu picioarele şi adunăm ierburi. Facem claie din ierburi, să stăm pe moale. Astă-seară, Avendrea e capul. Ne porunceşte.

— Duceţi-vă pe tarlaua bănăsenilor. Au semănat porumbul mai târziu. E încă verde porumbul lor. Veniţi fiecare cu poala plină!…

O luăm spre tarlaua bănăsenilor. Intrăm în lanurile de porumb. Sună foile. Le sunăm noi când le lovim, le sună vântul. Pipăim ştiuleţii, despicăm foile la vârful ştiuletelui. Încercăm boabe cu unghia. Dacă sunt moi, rupem porumbul şi-l punem în poală. Dacă sunt tari boabele, lăsăm porumbul să rânjească, încercăm altul.

A plouat, s-a făcut porumb destul…

Am împlinit porunca. Am descărcat prada la picioarelelui Avendrea.

Dinspre Belitori, s-a ridicat şi urcă încet spre cumpăna cerului un sfert de lună. E pătată luna, astă-seară. Parc-a umblat cineva cu degetele mânjite de smoală pe obrazul ei. Degetele, podul palmei au lăsat urme — urâte urme… Lumina — mohorâtă, fumurie, albastră. Cerul toamnei e limpede ca sticla. Calea Robilor, alburie.

Cad stelele…

— Acum adunaţi balegi uscate! ne porunceşte iarăşi Avendrea.

Ne răspândim pe mirişti, pe unde au păscut ieri şi alaltăieri caii… Dacă dăm peste balegi uscate, ne aplecăm, le culegem, umplem poala…

Lângă grămada de porumb ridicăm altă grămadă. Avendrea ia un smoc de buruieni, face şomoiog şi acoperă şomoiogul cu balegi. Scoate din sân cârpa în care păstrează înnodate laolaltă amnarul, cremenea, iasca. Potriveşte, scapără, roi de scântei. Se prind scânteile în iască. Flăcările cresc în urma fumului. Acum focului i se ivesc aripi. Ne strângem în jur. Spre Belitori au mai licărit alte focuri — două, trei, patru. Au licărit focuri şi spre Caravaneţi. Cete de băieţi, ca şi noi, cu caii, la păscut…

Tăiem nuiele din crâng şi avem frigări. În vârful lor înfigem ştiuletele. Coacem porumbul la jar. Nu uităm să aruncăm mereu alte balegi pe foc.

Opt suntem în ceată. Am copt patruzeci de porumbi şi i-am făcut căpiţă. Începem să-i mâncăm. Avendrea ni-i împarte. Îşi opreşte cincisprezece. Calzi, aproape fierbinţi, sunt buni porumbii. Boabele au must dulce. Ni s-au umflat burţile. Ne-a cuprins setea, plecăm peste mirişti, la fântână. Fântână e mai în vale. Lângă fântână, un plop. În plop, cineva, cu ani în urmă, a bătut în cuie o icoană. Era lucioasă icoana. Acum e vânătă de ploi. Omizile au lăsat dâre de bale pe faţa icoanei. Hristosul slab este nu numai răstignit în cuie, pare şi legat, de crucea lui, cu frânghii.

Bem apă până ne săturăm. Tutanu se vâră sub nasul lui Avendrea. Se vâră sub nasul lui Avendrea şi Gângu.

— Ne-ne-ne A-ven-ven-drea, mî-mân-căm lu-be-beniţe astă seară?

— Dacă vreţi voi!…

Ne oprim la sfat. Sunt câteva coverci, câteva bostane prin apropiere. Trebuie să mergem călări, la primejdie să fugim. Avendrea are bâtă, noi ceilalţi, numai nuiele cu care îndemnăm caii la mers.

Ne ducem la furat pepeni, ne trebuiesc bâte. Cuţit are Avendrea. În crâng ne tăiem bâte. Acum suntem înarmaţi. Încălecăm pe cai şi plecăm spre bostane. Ajungem. Eu şi cu Iţicu rămânem la marginea bostanului şi ţinem opt cai de căpestre. Patru cai îi ţin eu, patru îi ţine Iţicu. Caii sunt cuminţi, nu nechează. Răsuflă pe nări. Aburul cald îmi scaldă fata. Ceilalţi au plecat de-a buşilea pe răzoare. Abia îi mai vedem — mototoale, cum se mişcă. Nu ne temem. N-auzim lătrat de câini, nici glas de om. Bostanele par părăsite. O să ne burduşim pântecele cu pepeni, cu lubeniţe. Ne-a şi venit altă foame…

Noaptea e cenuşie. Ciotul de lună, tot pătat, s-a urcat mai sus. Zumzăit de greieri, de gângănii. Pe sus, în noapte, începe să se tânguie un stol de cocori: crau-crau-crau. Tânguitul lor seamănă cu al oamenilor.

— Poc, pac!…

Două fulgere scurte, două pocnete, sparg noaptea. Rup pământul spre noi tâlharii de pepeni. Cinci mogâldeţe aleargă spre noi.

— De ce dai, mă?

— De ce să nu dau? Ai vrut să mă-mpuşti…

O izbitură scurtă, ca într-un sac plin. Niciun vaiet. Al şaselea din ceata noastră vine fără să se grăbească. E Avendrea. Ajuns lângă noi. Are poala plină de lubeniţe, de pepeni…

— Voi ce-aţi făcut cu pepenii?

— I-am aruncat…

— O să vă dau să mâncaţi coji…

Încălecăm pe cai şi ne întoarcem la locul nostru. Mai fumegă focul. Îl înviem. Focul bate întunericul cu aripile lui.

Pepenii lui Avendrea sunt cruzi, amari. Îi spintecă, muşcă din ei, îi aruncă peste umăr. Lubeniţele — nişte gâgâlici cât pumnul. Nici ele nu sunt coapte. Le încearcă, le aruncă…

Caii, împiedicaţi, la o aruncătură de piatră, pasc iarba. Ne lungim pe maldărul de buruieni, ne tragem căciulile pe urechi. Avendrea a adormit.

În sat, n-avem judecătorie. Avem numai gară şi poştă. Judecătoria este peste două sate în sus, pe Călmăţui, laCârligaţi. Vine o dată pe săptămână judecătorul cu birja. Notarul scoate dosarele din dulap, le-ntinde pe masă. Judecă judecătorul procese mărunte — furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri şi, uneori, certuri pentru pământ. Procesele mai grele le trimite judecătorul mai departe, la Turnu.

Judecătorul e tânăr. Are un cap frumos, oacheş. Ocheamă Agripina pe nevastă-sa. Muierile din sat îi zic Pipina… Treaba lui… Lumea spune de judecător că şi-a adus lăzi cu cărţi şi că, atunci când nu e la judecătorie, stă ca un nebun, cu nasul între foi. Mai mult îi ceartă pe împricinaţi decât îi judecă.

Vorbeşte cu glas moale judecătorul, cu glas dulce:

— Cine e reclamant? întreabă judecătorul.

— Gogu Lincă, răspunde notarul.

— Şi pârât?

— Stoenescu.

Stoenescu e numele adevărat al lui Avendrea, NicuStoenescu…

— Care e pricina?

— Furt de găini.

Lincă şi Avendrea ies în faţă. E plină primăria de oameni.

— De ce-ai furat, mă, găinile omului?

— Să vedeţi, domnule judecător…

Niciodată Avendrea nu mărturiseşte faptul. Niciodată reclamanţii n-au probe. Judecata e începută numai pe bănuieli. Fără dovezi nu poate fi osândit nimeni. Avendrea nu capătă osândă… Numai scatoalce de la Mieluşel, la cercetări…

Intră Ciocoşa. Intră şi maică-sa, Unturica. Ciocoşa e frântă de spinare. Are şaptezeci de ani. I-au murit copiii, băieţi şi fete, de oftică, afară de unul. I-a murit şi bărbatul, demult, tot de oftică. Abia şi-l mai aminteşte.

Ciocoşa, peste drum de primărie, are case — case mari, vite, slugi. Are vii şi pământuri. Mai spre fundul ariei, într-o cotineaţă, maică-sa, care apropie suta, ca şi unchiulBurdulea, îşi duce traiul.

Ciocoşa a dat-o pe maică-sa în judecată pentru nişte pământuri. Unturica n-are alţi moştenitori. N-o are moştenitoare decât pe Ciocoşa. I-a spus c-o să-i lase pământurile toate, după moarte. Ciocoşa nu e mulţumită. Ar vrea să le aibă de pe acum, cu act iscălit la judecătorie. Avocatul a învăţat-o să facă proces. Se găseşte pe lângă judecătorie un avocat: Vică Georgescu. Umblă spârnel şi-i povăţuieşte pe oameni să se judece. Unii îi râd în nas.

— Ca să muncim noi şi să-ţi dăm dumitale câştigul…

Alţii îl ascultă şi pornesc procese. Pârâtul trebuie să se ducă la târg, să-şi caute avocat. De obicei, avocatul care se ceartă în faţa judecătorului cu Vică Georgescu este unul şi acelaşi, avocatul Ovidiu Ursu, din Ruşi.

În faţa judecătorului se dondănesc, zbiară, se ameninţă, numai de mamă nu se-njură. Ai spune, privindu-i, că acuşi-acuşi au să-şi înfigă mâinile în beregată, au să se sugrume. De unde!… După ce pleacă judecătorul, amândoi, ca doi buni prieteni ce sunt, se duc la cârciuma lui Bucur, comandă să li se frigă două-trei găini, o raţă, mănâncă, petrec.

Se vorbeşte că-şi împart frăţeşte câştigurile. Şi le-or fi împărţind… Parcă poţi să ştii tot ce fac, tot ce gândesc acriturile…

Vică Georgescu e băiat de popă, ca şi Ovidiu Ursu. Mai toţi avocaţii sunt băieţi de popă.

— Dacă trăiesc uşor!…

— Dar ce? Popii trăiesc greu?

— Nu trăiesc greu nici popii. Avocaţii însă au mai mult câştig. Încurcă iţele. Dau cu gura. Jecmănesc oamenii, ziua, în amiaza mare. Legea, întocmită de ei, le ţine partea. Poţi să le faci ceva?

Vică Georgescu e băiatul popii din Balta Sărată. S-a aciuiat pe lângă judecătoria de pace din Cârligaţi.

— Ce proces ai, nene?

— M-am certat cu frate-meu şi ne-am încăierat. Mi-a spart capul şi, uite, l-am dat în judecată…

— Te apăr eu. Dacă vrei, ţi-l înfund eu la ocnă, să taie sare pân-o rămâne orb.

— Nu vreau să rămână orb. Ar fi păcat. Are copii.

— Ei, orb! Cum o să rămână orb? Aşa vine vorba…Dar o să-l frec să mă ţină minte…

— De ce să te ţină minte pe dumneata? De ce să-l freci? Ţi-a făcut ceva? Ca fraţii ne-am certat, ca fraţii o să ne împăcăm — dacă mi-o da despăgubire…

— Despăgubire?

— Păi, nu mi-a spart capul? Mi l-a spart. Am fost la doctor şi-am scos certificat. Mi-a luat doctorul o pataşcă, başca timbrele şi hârtiile…

Până la urmă avocatul îl hotărăşte pe împricinat să-l ia apărător. Procesul se amână. Procesul se amână mereu.

Speriat, să nu cumva să se aleagă cu luni, ori poate şi cu ani de puşcărie, celălalt implicat şi-a pus şi el apărător.

Procesul de bătaie al fraţilor Drâmbă din Balta Sărată i-a purtat noroc şi lui Vică Georgescu şi lui Ovidiu Ursu.

A prins a le ploua cu procese. Avocatul Georgescu şi-a cumpărat întâi casă — spre a dovedi clienţilor că e om cu temei în sat. Şi-a cumpărat apoi o gabrioletă şi doi cai. Procesele mai grele se judecă la Cârligaţi, dar judecătorul umblă în timpul săptămânii prin alte sate — zece-douăsprezece — şi dă, în cazuri mai mărunte, hotărâri pe loc…

Avocatul Georgescu se ţine după judecător cu gabrioleta, are, n-are procese, aşa, să-l vadă lumea, să-l cunoască, să ştie omul unde să alerge la nevoie.

— Ăsta e avocat! aude vorbe în urma lui.

Acum îl cunosc şi copiii. Scoate pălăria. Salută în dreapta, salută în stânga. Muierilor mai în vârstă le spune:

— Sărut mâna, măicuţă, sărut mâna…

Moaşă-mea Dioaica s-a uitat la el, l-a înfruntat:

— Coşcogea boierul, îmi săruţi dumneata mie mâna?Nu mi-o săruţi!… Apoi, dacă nu mi-o săruţi de ce mi-o spui? Mâna mea, maică, nu e mână de sărutat… Am umblat cu ea prin multe — hai să le zicem burţi…

I s-a umplut oala de bani. S-a revărsat. Avocatul a dat sfoară-n ţară că e amator să cumpere pământ. Unde se află o bucată de pământ — bună, rea, aproape, departe — avocatul Vică Georgescu o cumpără. Îi muncesc toate aceste pământuri, pe gratis, clienţii.

— De unde eşti, taică?

— Tocmai din Băcăleşti.

— Vrei să te apăr?

— Să mă aperi, taică.

— Îmi dai doi poli pentru proces.

— Îţi dau, taică, numai să mă scapi de belea.

— Nicio grijă… Dar ce-ai făcut?

— Eu n-am făptuit nimic, aracan de zilele mele, că nu mai sunt în stare, am îmbătrânit…

— Atunci?

— Fii-mea…

Lângă bătrân, cu legăturica cu merinde pe mână, o fetişcană oacheşă, cât nodul, îşi strânge gura pungă, îşi frământă buzele şi le muşcă…

— Ce-a făcut fata?…

— Apăi, nu e fată, domnule, e muiere, c-a fost măritată…

— E vorba de divorţ?

— Nu. Nu e vorba de divorţ. Că, să vezi dumneata, de măritat a fost ea măritată, da nu cu forme, că n-am apucat să băgăm formele la primărie. A fugit de la bărbat…

— Atunci e simplu…

— Ba nu e semplu, că atunci când a plecat de la bărbat, că nu-i plăcea, că spune că e mai mult fătălău decât bărbat şi că ea cu un fătălău nu vrea să ducă mai departe casă, şi-a
luat şi ţoalele…

— Erau ţoalele ei…

— Erau ţoalele ei, bineînţeles. Ginerele însă, de necaz că muierea l-a lăsat de ruşine, spune că e cazul de furt, că printre bulendrele ei muierea a încurcat şi bulendre de-ale lui… Aşa, fa?

— Aşa e, tăicuţă…

Avocatul Vică Georgescu rămâne pe gânduri.

— E mai greu decât crezusem…

— Şi nu mă aperi?

— Ba te apăr, adică o apăr pe fată…

— Ce fată, domnule, muiere, că a fost măritată, chit că a rămas întreagă, că bărbatul era fătălău…

— Muiere, de. Am să apăr muierea asta… Mai dai ceva pe deasupra

— Bani?…

— Bani!…

— Nu pot să dau mai mult.

— Boi ai?

— Am…

Bătrânul se dă un pas îndărăt:

— Adică, de ce mă întrebi de boi? Nu cumva vrei să-mi ceri boii? Boii sunt viaţa mea. Ce mă fac eu fără boi? N-ai boi, n-ai putere, nu poţi munci — eşti ca un ciung, ca un olog. Mai bine o trimit pe fii-mea îndărăt la fătălău…

— Nu mă duc, tăicuţă, să ştiu bine că mă omori. Nu mă duc…

— Nu te speria, moşule. Nu ţi-aş lua boii pentru nimic în lume. Ce sunt eu, câine? Ce? N-am inimă? Păi dacă n-aş avea inimă aş locui la oraş, moşule, nu mi-aş pierde vremea în satul ăsta păcătos care-mi scurtează zilele. M-am aşezat aici să vă uşurez pe voi, pe ţărani, când aveţi procese, să nu vă trimită pentru orice fleac, la puşcărie, judecătorul. De unde spuseşi că eşti?

— De la Băcăleşti…

— Plug ai?

— Acum te legi de plug…

— Am o fişteică de pământ la Băcăleşti. Am cumpărat-o de la Stroie Geambaşu…

— Parc-am auzit eu… Lotul lui Stroie Geambaşu e lângă măgură. E lot, nu e fişteică…

— Zi-i lot, dacă vrei să-i zici aşa… Dar e fişteică…

— Să stăpâneşti sănătos lotul, domnule, e pământ bun lângă măgură, pământ ca untul. Al meu e pietros. Semăn grâu şi răsare… dracilă. Semăn porumb, tot dracilă răsare…

Moştenire de la soacră-mea, arz-o focul…

— A murit, tăicuţă, bâta Glafira, cum o s-o mai ardă focul?!

— Focul iadului, la asta m-am gândit…

— Aşa, da…

— Şi, cum spuneam — ia firul vorbei avocatul — am o bucăţică de pământ la Băcăleşti. Eu o să-ţi scap fata din proces…

— Nu fata, muierea, că…

— Ştiu, că a fost măritată…

— Cu un fătălău, domnule, cu un fătălău, păcatele ei…

— O să ţi-o scot din proces basma curată. Dai doi poli?

— Am spus că dau…

— Mai e ceva, de la om la om, de la inimă la inimă. Polii sunt pentru timbre. Eu ostenesc cu procesul. O să fii bun să osteneşti şi dumneata cu pământul meu, să-l ari, să-l semeni — sămânţă o dau eu — să-l culegi şi să-mi aduci rodul… Paiele îţi rămân dumitale. Mă cinsteşti pentru ele cu doi groştei.

— Doi am cu toţii.

— Acum, dar până la vară mai fată purceaua o dată.

— Nu mai fată.

— E stearpă?

— Nu. Nu mai am purcea.

— Ai tăiat-o?

— Am îngropat-o. A dat brânca în porci. I-am descântat, i-am găurit urechea, am spânzuit-o, degeaba. A murit…

— Condoleanţele mele!

— Cum?

— Îmi pare rău că ţi-a murit purceaua.

— Păi, zi aşa, ca să te înţeleg. Adică de ce să-ţi pară rău dumitale, domnule avocat? Chiar dacă nu murea, nu apucai să mănânci din ea. Asta s-a întâmplat când era Mălina de-o şchioapă.

— Cine e Mălina?

— Eu… Pe mine mă cheamă aşa, spune bondoaca…

— Atunci ne-am înţeles. Îmi dai doi poli şi doi groştei şi-o scap pe Mălina de bucluc. E caz grav: furt. Pentru că eu pun inimă în proces, îmi munceşti locul… Cum spusei, îţi opreşti paiele…

— E lot de şapte pogoane…

— Şi procesul e greu, moşule. E caz de furt…

— O să-l muncim, tăicuţă…

Nu e sat în împrejurimi în care avocatul să nu aibă acum pământuri. Şi-a cumpărat chiar un zăvoi pe Olt. Dă bani cu împrumut. Stoarce de la nevoiaşi dobânzi grele. Cârciuma din Cârligaţi, de peste drum de judecătorie, care face dever mare, e tot a lui Vică Georgescu, deşi deasupra uşii scrie: Cârciumă comunală „La cumpăna dreptăţii”, proprietar Barbu Căuş… Ştie lumea — şi cine bea „La cumpăna dreptăţii” şi cine nu bea — că Barbu Căuş e numai un prepus al avocatului.

— E bună băutura?

— Nu e bună. În schimb e scumpă.

— Dacă în loc să scrie pe firmă „Barbu Căuş” ar scrie „Vică Georgescu”, ar fi cumva băutura mai bună şi mai ieftină?

— Nu.

— Atunci…

Avocatul o apucă pe fetişcană de bărbie. Cu glas dulce o îmbie:

— Să treci peste un ceas pe la mine, Mălino, să-mi povesteşti de-a fir-a-păr cum a fost, ca să pot să te apăr mai bine. Înţelegi! Dacă ştiu cum a fost cu adevărat, chibzuiesc din timp cum să înfăţişez chestiunea ca să-l zăpăcesc pe judecător, să ne achite.

— Aşa a fost, cum a spus tăicuţă. Mi-am luat ţoalele mele: N-am luat nimic din ce nu era al meu, nici cât negru sub unghie…

— Ai luat, n-ai luat, să treci pe la mine, să mă lămureşti.

— Cu tăicuţa?

— Ar fi bine să vii singură. Ştii…

— Tăicuţa o să stea pe prag… Eu… Mi-e frică… Bătrânul ostenit, stă mai departe. S-a aşezat pe vine lângă un gard, şi-a aprins luleaua, şi-a pus, în faţă, între genunchi, căciula mare, cu ţuguiul turtit. Părul, netuns de luni de zile, s-a împreunat cu barba încâlcită.

— De ce ţi-e frică?

— Eu, să vezi dumneata, vreau să mă mărit fată…

— Păi, ai fost măritată…

— Am fost, dar e ca şi cum n-aş fi fost…

— Eşti proastă…

— Se poate, dar vreau să rămân proastă…

— Vino cum ţi-am spus. O să vorbim şi despre asta…

— Vin cu tăicuţa. O să stea pe prag…

Umblă bătrânul în traistă. Scoate un codru galben de mămăligă. Îl presară cu sare. Muşcă din el, mestecă, înghite.

— Ţi-e foame, Mălino…

— Nu, tăicuţă, nu mi-e foame…

Aprodul strigă din pragul judecătoriei numele oamenilor.

— Pe-al nostru, mai spune bătrânul, o să-l amâne avocatul până-i ducem gologanii.

Lângă uşă, stârcit, aşteaptă un găligan cu faţă de var, cu gât lung, subţire, boţit, tăvălit parcă printr-o leasă de ciulini. Mălina se uită lung la el, de parcă până acum îl vede pentru întâia oară. Îl priveşte. Îl cântăreşte.

— Cu târţăul ăsta m-am măritat eu, tăicuţă, pentru pământ, să am casa casă, masa masă. L-am lăsat pe Dănilă… Mai bine mănânc sare şi mă uit în soare.

— Mănâncă…

Mălina, lângă tăicuţul ei, muşcă din codrul de mămăligă. Înainte de a muşca, întinge în sarea care fusese legată în colţul şervetului.

— O să mă ia Dănilă. O să mă bată poate, dar o să mă ierte şi-o să mă ia de nevastă… Am vorbit şi-aseară cu el, la poartă, tăicuţă…

— De-am scăpa odată de pacostea asta… Lunganul se apropie de ei. Îşi arată dinţii.

— Şi aşa, Vâlcule, ne porţi pe la uşile judecătoriei…

— Dacă mi-ai furat ţoalele…

— Să i se usuce mâna cui te-a furat cu un cap de aţă. Tu ştii bine că nu te-am furat cu nimic, că nu m-am bulguit la ce e al vostru, dar spui aşa ca să-mi căşune necazurile pe cap. Usca-ţi-s-ar limba, Vâlcule, limba cu care rosteşti minciuni!…

— Blestemă cât oi vrea, dar eu de judecată nu mă las. Merg şi la tribunal… Dacă mi-ai furat ţoalele…

— Ţoalele! Vede-te-aş îngropat cu ele, că numai la ţoale te gândeşti!…

— Păi…

Îi strigă aprodul. Intră în judecătorie toţi trei. Ies repede. După ei, avocatul Georgescu.

— Când spuneam că amân procesul, ştiam eu ce vorbesc. Iată!… L-am amânat…

Cu clienţii după el intră „La cumpăna dreptăţii”.

— Să ne întărim cu câte o prăştină. Am mult de muncă azi…

— Ce muncă! Dai cu gura!… La secere să te văd, domnule avocat…

Avocatului îi plac glumele. Râde.

— Aur îmi curge din gură. Aur curat… Dă-ne trei prăştini, Barbule, plăteşte dumnealui…

Cârciuma geme de lume. Beau cei care au câştigat procesul. De bucurie beau. Beau cei care au pierdut procesul. De necaz beau…

— Nu era mâi bine să ne împăcăm, vere?… Tot acolo ajunserăm… Luai cinci lei amendă…

— Intrase duşmănia în noi…

— Şi-a vârât dracul coada, asta e…

Avocatul Vică Georgescu o apucă iar pe Mălina de bărbie.

— Vii?

— Cu tăicuţa… Cum am spus.

— Dar de ce nu te însori, domnule avocat? Casă ai, bani câştigi, tânăr eşti! întreabă, mirându-se, bătrânul.

— Ce? Sunt nebun? Nevasta, moşule, cere cheltuială. După nuntă, vin copiii… Alte cheltuieli.

— Dacă făcea socoteli de-astea sfinţia-sa, tatăl dumitale, nu vedeai niciodată lumina soarelui…

— Alte vremuri, moşule, alte vremuri. Acum trăim timpuri grele…

Vara, după treierat, din satele din jurul judecătoriei aduc rumânii carele pline până la loitre cu grâu şi le descarcă în magazia avocatului. Toamna, porumb aduc rumânii în carele lor. Bucatele le vinde avocatul primăvara, când preţul e mai ridicat, când crapă măseaua rumânului după o baniţă de mălai, după o strachină de făină…

Ciocoşa l-a ascultat pe Vică Georgescu, a pornit proces împotriva maică-si. Apărătorul băbuţei, Ovidiu Ursu.

Judecătorul tânăr cere să se deschidă dosarul. E un dosar gros, jerpelit. Le strigă pe împricinate. Unturica, sfoiegită, vede numai cu un sfert de ochi. Se sprijină, ca şi Ciocoşa, în toiag. Intră amândouă în primărie ţinându-se de mână. Avocaţii le despart. Bătrânele stau în picioare, rezemate cu mâinile de grilajul care împarte odaia cea mare a primăriei în două.

Judecătorul le pune aceeaşi întrebare:

— Nu vreţi să vă-mpăcaţi?

— Nu! răspunde Ciocoşa, şi se uită cu duşmănie la maică-sa.

Dacă ar putea, ar înghiţi-o de vie pe maică-sa.

— Nu! răspunde ca din fundul unei gropi adânci Unturica, uitându-se şi ea cu aprinsă duşmănie la fii-sa. Şi continuă: Vrea să-mi ia pământul, domnule judecător, să mă lase pe drumuri, muritoare de foame, vrea să-mi ia pământul. N-aşteaptă să mor…

— Cine munceşte pământul acum? întreabă judecătorul.

— Eu îl muncesc, răspunde Ciocoşa.

— Şi câştigul cine-l ia?

— Bucatele ie iau eu, răspunde Ciocoşa.

— Şi maică-ti ce-i dai? întreabă judecătorul.

— Îi dau să mănânce, domnule judecător…

— Şi nu eşti mulţumită?

— Nu, domnule judecător.

— De ce nu eşti mulţumită?

— Dacă n-am pământul cu acte!… Mama nu vrea să moară. Mi-e teamă că înainte de a muri, să nu cumva să facă vânzător pământul altcuiva. Umblă mulţi cu plosca pe lângă mama să le facă vânzător pământul. Alde Rişcă sunt neamuri cu noi, neamuri de departe. Băiatul lui Rişcă i-a adus mamei un cornet cu stafide… Să le dea lor pământul cică…

Procesul se amână. Procesul se amână mereu. Avocaţii par furioşi.

— De ce l-aţi amânat, domnule judecător?

— Nou termen pentru împăcarea împricinaţilor! dictează judecătorul.

Notarul Stănescu scrie în condică: nou termen pentru împăcarea împricinaţilor…

Ciocoşa o apucă pe maică-sa de mână. Ies din primărie. Ies din curtea primăriei. Trec drumul uitându-se în dreapta şi în stânga, să nu le calce vreo căruţă. Intră în aria lor. Se aşează pe prispă.

— Ce să-ţi dau să mănânci, mamă?

— O strachină cu lapte, terciuieşte bine mămăliga…

Avendrea sforăie, Iţicu se trezeşte şi mai aruncă pe foc câteva balegi. S-a făcut frig, se deşteaptă şi ceilalţi din somn.

Îl trezim pe Avendrea, adunăm caii, le scoatem piedicile, încălecăm şi plecăm spre sat. Avendrea fluieră.

Pe la prânz, a venit veste în sat că la Adâncata l-au găsit mort în bostan, cu tâmplă crăpată, pe băiatul cel mare al lui Păpuşoi. L-au găsit mort, c-un pistol în mână.

Vestea a trecut din gură în gură:

— Aţi auzit? L-au omorât astă-noapte tâlharii pe Câtică…

— L-au omorât pe-al lui Păpuşoi…

Parc-ar bate clopotul. Bat numai limbile muierilor…

Jandarmul Niculae Mieluşel s-a urcat într-o căruţă cu notarul, cu primarul, cu doctorul Ganciu. Au pornit în goana cailor la Adâncata… La amiază, l-au adus pe mort la primărie, l-au întins în faţa primăriei, l-au acoperit, i-au pus strajă. Satul — mirat, pe ulucile primăriei, se uită ca la urs…

Au învârtit manivela şi au vorbit cu oraşul. Doctorul a ieşi din primărie frecându-şi mâinile.

— Să vie Cireş…

Vătăşelul s-a dus şi l-a adus în goana mare pe Cireş. Cireş e cel mai înalt om din sat, cu două capete mai înalt decât oricare altul. E agent sanitar…

— Adu cutia, i-a spus doctorul.

S-a dus Cireş la casa doctorului şi-a venit subsuoară cu o cutie mare de piele. Au scos masa cea mare pe care scrie notarul — masă unde lucrează judecătorul când judecă oamenii — şi-au aşezat-o sub salcâmi, în curte.

Mieluşel, cu arma la spinare, să nu intre nimeni în curte.

Numai doctorul cu Cireş, primarul şi notarul, două străji.

L-au luat pe mort, l-au întins pe masă, l-au despuiat. Mortul — negru, nespălat de la botez.

Urcat pe gardul primăriei, mă uit… Dracu m-a pus să mă uit! M-a văzut Ganciu. Mi-a făcut semn:

— Vino lângă mine. Vrei să vezi cum fac autopsia cadavrului?…

— De ce să nu vreau?!

— Stai lângă mine, să ţii cutia în braţe…

Am stat lângă doctorul Ganciu, am ţinut cutia în braţe. Cutia de piele. În cutie: cuţite, foarfeci, undrele… Mai era în cutie şi un fierăstrău mic. Cireş tremura vargă. Ca un plop pe care-l zgâlţâie, din tulpină până-n vârf, vijelia. Ganciu se uita la el şi zâmbea.

— Ce e, Cireş? Ţi-e frică?

— Nu, domnule doctor…

Îngălbenise… Cum îngălbeneşte frunza salcâmului, aşa îngălbenise Cireş…

A apucat doctorul Ganciu instrumentele şi a măcelărit mortul ca pe o vită. Pe urmă l-a cusut. Apoi s-a spălat pe mâini.

— Luaţi-l!…

Alde Păpuşoi aşteptau în drum. Şi-au urcat mortul sfârtecat în căruţă şi l-au dus dincolo de gârlă, la ei acasă, în cătun.

Am purtat cutia acasă la doctor. Pe urmă mi-am adunat prietenii şi ne-am jucat. De-a ţurca ne-am jucat.

Jandarmul Niculae Mieluşel a început cercetări în legătură cu omorul.

— Cine s-a certat pentru fete cu al lui Păpuşoi?…

Răspunde primarul:

— Nimeni nu s-a certat. Pe Câtică nu-l plac fetele, e sărac lipit. Alde Păpuşoi sunt săraci. Dac-ar fi trăit, Câtică ar fi trebuit să-şi caute nevastă în alt sat.

— Cine a fost azi-noapte cu caii?

— Cine n-a fost!… Toţi băieţii satului…

— Să mi-i aduceţi aici pe toţi cei care au fost azinoapte pe mirişti…

Au plecat străjile, ne-au adunat. Eram mulţi, mai mari, mai mici. Ne-a bulucit în primărie. Era şi Avendrea cu noi, era şi văru-său Roşu. Şuţă Roşu are mustaţă galbenă şi faţa vânătă… Era şi-al lui Treaşcă.

— Care l-aţi omorât, mă, pe-al lui Păpuşoi?

Am ridicat din umeri.

— Nu l-am omorât noi…

— Dar cine l-a omorât? Tata?

— L-or fi omorât băieţii din Stănicuţ, îngână al lui Treaşcă.

— Ori flăcăii din Caravaneţi, adăugă Avendrea.

— Cine poate să ştie?! îşi dă Guţă Roşu cu părerea. Lui Mieluşel îi sare ţandăra. Intră între noi, ridică vâna de bou să ne înfricoşeze.

— Spuneţi-mi tot ce ştiţi, că vă teşmenesc în bătăi…

— Nu ştim nimic…

— Nu ştiţi nimic?

— Nu! răspundem într-un glas.

Se năpusteşte. Vâna de bou vâjâie, vâjâie şi pocneşte la întâmplare, peste mâinile cu care încercăm să ne acoperim faţa, peste faţă, peste spinare. Ne scaldă în sânge. Au năvălit oamenii în curtea primăriei.

— Domnule primar, ne omoară Mieluşel copiii.

Mieluşel aude gălăgia. Iese în prag, întinde arma.

— Vreţi să mă împiedicaţi să fac cercetări? Ăsta e caz de răzvrătire. Plecaţi! Dacă nu, trag!…

Cine nu-l ştia de sărit! Putea să tragă! Părăsesc oamenii curtea primăriei. Rămân ameninţători lângă uluci.

Mieluşel se-ntoarce între noi. Vâna de bou vâjâie, pocneşte, sfârâie carnea.

A răguşit Mieluşel, năduşelile îl trec de oboseală.

Ne-a bătut, ne-a stropit cu apă, iar ne-a bătut…

A venit şi a trecut noaptea. Lumina zorilor a pătruns prin geamuri şi-a căzut, albă, peste noi.

Mieluşel a ciocănit în oblonul cafenelei. A sculat-o pe Leanca, să-i pregătească de mâncare.

A mâncat, a băut, iar a venit.

— Tot nu spuneţi?

— Dacă n-avem ce spune!…

A trimis straja să-l aducă pe notar. A venit notarul somnoros, ţâfnos c-a fost luat din pat înainte de răsăritul soarelui.

Notarul Stănescu are casa gard în gard cu primăria. Din curtea notarului sare gardul şi se plimbă ziua prin curtea primăriei chiar, o pisică mare, grasă, roşcovană, cu mustăţi. Când scrie, notarul o ţine pe genunchi şi-o mângâie. Dacă-i lasă păr pe haină, o apucă pe ceafă şi dă cu ea în duşumele. Cade totdeauna în picioare pisica.

— Unde ţi-e pisica, notarule?

— Eu ştiu? Trebuie să fie prin bucătărie…

— Du-te şi caut-o. Vin-aici cu pisica…

Se duce notarul acasă, se întoarce cu pisica în braţe.

Trimite Mieluşel o strajă s-o trezească şi pe nevasta notarului şi să-i ceară, cu împrumut, o undrea, o aţă groasă, de cusut cergile.

— O să te ocărască nevastă-mea, spune notarul.

— N-are decât. E în interesul cercetărilor…

Nevasta notarului doarme cu obloanele trase, până târziu de tot. Notarul, care face ochi mai de dimineaţă, umblă, până pleacă la primărie, în vârful picioarelor, să n-o supere.

Straja aduce undreaua, sfoara.

Şeful postului, Niculae Mieluşel, apucă pisica de ceafă şi-o bagă în sânul lui Guţă Roşu. Vâră aţa în undrea, coase gura cămăşii până sus, la gât. Mânecile cămăşii i le leagă strâns deasupra cotului. Îl povăţuieşte pe băiat să-şi strângă chimirul. Îşi strânge băiatul chimirul. Mieluşel izbeşte cu vâna de bou pisica. Vrea să scape pisica. N-are pe unde. Ghearele sfâşie adânc pielea. UrlăGuţă Roşu. Cămaşa i se înroşeşte. Mai loveşte Mieluşel pisica.

— Nu spui?

— Spun, domnule jandarm.

— Cine l-a omorât pe Păpuşoi?

— Eu l-am omorât…

— Cu cine mai erai?

— Singur…

— Minţi!

Loveşte încă şi încă. Pisica a turbat. Guţă Roşu leşină. Scoate Mieluşel pisica şi-o vâră în sânul lui Treaşcă.

Mărturiseşte şi al lui Treaşcă. El l-a omorât pe-al lui Păpuşoi.

— Cu cine erai?

— Cu Roşu…

— Şi cu mai cine?

— Numai noi…

— Minţi!…

Leşină şi-al lui Treaşcă.

De trei ori a căzut, ca mort, Avendrea. De trei ori l-a înviat Mieluşel. Nu i-a ieşit un cuvânt din gură.

Noi dârdâiam de frică, de frig. Dârdâiam în lege. Pe Guţă Roşu şi pe-al lui Treaşcă i-a legat Mieluşel cu mâinile la spate şi i-a trimis, cu străjile, la oraş, pentru omor.

Se uită la noi cu milă Niculae Mieluşel. Ne spune:

— Vă bătui degeaba.

— Degeaba, domnule, îi răspunde Avendrea, degeaba…

Pisica s-a tolănit între picioarele jandarmului. Are botul şi ghearele pline de sânge. Niculae Mieluşel încreţeşte buzele a scârbă. Saltă piciorul şi loveşte cu sete, cu vârful cizmei, în burta pisicii. Pisica zboară. Cade lângă uşă. În picioare cade. Se strecoară pe uşă şi fuge.

Ieşim din primărie. O găsim cocoţată pe uluci.

Pisica şi-a tras ghearele în teci. Îşi linge labele…