VII Urşi

— Un’te duci, dadă?

— La dam…

— Mă iei şi pe mine?

— Nu te iau…

— Am să viu după tine…

— Dacă ai să vii după mine, am să-ţi rup urechile…

Soră-mea!… Să-mi rupă soră-mea urechile!… N-o să mi le rupă. Cel mult o să mă tragă de ele. Atunci am să mă apăr, am să-i trântesc ghionţi în coaste. Pe toţi câţi nu-mi împlinesc voile în casă îi împung cu ghionţi. Numai, pe tata, pe mama, nu. Atât mi-ar mai trebui!… Dacă un copil ridică mâna şi-l loveşte pe tată-său sau pe maică-sa, i se usucă mâna din umăr până la degete…

Cu dobândă mare mi se-ntorc pumnii pe care-i dau. Asta e plăcut — ştii să dai, trebuie să ştii să şi primeşti, îmi este înflorită scăfârlia de semne — fulgerături de ciomege de la prietenii mei. Poartă şi ei semne. Ne-am gâdilat unii pe alţii cu bâtele. Spinarea e bună, nu păstrează urme, cel mult umflături care, după o săptămână, pier. Cu capul, mai rău… Pielea, subţire, crapă, sângele ţâşneşte şuvoi. Rana, cu ţărână o acoperim. Dacă e mai adâncă, o astupăm cu făină, cu mălai. N-avem alt leac.

S-a gătit soră-mea Evanghelina. Fir de busuioc uscat şi-a înfipt în păr, după ureche…

A trecut Crăciunul… S-a dus şi Boboteaza… Până la primăvară mai e, mai e…

Umbli pe drum. Zăpada se macină sub tălpi. Apeşi mai tare, de sub tălpi izvorăşte apă. Leoarcă ne sunt picioarele…

Până mai an, soră-mea Evanghelina era bondoacă. Cincisprezece ani a împlinit astă-toamnă şi dintr-o dată s-a lungit, s-a deşirat. Pare mai slabă, mai naltă, mai subţire… Are ochi codaţi şi în ochi i-a răsărit o lumină mare. Sprâncenele soră-mi sunt lungi — ca ale mamei — genele prelungi.

— Mă iei la dam?

— Ţi-am spus că nu te iau…

Ca o paparudă se băcăneşte cu roşu pe obraz, se uită într-un ciob de oglindă, unde l-o fi găsit!…

Până acum în casa noastră nu se afla oglindă. Niciodată mama nu s-a uitat într-o oglindă. De ce să se uite!…Să vadă cum i se veştejeşte faţa? Destul că vedem noi…

— Mamă, dada nu mă ia la dam.

— Las-o să se ducă singură.

— Nu vreau s-o las.

— Dacă nu vrei…

Soră-mea Evanghelina pleacă la dam. Din când în când se opreşte, prinde în mâini zăpada, o face cocoloş, se întoarce, zvârle-n mine.

— Întorce-te acasă, Darie!

— Nu mă întorc!

— Întoarce-te!

— Nu vreau.

Mă fugăreşte. Dacă m-ar ajunge, m-ar pune jos, m-ar bate. Alerg mai repede decât toţi copiii din sat. Începe să mă roage
cu frumosul:

— Întoarce-te acasă, Darie. Nu te ţine după mine astăzi. Am să te bat când o să intri în dam.

— O să-ţi fie ruşine să mă baţi.

— Dacă te întorci acasă, o să-ţi aduc… covrigi.

— Nu te cred, n-ai bani să cumperi covrigi.

O apucă spre dam. Eu, după ea.

Damul e un bordei părăsit, fără uşi, fără ferestre, la marginea satului, dincolo de casa unchiului meu Păune Vacă.

Ajunge soră-mea la dam. Ajung şi eu. Intră soră-mea Evanghelina înăuntru. Intru şi eu. Ne-au luat-o alţii înainte, au fost mai vrednici…

La dam vin băieţi, vin fete mai mari, care au să se prindă la primăvară în horă. Vin să înveţe să joace. N-au lăutari.
Cântă unul cu fluierul ori cu clarineta.

Noi, cei mici, ne ţinem după fraţii, după surorile noastre. Ne aşezăm pe lângă ziduri, ne uităm la ei cum horesc.

— Unii mai sprinteni, alţii mai greoi. Mocofanii abia mişcă picioarele, parc-ar avea buturugi legate de ele.

Flăcăii şi fetele care s-au prins în horă nu calcă pe la dam. Nici n-au ce căuta. Ei îşi leagă hora în faţa cârciumii. Cu şapte cârciumi e pricopsit satul şi cârciumarii toţi sunt certaţi între ei. Fiecare cârciumar vrea ca hora să se-ntindă în şosea în faţa prăvăliei lui. Pentru asta tocmeşte şi plăteşte lăutari. Socoteala nu e rea; la cârciumă oamenii beau şi, dacă beau, plătesc…

Fruntea flăcăilor hotărăşte la care cârciumă să se rotunjească hora. Primesc în dar de la cârciumar o vadră de ţuică, una de vin, un şir de covrigi, un ciurel de mere aduse de mocârţani cu căruţele dinspre munte.

Zarvă mare în dam.

Când se opreşte hora — şi hora se opreşte numai când mânzul cu fluierul a ostenit — băieţii înghesuie fetele prin colţuri, le ciup, le pupă, le strâng de mijloc. Nouă ne lasă gura apă. Le mototolim şi noi pe cele de seama noastră. Câte unul, cu tuleie pe buză, se răsteşte la noi:

— Nu vă e ruşine, mucoşilor?

— Dar ţie nu ţi-e ruşine?

— Eu sunt… flăcău…

— Şi noi o să fim…

— O să, neică, dar acum nu sunteţi.

S-a lăsat seara. Ceaţă. Parcă undeva, sub pământ, ard focuri care nu se văd. Din pământ răsare ceaţa ori poate vine de sus. Nu ştie nimeni de unde vine cu adevărat ceaţa. Parcă vine de pretutindeni şi scurtează ziua mohorâtă.

Se sparge damul. A plecat băiatul cu fluierul. Cântând a plecat. După el, turmă, noi.

În faţa damului, în drum, aşteptă o căruţă cu patru cai. Trei băieţi în căruţă. Uite-l pe Avendrea, prietenul fratelui meu Ion. Uite-l pe Verde. Uite-l pe Alviţă…

Trecem pe lângă căruţă. Alviţă, rezemat de loitre. O ţigară îi atârnă de colţul gurii. O strigă pe soră-mea:

— Evanghelino, fă-te-ncoa, vreau să te întreb ceva.

Se opreşte soră-mea, se uită la el.

— Am să-ţi spun o taină la ureche…

Soră-mea se apropie de el. Eu, ca mânzul după iapă, mă ţin de coada soră-mi.

Nici nu s-a apropiat bine soră-mea de Alviţă. Flăcăul se repede, o apucă de mijloc, o ridică în sus. Cum ai ridica un snop, o ridică şi-o aruncă în căruţă. O prinde în braţeAvendrea. Dă chiot soră-mea. O singură dată. Tare. Avendrea îi astupă gura cu palma.

— Dumnezeii mă-ti. Ce urli aşa?…

Sare Alviţă în scara căruţei. Verde arde bici cailor. Fulgeră copitele. Căruţa sfârâie la deal. Alviţă scoate pistolul din buzunar şi trage focuri în aer. Căruţa se pierde în susul dealului.

— Au furat-o! aud în jurul meu. Au furat-o! Hai laAlviţă acasă! O să fie zaiafet mare astă-seară…

O rup fuga spre casă.

— Mamă, a furat-o pe dada…

— Cine a furat-o?

— Alviţă…

Îşi trage poştalii în picioare, îşi pune broboada pe umeri mama.

— Hai cu mine, Darie, să-l căutăm pe tata.

Îl găsim la cârciuma lui Toma Ocî.

Bate în roşu obrazul tatii. Ori de câte ori bea o cinzeacă de ţuică ori un pahar de vin, i se roşesc obrajii şi urechile…

Mama îi face semn, tata iese afară, puţin îngrijorat. Niciodată mama nu l-a căutat la cârciumă.

— Ce s-a întâmplat?

— A furat-o pe Evanghelina de la dam.

— Cine?

— Alviţă…

Îşi muşcă tata sfârcul mustăţii.

Soră-mea Evanghelina şi frate-meu Ion sunt copiii mamei. Pe dealul dintre Stănicuţ şi Adâncata are mama, de la bărbatul ei dintâi, un lot de pământ. Pământul de pe dealulStănicuţului e sărac, dă roade puţine. Totuşi, un lot e un lot. Cine are boi buni şi plug care poate să înfigă adânc fierul în brazdă scoate mai mult. Pământul nici nu este almamei. Lotul o să fie împărţit în două: o jumătate o va lua mărite. S-a grăbit Alviţă. A furat-o. Li s-a mai întâmplat şi altora, obicei vechi.

Dada Evanghelina aşteaptă să crească, apoi să se mărite. S-a grăbit Alviţă. A furat-o. Li s-a mai întâmplat şi altora, obicei vechi.

Se sfătuiesc părinţii, începe să le treacă supărarea.

Ion Suciu, căruia satul îi spune Alviţă, e un flăcău chipeş, sprinten. Locuieşte împreună cu maică-sa în cealaltă parte a satului. Peste drum de popa Tomiţă Bulbuc locuieşte Alviţă. Are casă, are pământuri. O să înceapă să aibă şi copii. Or să înceapă să muncească. Cu ce are soră-mea Evanghelina, cu ce are Alviţă, au să fie în stare să lege două în tei.

Mai neînduplecat pare tata. Nu-1-supără că soră-mea a fost furată. Îl supără altceva: că n-a ştiut el mai înainte ce-o să se întâmple, că n-a bănuit nimic. Caută mama să-l împace:

— Ginerele, spune ea, o să aibă acum mai puţine pretenţii. N-o să mai ceară şi altă zestre.

— Cum! Vrei să lăsăm fata fără ţoale? Trebuie să-i facem ţoale…

Amândoi croiesc planuri. Stambă pentru rochie au să cumpere pe datorie de la Şerbu, lumânărarul. Surorile mai mici au să coasă cămăşile de nuntă pentru ginere, pentru naşi, pentru fratele de mână… Au să împrumute ceva bani de pe la boierii de primprejur, pe moşiile cărora muncim. O să le secerăm la vară două-trei postaţe de grâu mai mult, pentru împrumut… încălţăminte au să cumpere de la oraş… O să fie greu la vară cu atâta muncă, cu atâtea datorii, dar dacă trebuie, trebuie…

Aud în partea celaltă a satului pocnind puşti, pistoale. Aud lăutari. O zbughesc într-acolo.

Aria lui Alviţă e plină de lume. Peste drum, se urcă pe gard popa Bulbuc şi preoteasa. Râde în barbă popa. De necazul tatii râde. Nu ştie că tatii i-a şi trecut necazul.

Mă strecor printre picioarele oamenilor, intru în tindă, întreb femeile care jumulesc găini:

— Unde e dada?

Îmi răspunde Floarea, nevasta lui Tiţă Uie:

— În odaie. Cu Alviţă…

Din odaie se aud râsete subţiri. E bine, dacă râde soră-mea… Mi-e totuşi ciudă pe Alviţă — căruia de acum înainte o să fiu nevoit să-i spun nenea Ion. Am ciudă pe nenea Ion că nu m-a luat şi pe mine în căruţă odată cu soră-mea. M-aş fi plimbat…

Habar n-ai ce bine te simţi într-o căruţă cu cai care fug în goana mare, alături de băieţi care trag cu pistoalele. Habar n-ai…

N-am aşteptat mult nunta, numai trei săptămâni. Altfel ar fi trebuit ca nunta soră-mi Evanghelina să se amâne tocmai după sărbătorile Paştelui. Rumânii n-au atunci timp de nuntă.

Câmpul începe de la marginea satului şi se întinde departe — şi câmpul se cere muncit.

Nunţile se sorocesc în sat între Crăciun şi Sfântul Toader — lăsata secului de brânză pentru postul cel mare.

Ziua lăsatului de sec, ce zi!… Ce seară mai ales!…

În seara lăsatului de sec, stau oamenii în jurul mesei, mănâncă. Brânzeturi mănâncă. Dacă n-au, mănâncă ce găsesc: praz, ceapă, varză… Cu ce au se îndoapă. Beau ţuică până ameţesc.

Să te ferească Dumnezeu să ai fată în casă care să fi rămas nemăritată, fiindcă până la iarna viitoare nimeni nu se mai însoară: muncesc oamenii, n-au timp de aşa ceva. Şi dacă nu ţi-ai măritat fata, auzi cum ţi-o strigă de sus, din vârful dealului, flăcăii, cu strigături de ruşine…

Aşteptăm strigăturile, să facem haz.

Se împart flăcăii în cete. Unii se urcă pe dealul dinspre răsărit, alţii pe dealul dinspre apus.

Auzim glasul gros al lui Radu Tănase:

— Aoleo! Aoleo!

Îi răspunde de pe celălalt deal, piţigăiat, Guinea Rotarul:

— Ce ţ-ă, măre, ce ţ-ă?

— Băăă, are Toma Ocî o fată umflată, îmborţoşată, rămasă nemăritată…

— De ce, bă, de ce?

— Nu i-a dat tat-su pogoane…

— Aş povesti alte strigături. Vrei?

— Nu ţi-e ruşine, Darie?

— Mi se pare că-mi este.

— Atunci…

Ascultăm măscări. Ne bucurăm. Pe fiecare prag oamenii au ieşit cu nevestele, cu copiii. Ciuciţi, ascultă şi râd. Dar râsul fiecăruia nu ţine mult. Nu scapă unul nebatjocorit. Unii fac haz de necaz, înjură printre dinţi. Intră în casă să nu mai audă. Alţii, mai colţoşi, pun mâna pe ciomag, urcă dealul să-i caute pe flăcăi. Pe care-l întâlnesc îl ating la moacă. Flăcăii mai fug, mai se apără… Dimineaţa vezi prin sat flăcăi sau oameni mai în vârstă cu capul legat în ştergare. Asta e tot…

Soră-mi Evanghelina n-au avut când să-i scornească strigături. S-a măritat înainte de a ieşi în lume, înainte de a se prinde în horă…

Pe flăcăii rămaşi neînsuraţi, în seara de lăsata secului, cei tineri îi caută, îi găsesc şi-i plesnesc pe spinare cu burduful. Să le fie ruşine! Au rămas becheri, burlaci… Flăcăi ungureşti!… Burduful bubuie…

— Darie, ce-i burduful?

— Ce să fie, o piele de viţel cusută, lipită, umflată cu aer. Ca o tobă sună burduful…

În seara lăsatului de sec se mai petrece ceva: ai avut fată şi ţi-a rămas nemăritată… Nu numai că ţi-o strigă băieţii de pe vârful dealului. Îţi prind câinii — îi ademenesc şi-i prind — le leagă o tinichea de coadă şi-i bodogănesc cu ciomagul: îi dau în tivic. Câinele nedat în tivic în ziua deSfântul Toader s-ar putea să şi turbeze în timpul anului. Vrei să ai câine turbat în arie? Nu. Atunci, să nu te supere tivicul…

Un câine nu rămâne nebătut în sat, nedat în tivic! Totuşi, mai turbează câte unul primăvara. Primăvara turbează câinii…

Tot primăvara câţiva oameni pleacă din sat cu mâinile legate la spate, însoţiţi de jandarm, la spitalul din oraş. Mâinile lor sunt jupuite: pelagră. Au mâncat mălai stricat…

În fiecare primăvară, câţiva bărbaţi şi câteva femei se bolnăvesc de pelagră. Jandarmul îi leagă, îi duce la oraş, la spital. Vin scrisori c-au murit, c-au fost îngropaţi…

Merge lumea înainte şi fără ei.

S-au bolnăvit de pelagră cei doi fraţi — vecinii noştri, care au un al treilea frate, pe nenea Sandu, nebunul. Popa Tomiţă Bulbuc a văzut cum îi duce Juvete legaţi de mâini la gară, să-i pornească la oraş.

— Ce e cu ăştia, domnule şef?

— Au înnebunit, părinte, din pricina pelagrei.

— Nu, taică, nu. Nu pelagra le-a luat minţile. N-au fost daţi în tivic, taică, asta e…

— Dar oamenii nu se dau în tivic, părinte, că doar nu sunt câini! a rostit vătăşelul satului, Dârâială.

— Ăştia erau câini, taică, erau câini, nu veneau la biserică… Trebuia să fie daţi în tivic, în tivic, în tivic…

Peste o săptămână după ce a furat-o pe soră-mea, a venit Alviţă cu ea la noi acasă.

Soră-mea, mai subţire parcă, mai albă, cu cearcăne la ochi. Alviţă, cu mustaţă pe buză, cu ţigara atârnată sub mustaţă. Aprinde ţigară de la ţigară. Asta nu-i prea place mamei.

— Bună seara, tată.

— Bună seara, mamă.

— Bună seara, Ioane. Îmi furaşi fata…

— Ce, eram prost s-o las s-o ia altul? Îmi place…

— Păi bine, mă Ioane, nu te gândeşti că e prea crudă?

— Aşa îmi place mie să fie nevasta, crudă.

— Bine, măi Ioane…

— Asta spun şi eu, bine…

Soră-mea Evanghelina, lângă el. Nu-l pierde din ochi. De când s-a măritat nu mai are priviri pentru niciunul din noi — nici pentru fraţi, nici pentru soruri, nici pentru mama, nici pentru tata, numai pentru bărbatul ei.

— Tată, am venit să sorocim nunta.

— S-o sorocim. Când?…

— Peste două săptămâni…

— Nu suntem gata cu zestrea…

— Nu-i nimic. Până în două săptămâni o să fiţi…

— Pe cine pui naş?

— Pe-al lui Găină…

Al lui Găină e vecin cu Alviţă.

— Bun naş ţi-ai găsit, spune tata. Om de treabă… Şi…cât pământ vrei, măi Ioane, să-ţi dau?

— Păi, m-am gândit, tată, jumătate din cât are Evanghelina, jumătate vă lăsăm vouă. Dacă om avea copii mai mulţi, o să ne luăm şi partea aia mai târziu.

La asta nu ne aşteptam.

Începe tocma pe ţoale.

— Ţie, tată, spune Alviţă, o să-ţi cumpăr o pereche de cizme. Lui Ion o să-i dărui o pereche de poştali. Ne-am gândit şi la cumnatu-meu Gheorghe: o să-i cumpăr o pereche de ghete şi o să i le trimitem cu poşta. Fetelor, câte o pereche de papuci. Ăsteia mici — o arată pe soră-meaElisabeta — papuci şi rochiţă.

Se ciupe singur de mustăţi, ne arată dinţii albi ca laptele. E frumos Alviţă. Are ochii cum sunt tăciunii al căror miez arde încă.

— Mulţumesc frumos, spune tata, noi o să-i dăm fetei pământul ei şi ţoale: cămaşă de mireasă, cămaşă de ginere, cămaşă pentru naş şi naşă. Ne-am socotit să-i dăm o cămaşă şi ălei bătrâne, că te-a crescut, de…

Aia bătrână e baba Rada, mama lui nenea Alviţă, soacra soră-mi Evanghelina: scurtă, groasă, cu mustăţi, satul îi spune Groasa. Tot Groasa îi spune şi soră-mea când vorbeşte cu noi despre ea.

— Zi-i, fă fată, mamă!

— Cum o să-i zic mamă? Ce, ea m-a crescut? Dă-o-ncolo. Parcă e mută. Abia îi scapă cuvintele din gură. Stă mai mult pe la fie-sa, pe la Nichişia, decât pe-acasă.

A venit şi ziua nunţii. Încep de vineri seara să ne sosească neamurile. De pretutindeni sosesc. Cea dintâi îşi arată faţa, bineînţeles, mătuşa Uţupăr cu vară-mea Diţa. Tocmai de la Secara vin.

Băieţii ca de obicei: laie-gaie pe-a lui Uţupăr, pe vară-mea Diţa, care-a mai crescut şi pe care a ofilit-o niţel puşcăria.

De la Cârloman vin bunicii şi fratele mai mic al mamei, nenea Dumitrache, cu dada Anica, nevastă-sa. Abia acum doi ani s-a însurat nenea Dumitrache. A luat o femeie bălană cu obrazul rotund şi cu ochii tare albaştri. I-a trântit un copil, un băiat. Dada Anica arată băiatul înfăşurat în scutece mamei, pe vatră.

— Nu-i aşa, leică Mărio, că Ionică al meu seamănă cu Dumitrache?

Nenea Dumitrache e înalt, roşcovan. Pruncul e cârn, negricios, parcă ar fi spoit cu cenuşă pe faţă. Mama se uită la copil. S-a mai uitat la el şi altă dată.

— Da, fă, da. Seamănă leit cu frate-meu, cu Dumitrache…

Ne face cu ochiul. Lui nenea Dumitrache îi creşte inima de bucurie.

— Dadă Mario, Ionică al meu seamănă leit cu mine, băiatul tatii, băiat…

Îl ia în braţe, îl leagănă.

Plodul seamănă leit cu un vecin al bunicilor de la Cârloman, Niţă Liţă, poreclit Lăieţul… Toată lumea a băgat de seamă, numai nenea Dumitrache nu.

Mai sosesc de la Cârloman, la nuntă, verii mamei, alde Ciurea. Mătuşa Sica Ciurea are albeaţă într-un ochi. Opt băieţi a născut şi toţi i-au trăit. I-a-nsurat. Lângă casa veche au mai ridicat trei case la rând, ultima pe malul gârlei. Din casa asta, dacă scoţi mâna pe fereastră, prinzi trestiile bălţii de moţ. Acolo balta e largă, acoperită cu stuh. Au şi o barcă alde Ciurea, o luntre cu care trec la vie. Cârlomănenii au sădit vii pe coasta roşie, de dincolo de baltă, vii în care cresc numai struguri roşioară, cu boabe mici, bătute, dulci ca mierea…

Mătuşa Ciurea a fost anul trecut la spital la oraş. Aşezată pe un scăunaş cu trei picioare, şi jumulind deasupra căldării cu apă fiartă o găină opărită, îşi povesteşte păţaniile:

— Auzi, Mărio? Aveam un tren în cap, tot îmi duduia, tot îmi fluiera. Toată ziua, toată noaptea duduia şi fluiera. Am umblat pe la vraci, câte leacuri n-am băut, degeaba a fost!… M-a luat fiu-meu ăl mare, Cociu, m-a dus la Turnu, la doftor. La un doftor cu barbă m-a dus. Barba, mai mult ţăcălie. M-a întins doftorul pe masă, m-a adormit. Nu ştiu ce mi-a trecut pe la nas, că-mi venea greaţă. M-a povăţuit înainte de-a mă adormi să n-am nicio grijă, fiindcă o să-mi cresteze capul, să-mi scoată trenul din cap. Nu ştiu cât oi fi dormit, dar parcă am dormit o veşnicie. Aşa mi s-a părut. M-am trezit, eram legată la cap, şi lângă mine, pe pernă, un trenişor de tinichea. A luat trenişorul doftorul, mi l-a arătat:

— Uite, băbuţo, asta aveai în cap. Eu ţi-am desfăcut capul şi-am scos trenul. Pe urmă am cusut capul la loc. Te doare?

— Nu mă doare, maică.

— Nici nu trebuie să te doară, băbuţo. Mai simţi duduituri în cap?

— Nu, maică…

M-a ţinut câteva zile în spital, pe urmă mi-a dat drumul, m-am întors acasă sănătoasă tun… Meşter doftor…

— Şi trenul unde e, mătuşă Ciurea? o întreb eu. Aş vrea să mă joc cu el…

— Trenul? A rămas la doftor. Mi-a spus că o să-l ducă la muzău…

Băieţii mătuşii Ciurea au venit la nuntă cu nevestele şi cu copiii mai mari. Cu patru căruţe au venit. Bine că au venit!…

— Ăştia or să ne mănânce urechile…

— Nunta e nuntă… Chemi omul, trebuie să-l omeneşti…

De pe valea Oltului ne-a căzut oaspete numai unchi-meu Găbunea, cu ţaţa Aretia, nevastă-sa. De pe Călmăţui au sosit surorile şi nepoatele tatii. Unde o să-i mai culcăm! Îi culcăm pe la megieşi, pe la oameni din sat… Odată se mărită soră-mea Evanghelina!… O dată îi facem nuntă!…

Iată-ne sâmbătă seara! Au rămas neamurile la noi. Pe mâncare şi pe băutură au rămas. Pentru petrecere au rămas…

Lăutarii sunt la ginere acasă… O întind într-acolo cu soră-mea Riţa, cu soră-mea Elisabeta, care e numai de-o şchioapă. În cap, soră-mea Riţa.

S-au adunat la nenea Alviţă rudele lui mai apropiate, verii. Naşa n-a venit încă. Poftirea la nuntă a făcut-oVerde, pe care Alviţă l-a pus frate de mână. A umblat prin sat fratele de mână cu plosca plină, a poftit rubedeniile la nuntă.

A trecut noaptea. Până spre ziuă au cântat lăutarii la casa ginerelui.

Am tras cu toţii un pui de somn spre ziuă.

Începe nunta duminică dimineaţa. După-amiaza o să fie nunta în toi, după-amiază şi diseară. Eu, pe lângă soră-mea Evanghelina. Nicicând nu mi s-a părut soră-meaEvanghelina atât de frumoasă. Prietenele au venit la ea acasă. Verde a adus din luncă o creangă mare de cireş, a tăiat vârful unui cireş. Fetele împodobesc crengile cireşului cu fire de busuioc, cu panglici colorate, leagă firele cu panglici de beteală albă. Lucesc panglicile de beteală, parcă ar fi de argint. Nu sunt de argint.

— Acum îmbracă bradul pentru mireasă, o aud pe soră-mea Riţa. Când o să mai cresc, spune ea, o să mă mărit şi eu. Atunci o să-mi îmbrace şi mie bradul de mireasă…

Au îmbrăcat bradul miresei… în tindă l-au îmbrăcat…îl scot în faţa casei. Satul tot, adunat la uluci, priveşte.

— Frumos brad are mireasa!…

O duc pe soră-mea Evanghelina în odaie. Mă vâr printre fete, ca un diavol mă vâr. Gaiţele, scai pe soră-mea, o despoaie la piele, o gâdilă, o ciup, o înveşmântează cu cămaşa scoasă din lacră. Peste cămaşă, îi pun rochia ei albă de mireasă, din pânză subţire. Ciorapi albi în picioare, pantofi albi. O piaptănă şi-i împletesc cozile. Îi înfig fire de busuioc în cozi, peste cap îi pun sovonul cumpărat de la târg, alb, străveziu. Mireasa arată ca o magaoaie — zău, ca o magaoaie…

Iată că stă în picioare soră-mea. O strâng pantofii. Pe toate fetele din sat, când se mărită, le strâng pantofii…Pantofii sunt înguşti, cu tocuri înalte. Picioarele lor, groase, late. Dacă umbli desculţ, piciorul creşte butucănos, cu degete noduroase, groase.

Până la pământ îi ajunge soră-mi Evanghelina sovonul. Fruntea i-au împodobit-o cu o coroană albă de flori de hârtie roşii, galbene, verzi, albastre…

Nici nu se poate aşeza pe scaun soră-mea, mireasa…Până diseară, când o să intre în aşternut, aşa o să rămână: împodobită, dreaptă, de parcă ar fi înghiţit un băţ…

Mireasa e gata. În faţa casei, bradul îmbrăcat. VineVerde, fratele de mână, o apucă pe soră-mea Evanghelina de braţ, o duce la fântână — la fântână din faţa primăriei, la fântână de la care de acum înainte ea o să tot aducă apă, la casa ei.

De când s-a măritat, soră-mea Evanghelina a luat apă în fiecare zi de la fântână asta. Acum, fratele de mână o aduce la fântână. Poartă cât poate de sus bradul îmbrăcat al miresei. În faţa lor, lăutarii, patru la număr, patru lăutari care cântă întruna. Răsună satul. N-am mai văzut la nicio nuntă lăutari de la oraş. Acum îi văd. La nunta soră-mi Evanghelina îi văd…

— Al dracului, Alviţă, fudul, îşi face nuntă cum nu şi-ar fi făcut nici băiatul popii…

— Dacă are cu ce, de ce să nu-şi facă!…

— Îi place mireasa, pesemne…

— Poate-i place, poate vrea numai să se fudulească…

Soră-mea Evanghelina duce pe umăr o cobiliţă nouă.

De cobiliţă atârnă, una în faţă, alta în spate, vedrele pe care le-a căpătat de zestre şi pe care le-a lăsat roşii, să se vadă că sunt de aramă curată, să se vadă că sunt noi. O să le costorească, o să înceapă să le întrebuinţeze după nuntă. Astăzi satul trebuie să afle că mireasa a adus la casa ei, de la părinţi, vedre de aramă, vedre noi, şi într-una din vedre, în cea din faţă, căuş de aramă cu coadă lungă. Căuşul este aşezat în aşa fel, să i se vadă cât mai bine coada pe care meşterul de la oraş a scos, din bătaia ciocanului, înflorituri.

O duc fetele şi fratele de mână pe soră-mea la fântână, cu alai, cu lăutari, ca să ştie şi ea că de acuma înainte ăsta este drumul ei de acasă până la fântână şi că asta este fântâna de la care trebuie să aducă apă în casă, la gospodăria ei.

Apucă ciutura soră-mea şi lumânarea fântânii… A ajuns ciutura la fund, s-a umplut cu apă, o scoate afară, umple o vadră. Mai scoate o ciutură şi umple şi cealaltă vadră.

Ia căldările în mână soră-mea Evanghelina. Cobiliţă e rezemată de buduroiul fântânii. Depărtează vedrele de fântână câţiva paşi. Le pune jos. Lăutarii încep a cânta. Mireasa, cu fratele de mână, cu fetele, cu flăcăii care s-au adunat încing hora, o singură horă. Ocolesc de trei ori vedrele. Sparg hora. Apucă soră-mea vedrele, le ia la spinare pe cobiliţă. Spinarea i se cubjeşte. Sunt grele vedrele, sunt de aramă, au pereţii groşi, fundul gros, sunt pline cu apă. Asta îi arată că în căsnicie ea o să ducă greul. Acum se învaţă să ducă greul. Se îndoaie sub greutatea vedrelor soră-mea Evanghelina, dar îşi adună puterile, toate puterile, şi calcă înainte, dreaptă, mândră. Ajunge în poarta casei. O întâmpină Groasa în prag, cu pâine cu sare. Pune vedrele jos soră-mea, gustă pâinea — după ce a întins cu ea în sare. Ca o nătângă începe să plângă. Lăutarul, care zgândără ţambalul, cântă:

Taci, mireasă, nu mai plânge,
Că la mă-ta mi te-oi duce,
Ori atunci, ori nici atunci
Când o face plopul nuci…

Pleacă lăutarii. În vecini pleacă să-i aducă pe naşi cu cântece la casa lui cumnatu-meu Alviţă. Fratele de mână — cu ei.

Au întins masa de prânz. O urcă pe soră-mea într-o căruţă. Mă urc şi eu, colac peste pupăză.

— Parcă poate să scape cineva de tine…

— Vreau să văd…

— Vezi, n-ai mai vedea…

Căruţa duruie până la noi acasă. Mama scoate zestrea soră-mi, o pune în căruţă: lacra boită cu roşu, pe care i-au cumpărat-o de la oraş şi-n care sunt aşezate ţoalele ei, câte le are.

Deasupra lacrei, căpătâiele, pernele, aşternutul. Fratele de mână, lângă soră-mea. Căruţa, ciucure de flăcăi. Au loc şi doi lăutari în căruţă. Cântă lăutarii, le zbârnâie coardele. Căruţa se plimbă prin sat. Până după-prânz se plimbă.

A trecut soarele de amiază. În aria ginerelui au venit neamurile noastre, au venit toţi câţi au vrut să vie. Lăutarii cântă până năduşesc. Hora se întinde, se întinde… Se apropie chindia. O mai plimbă pe mireasă, pe ginere… Căruţele, şir, una după alta. Sună zurgălăii cailor, pocnesc bicele, pocnesc pistoalele. Alaiul se opreşte la primărie. Intră însurăţeii, cu naşii, în primărie. I-a scris primarul în condică. Trec la biserică. I-a cununat popa. S-au întors acasă…

Acasă, hora în toi. Lăutarii încep nuneasca. Ginerele în dreapta, mireasa la mijloc, fratele de mână în stânga. Lângă ei naşii cu lumânări mari aprinse în mână. Lumânările, albe, legate la mijloc cu panglici roşii. De trei ori se învârte hora mare.

Când e gata să se spargă, mulţimea, adunată în jurul horei, se despică în două. Prin despicătură ajunge lângă horă o laie de ţigani cu urşii în lanţuri. Copiii se sperie, dau chiote, fug. Se lărgeşte despicătură. Hora se rupe într-un singur loc. Intră în mijlocul horei, lângă lăutari, ţiganii cu urşii lor. Număr urşii: doisprezece… în jurul lăutarilor, ursarii duc urşii şi încep să bată cu degetele tobele lor cu clopoţei pe margine. Urşii mormăie, se codesc, ţiganii le şoptesc la ureche vorbe ciudate, îi îndeamnă, îi împing cu genunchiul, îi ating, de parcă i-ar mângâia, cu ciomagul, de la ceafă în jos pe şira spinării. Prind urşii curaj şi se ridică în două labe. Îşi dau labele aşa cum îşi dau oamenii mâinile… Lăutarii cântă întruna. Cântă ursarii. Hora mare continuă să se învârtească. Mulţimea a făcut iarăşi zid gros în jurul horei. Urşii joacă de parcă ar fi oameni. Ursarii, grijulii, bat tobele, sună lanţurile.

Sparg hora urşii. O sparg şi oamenii.

Cine nu-l cunoaşte pe Gruia Dudău, ursarul bătrân! Ceilalţi ursari sunt băieţii lui, ginerii lui… Doisprezece urşi are şatra… Dudău o ţine în lanţ pe Didina, ursoaica. Cunosc ursoaica. Are labele cu unghiile tocite de umblet, pielea galbenă se vede pe unde i-a căzut ursoaicei părul… Ochii ursoaicei, căprui, au pleoapele roase pe margini. E bătrână Didina — bătrână şi voinică, fruntea urşilor şatrei.

Urşii ceilalţi, unsprezece, mai mărunţei, mai tinerei, mai vioi…

— Să fie cu noroc nunta! spune Gruia Dudău.

Îşi ia căciula din cap şi i-o dă ursoaicei. Fac şi ceilalţi la fel. Urşii toţi, în două labe, întind căciulile ursarilor spre oameni. Rumânii aruncă bănuţi în căciuli. Urşii mormăie. Le-a trecut spaima copiilor. Se înghesuie în urşi şi le smulg fire de păr. Bun de leac, la sperietură, e părul de urs. Îi dai foc, te afumi cu el, vine vindecarea.

— Haidem în casă, Didino, să faci pe mireasa!…

Gruia Dudău trage ursoaica de lanţ, intră cu ea în casa lui nenea Alviţă… Ginerele, mireasa, nuntaşii, după ursoaică. Se-ndeasă unii la ferestre să vadă. Ursoaica se urcă în patul miresei dintr-o săritură. Îi cântă Dudău cântece de mireasă. Se face ursoaica ghem în pat. Îşi strânge picioarele din urmă. Îşi acoperă faţa cu labele. E ruşinoasă tare. Gruia îi cântă. Duduie toba. Sună zurgălăii. Se întinde Didina. Mormăie. Se întoarce cu pântecul în sus, îşi arată pântecul cu păr roş, ţâţele bătrâne, uscate, negre. Se gudură, tremură toată… Iar îşi astupă faţa cu labele. Mormăie încet. Se strecoară jos, cu botul atingând pământul.

— Ai să naşti copii frumoşi şi sănătoşi mireasă, îi spune ursarul soră-mi Evanghelina. Ursoaica ţi-a binecuvântat culcuşul.

O poartă Dudău pe Didina la coşarul vitelor, la coteţul păsărilor — să alunge bolile. O poartă la hambare, să crească pe câmpul ginerelui, din belşug, rodul…

— Beşcu se culcă în bătătură.

— Mă dor oasele, Dudău, pune ursoaica să mă calce…

Ursoaica îl calcă. Se suie pe spinarea omului, uşor. De la grumaz până la călcâie îi pipăie oasele cu labele, se lasă greu, trosnesc oasele omului întins… Se ridică omul, pârâind din încheituri…

— Mi-a luat durerea.

Aruncă în căciula ursarului o băncuţă…

Groasa a umplut două copăi cu tărâţe. Mâşie urşii cu boturile lor în copăi, mănâncă tărâţele. Ursarii beau vin din căni de pământ ars…

Întuneric peste sat. La cumnatu-meu Alviţă, masă mare, rudele lor, rudele noastre, prietenii. Masă mare, cu daruri. Oamenii mănâncă şi beau şi, când li se pare că s-au săturat, ies în tindă, în bătătură, cu lăutarii după ei şi joacă până nu-i mai ţin picioarele.

Ceasul darurilor. Naşul primeşte cămaşă. Naşa primeşte cămaşă. Pe lângă cămăşi mai primesc câte un ştergar lung, lat, cusut la capete cu flori mari, roşii. Din pânză de borangic sunt ştergarele. Naşul scoate din pungă o rublă de argint şi o aşează pe talerul acoperit cu şervet. Mesenii iau pildă de la naş. Fiecare scoate din chimir cât poate, o firfirică, o băncuţă, o dau în dar. Din daruri se scot cheltuielile nunţii.

A trecut noaptea. S-a apropiat ziua. Înainte de a se lumina două femei şi doi bărbaţi pornesc cu lăutarii lasocrii mici. Cu vestea pornesc. Duc vestea acolo că mireasa a fost găsită fată mare. Li se dă vestitorilor să bea. Vestitorii prind două găini albe, le boiesc cu roşu, se întorc chiuind, cu hărmălaie, la casa ginerelui. Când vestitorii ajung la casa ginerelui, mireasa cu ginerele, cu naşul şi cu naşa, cu fratele de mână fac drum întors la noi acasă. Între timp mama a pregătit masa, rachiul roşu. Mănâncă toţi. Noaptea a fost lungă. S-a jucat mult. Fiecăruia îi e foame.

În timp ce la noi se bea rachiul roşu, la nenea Alviţă acasă, în bătătură, cu o parte din lăutari, flăcăii joacă târna lângă focul aprins în faţa casei. Strigă Avendrea:

Oţop, hoc, poc,
A luat mireasa foc…

Până spre amiază se bea şi se mănâncă la amândouă casele. Acum e luni seara. Se adună socrii la un loc. Fac socoteala nunţii. Încheie socotelile şi îşi dau seama ce avere au însurăţeii. Rudele, neamurile au plecat la casele lor.

Nu s-a terminat nunta.

Marţi dimineaţa soră-mea Evanghelina pregăteşte trei plocoane. Unul îl aduce la noi acasă, pentru iertăciune; tot pentru iertăciune duce un plocon la naş; al treilea i-l duce fratelui de mână, pentru osteneala prilejuită de nuntă.

După câteva zile o vedem pe soră-mea Evanghelina intrând pe uşă. E slabă, are faţa trasă şi un semn mare, negru, sub ochiul drept.

— Ce ţi s-a-ntâmplat ţie, fato?

Soră-mea se aşează pe marginea patului, lângă mama. Îşi prinde obrajii în mâini şi plânge. Plânge pe tăcute. Din belşug plânge.

— Ei, ce ţi s-a-ntâmplat?

— Ion…

— Te-ai certat cu el?

— Nu. A venit azi-noapte beat acasă. L-am întrebat unde a fost. Mi-a rupt oasele. Dacă nu mă feream, rămâneam fără vedere.

Postul Paştelui!… Postul Paştelui — post lung… Mâncăm numai mămăligă cu ciorbă de praz.

Aşteptăm primăvara.

Primăvara asta oamenii n-au să se mai răscoale ca anul trecut. Morţii de atunci n-au fost uitaţi. Mulţi dintre cei scăpaţi cu viaţă au rămas cu beteşuguri, cu păsuri, cu racile.

Jandarmii stau cu ochii pe fiecare rumân.

Aşteptăm primăvara.

Atunci o să mâncăm mai bine. O să mâncăm mămăligă cu ciorbă de urzici, cu ciorbă de ştevie.

Pe şanţul din fundul ariei noastre, creşte din belşug ştevia, cresc din belşug urzicile.

Primăvara vin muierile la noi tocmai din partea cealaltă a satului, intră în arie, trec pe lângă plop, culeg urzici, culeg ştevie, cât vor ele să culeagă.