XV Leacuri

Întâi a înflorit salcia de lângă poartă. Pe urmă au înflorit duzii, salcâmii, corcoduşii. Au înflorit câmpurile. Berzele, rândunicile au venit. E răcoare încă. Dar odată ce au venit berzele, nu mai purtăm încălţăminte. Lepădăm cizmele, poştalii, opincile. Umblăm desculţi. În primele zile simţim frigul cum ne pătrunde în oase. Pe urmă ne învăţăm cu el şi nu-l mai luăm în seamă.

— Mamă, nu mă mai încalţ. Azi mă duc la şcoală desculţ.

— Dacă vrei să te duci desculţ, du-te desculţ…

Ar trebui să mă spăl pe picioare. A plouat. Uliţele sunt noroioase. Cum ies din casă, până mai sus de gleznă mi se umplu picioarele de noroi. De ce mai mă spăl?… Abia am trecut pragul şi m-am împiedicat. Mi-am sângerat degetele de la piciorul stâng. De ce m-oi fi împiedicat? Să merg mai încet.

Ajung la şcoală. Mă aşez în bancă. Scriu lecţia. Ascult. Ieşim în recreaţie. E cam lungă recreaţia.

— Hai să ne jucăm de-a gaia…

Fugim. Încă o dată mă împiedic. Încă o dată îmi stropşesc degetele de la piciorul stâng. Mai rău de data asta. Mă trag deoparte şi mă uit cum îmi sângeră degetele. Sângeră şi ustură degetele. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Gândesc: trebuie să merg mai cu chibzuială astăzi, poate că sunt ostenit. Toată iarna avusesem sănătatea şubredă, dar nu bolisem greu. Îi spusesem mamei:

— Mamă, mă doare capul!

Îmi răspunsese:

— Altceva nu te doare? Vezi, poate te mai doare şi altceva…

— Nu…

— Du-te şi te joacă. Mai ieşi la aer… Mă mai duruse câteodată capul: Nu mai spusesem nimănui nimic. Părinţii n-au multă grijă de noi. Dacă ne, bolnăvim, ne culcăm într-un colţ al patului şi zăcem. Zăcem până ne facem bine. Părinţii nu ne mângâie… Numai dacă facem vreo boacănă, ne bat cu nuiaua. Asta se întâmplă destul de des. Cu frate-meu Ion şi soră-mea Riţa mai ales. Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtişaguri –păsări, berbeci, cârlani. Ce şterpelesc vând cârciumarilor pe băutură.

— Te-ai dus spre ziuă acasă, Ioane. S-a plâns Şoavă de tine.

— Am fost cu Avendrea.

— Unde?

— La fete.

— Miroseai a băutură.

— I s-a părut lui Şoavă, tată.

Minte de se opresc apele în loc frate-meu Ion.

— O să te prindă într-o zi caraulele.

— O să vii să mă scapi, tată.

— Nu. O să viu la primărie, dar nu ca să te scap. O să viu să te bat în faţa lumii, să te dau de ruşine. Făgăduieşte cuminţenie frate-meu Ion.

— Dar cu fata asta ce ne facem, rumâne? I se năzare de măritiş. Nici n-a împlinit paisprezece ani şi-i sfârâie târtiţa după băieţi. Mi-e frică să nu păţim vreo ruşine. Mi se pare că s-a înhăiat cu al lui Crăciun, cu Brătilă. Aşa e, fa?

— Şi tu, mamă, ce-ţi trece prin minte? I se roşeşte obrazul. Şi gâtul i se roşeşte. Bărbia joacă a plâns.

— Nu e rău băiatul. Dar trebuie să mai aştepţi, Riţo, să mai creşti.

— Dar mama nu s-a măritat la paisprezece ani? Ea nu era mică? S-a măritat. Şi, uite, n-a murit din măritiş. Nicio fată nu moare din măritiş…

Dacă o prinde tata ori mama, seara la poartă, cu al lui Crăciun, soră-mea capătă câteva scatoalce. După ceafă le capătă.

Mă întorc de la şcoală. Mă împiedic din nou. Ce-oi fi având!…

După masă, rămân în bătătură. Stau la soare şi citesc. Soarele a zbicit noroiul.

Mă duc la jgheabul fântânii şi acum îmi spăl picioarele. Până sus la genunchi le spăl. Am răni la degetele piciorului stâng.

S-a uscat poteca. Rămân cu picioarele curate. Vine frate- meu Ion din sat şi se aşează pe ţol lângă mine. Scoate o ţigară din buzunarul flanelei, o aprinde şi pufăie. Se uită la picioarele mele.

— Ce-ai la degete, mă?

— M-am lovit.

Se uită frate-meu Ion la piciorul meu. Se apropie şi mi-l pipăie.

— Ia mişcă talpa…

Încerc să mişc talpa piciorului. Încep să râd.

— Nu pot să mişc talpa piciorului, nene.

— Cum nu poţi, mă, să mişti talpa piciorului?

— Uite, nu pot. Caut s-o mişc şi talpa nu se mişcă!…Are haz întâmplarea asta!…

Frate-meu o cheamă pe mama:

— Mamă, ăsta a rămas şchiop. Nu poate să-şi mişte
piciorul…

Râzând, îi arăt piciorul şi parcă nu-i vine să creadă.

— Darie, nu te prefaci?…

— De ce m-aş preface?…

Află şi tata noutatea.

— Asta îţi mai trebuia acum — îl aud — să mai fii şi schilod… Numai schilozi n-aveam în casă. Ne pricopsirăm.

Căpătarăm şi schilozi…

Sunt înalt şi subţire. Am obrazul gălbejit şi părul blond. Obrazul mi-e plin de pete. Dacă mă iau la trântă cu băieţii, cei mai mulţi dintre ei mă pun jos. Am totuşi pumnul destul de tare. Intru în ceartă cu unul, mă păzesc să nu fiu lovit. Lovesc eu întâi, şi pumnul meu e destul de greu, îmi pune altul piedică; mă prind de el în cădere şi-l răstorn lângă mine. Sar deasupra, îl gherăi, îl muşc. Am dinţii mari, mai mari decât îi au băieţii de vârsta mea. Din cauza asta mă şi poreclesc copiii Dinţosul…

— Asta îţi mai trebuia, repetă tata, să rămâi şi schilod.

O văd pe mama abătută.

— Acum, spune ea, acum n-o să te mai poţi face ofiţer… Dascălul meu se vorbise cu doctorul Ganciu şi se mai vorbise şi cu judecătorul cel tânăr de la Cârligaţi, să adune ei bani pentru tren, să mă trimită la liceu la MânăstireaDealului. Pentru la toamnă era vorba. Acum înţelegerea a căzut. Am rămas şchiop. La şcoala militară nu pot fi primiţi decât copiii sănătoşi…

Se sfătuiesc părinţii. Mama spune:

— A dat ielele peste el, trebuie să-i căutăm de leac băiatului…

Tata nu crede în leacuri, dar nu se poate împotrivi. Spune cu îndoială:

— Poate vor fi bune şi leacurile la ceva…
M-au luat de mână şi m-au dus la vraci. La Anghel Năbădae m-au dus.

Vraciul e blond, de un blond uşor întunecat, cum sunt la faţă rudarii care aduc dinspre izvoarele Argeşului linguri, fuse, albii de lemn. Se spune despre vraci că face minuni, că a descântat orbilor, şi orbii şi-au recăpătat vederea, că din Putinei a fost adus la el un copil mut şi că vraciul l-a făcut să vorbească limpede, că într-un miez de noapte popa era să moară de izdat şi că vraciul, cu descântecul lui, l-a întors la viaţă.

Trăieşte la marginea satului, spre baltă, într-un fel de coşar pentru vite. N-are nevastă, n-are copii. Singur. De primăvara până toamna târziu, cu târbocul, pe malul bălţii, prinde juveţi şi cu asta se hrăneşte. Mălai şi făină capătă de la oamenii care vin şi-i cer leacuri pentru bolnavii lor. Anghel Năbădae mă culcă pe laviţă şi-mi frământă cu degetele lui piciorul. Descoperă beteşugul şi hotărăşte:

— Au dat ielele peste băiat. Leac uşor. Să umblaţi prin sat după căpătat şi cu banii pe care îi veţi aduna să vă duceţi la oraş la un meşter să vă toarne în tipar un picior de argint. Să duceţi piciorul la biserică şi să-l atârnaţi la icoana Maicii Domnului. Băiatul o să-şi vină în fire. Osă-nceapă a mişca piciorul.

Mâhnit pleacă tata prin sat după căpătat. Unii îi dau o strachină de orz, alţii o strachină de mălai. Tata adună totul în desagă şi, când a umplut desaga de bucate, o duce şi-o vinde la greci.

S-a întors acasă cu o monedă de doi lei. Ajunge pentru un picior. Încalecă pe cal, pleacă la oraş. Întârzie două zile. Vine acasă cu un picior mic de argint în pungă. Îl scoate şi-l arată mamei. Mi-l arată şi mie.

— Ăsta-i piciorul meu, tată?

— Ăsta-i, taică.

Cum suntem certaţi cu popa Bulbuc, piciorul de argint a fost dus la Stănicuţ şi spânzurat la icoana Maicii Domnului de la altar. Acolo a rămas…

Piciorul de argint a rămas atârnat la icoană, iar mie talpa piciorului stâng mi-a rămas tot bolnavă. Umblu mai încet decât înainte şi totuşi mă împiedic. La câţiva paşi mă împiedic o dată. Dacă nu sunt atent, se-ntâmplă să şi cad. Am acum nu numai degetele piciorului stâng rupte şi julite, am şi genunchii juliţi, şi coatele… Sunt plin tot de răni…

Copiii au uitat că până mai deunăzi îmi spuneau Dinţosul. Mi-au schimbat porecla: acum îmi spun Şchiopul.

Joacă mingea. Stau deoparte şi mă uit la ei. Joacă oină. Tare m-aş juca şi eu. Stau deoparte şi mă uit numai. De-a caii se joacă prietenii mei. Rămân deoparte şi privesc. Cu jind îi privesc.

— Vrei să te joci cu noi, Darie? mă întreabă Tutanul.

— Vreau, cum să nu vreau?!

— Sâc, nu te lăsăm la joacă. Eşti şchiop…

— Vrei să joci cu noi oina, Darie?

— Vreau, cum să nu vreau?!

— Sâc, nu te luăm la joacă. Eşti şchiop…

— Vrei să te joci cu noi de-a caii, Darie? mă întreabă Veve, băiatul Papelcăi.

— Nu. Nu vreau să mă joc cu voi.

— Ba cum te-ai mai juca! Dar eşti şchiop. Ţi-am spus aşa, că să-mi bat joc de tine. Aleargă după minge Veve, băiatul Papelcăi, şi în fugă începe să şchioapete în glumă. Prinde mingea, o aruncă, iar începe să şchioapete. Tutanul râde să se prăpădească. Râde şi Gângu, râd şi Tudorache şi Iţicu. Toţi râd şi toţi încep a şchiopăta. Care de care prinde a se scălămbăia, a merge mai şoldiu.

— Uite-aşa, uite-aşa mergi, Darie… Uite-aşa, uite-aşa…

Se târăsc pe şezut, apoi de-a buşilea, ca ologii de
amândouă picioarele…

Trec câteodată prin sat, venind dinspre dealuri, din susul Călmăţuiului, ori din jos, dinspre Dunăre, căruţe şubrede, mărunte, trase de câte un catâr chior, cu spinarea carne vie de răni pe care le sug muştele. Câte două-trei, la şir, trec căruţele cu schilozi, cu betegi. Unii sunt orbi, cu pleoapele-buboaie coapte. Unii — cu două cocoaşe, una în faţă, alta în spate. Alţii — cu mâinile ori cu picioarele lovite de dambla, negre, uscate, fără viaţă în ele. Cântă schilozii cât îi ţine gura. Întrerup cântecul la răspântii. Îi auzi tânguindu- se:

— Miluiţi-ne, oameni buni, miluiţi-ne!…

Îi miluie fiecare cu ce-l lasă inima. Pleacă mai departe căruţele. Până ies din sat li se tot aude jalea. Întorc capul şi se feresc de betegi numai muierile borţoase. Dacă nu s-ar feri, ar naşte copii betegi. S-a întâmplat. Mai multora li s-a întâmplat.

Au fost muierile cu bărbaţii lor la bâlci la Turnu, toamna. La bâlci se adună schilozi, milogi, betegi de pretutindeni. Se tăvălesc în ţărână. Se văietă. Îşi arată, să moaie inimile, cioturile mâinilor, resturile de picioare, rănile cu puroi. S-au văzut muieri care au lepădat, după ce i-au privit pe milogi, la bâlci. Altele au născut copii cu cap de broască, cu aripi, ca peştii, scurte, în loc de mâini, ori cu picioarele lipite…

— Ilinco, eşti grea, intră în casă că trece o căruţă cu
milogi…

— Uite că intru…

— Mi-mi-milog ai s-ajungi, Darie, spune Gângu. Mimi- milog ai s-ajungi…

Am ajuns să râdă de mine Gângu, bâlbâitul… De acum înainte, cum o să vrea unul, o să mă şi batjocorească.

— Milog ai s-ajungi… Milog… Milog!…

Parcă o mie de ciocane mă lovesc în creştet. Milog!. .. Soră- mea Riţa îmi spune:

— Acum, că eşti şchiop, să nu te mai ţii după mine la horă. Mă faci de râs. Şontâc-şontâc, să nu te mai prind pe unde mă duc eu, că te părui.

— Milog ai să ajungi, Darie — repetă Gângu — milog… Mă apropii de fântână. Aleg pietrele mari, cu colţuri ascuţite. Umplu sânul cu pietre. Mă întorc lângă băieţi şi zvârl cu pietre în ei. Cu sete zvârl cu pietre în ei, doar voi sparge un cap. Opresc jocul prietenii mei.

— Iotă-te! L-a cuprins vitejia pe şchiopârlea!… Tutanul a vorbit…

— Pe el, măi, pe el!… Mai furios arunc cu pietre. L-am lovit pe Tutanul în tâmplă. Se împleticeşte. Cade. Încerc să fug. M-am împiedicat. Trei au sărit pe mine. O ploaie de izbituri primesc în cap, pe spinare. Dacă nu izbutesc să mă întorc cu faţa în sus, au să mă omoare… Îmi adun puterile. Mă răsucesc. Mă ridic puţin de la pământ. Mâinile mele apucă grumazul lui Veve, îl ţin tare, îi aplec spre mine faţa, îi înfig dinţii — dinţii mei mari şi laţi care pot sparge şi sâmburi de piersică — în umăr. Muşc. Simt sărătură între dinţi –sânge. Băiatul Papelcăi chiuie ca din gură de şarpe, se moaie. L- am aruncat în ţărână. Se zvârcoleşte… Ceilalţi doi sar în lături, se depărtează. Arunc câteva pietre după ei. Le sfârâie picioarele. S-a cules din ţărână şi Tutanul. Se culege şi Veve. Mai departe se adună ceata întreagă…Spune careva dintre ei:

— A turbat şchiopârlea, a înnebunit, o să-l ducă la balamuc…

Cu faţa umflată, cu buzele mânjite de sânge, cu mâinile
zgâriate, mă întorc în bătătură. Mă întreabă mama:

— Cu cine te încăieraşi, maică?

— Cu nimeni…

Îmi vine greu să stau singur, mereu singur. Acum. Acum şi mai târziu. Toată viaţa. Noaptea visez căruţele schilozilor. Mă visez schilod în căruţă. Mă visez strigând cu glas plângător:

— Miluiţi-mă, oameni buni, miluiţi-mă!

Gem şi plâng în somn. Mă trezeşte mama.

— Ce e cu tine, Darie? Trezeşte-te!

Mă trezesc. Sunt lac de sudoare.

— Am visat urât, mamă…

— Iar… Parcă nu mai visai urât.

— Nu mai visam. Dar acum iar visez…

— Culcă-te… Linişteşte-te…

Am pierdut somnul. Arunc o ţoală pe mine şi ies afară, în arie. Arborii foşnesc. Mai dulce decât toţi arborii foşneşte plopul. La un pas de casă e linia ferată. Dincolo de ea, dealul şi câmpul. Urc poteca. Şi câmpul foşneşte. Aduce vântul răcoare şi miros adânc de verde crud, de verde proaspăt. Cerul, limpede ca sticla. Noapte de sfârşit de primăvară. O şopârlă rece îmi trece printre picioare. Am simţit cum m-a lovit cu sfârcul cozii. Şopârla e rece. Şi şerpii sunt reci. Altădată, când mă duceam ziua cu caii pe câmp, pe lângă şanţurile viilor, prindeam şerpi. Le dădeam să muşte o bucată de cârpă, O muşcau şerpii, O ţineau strâns între dinţi. Zvâcneam repede cârpa şi odată cu ea smulgeam dinţii şerpilor. De ceafă îi ţineam, să nu ne muşte. După ce le smulgeam dinţii, ne jucam cu ei cât voiam. Apoi îi omoram. Le stropşeam capul. Şerpii, lungi, vărgaţi, cu burta cenuşie, se zbăteau până la scăpătatul soarelui. Zvâcneau. Se potoleau după scăpătat. Mă jucam cu şerpii. Îi încolăceam în jurul trupului. Îi simţeam, curele reci…

— Şerpii au sângele rece, Darie…

— Dar şopârlele, nene?

— Şi şopârlele, şi guşterii, şi broaştele…

Pun mâna pe piciorul drept. E cald. Pun mâna pe piciorul stâng, pe piciorul bolnav. E rece. Rece ca un şarpe… A nechezat un cal prin apropiere. Îi văd şi făptura înaltă, zveltă. A ridicat capul sus calul, ca şi cum ar vrea să soarbă văzduhul mohorât al nopţii. Nechează lung,tremurat.

— Care eşti, măi?

— Eu, nene Târâş…

Lângă cal, tolănit în iarbă, picotă de somn pândarul.

— Ce cauţi noaptea pe câmp, măi?

— Mă doare capul. Ieşii să mă mişc puţin… Târâş scapără. Aprinde o ţigară. Vârful ţigării lui: un punct roşu, de foc, în întuneric.

— Mişcă-te, neică, mişcă-te cât ţi-e poftă… Mă întorc şi mă aşez lângă linia ferată. Nenea Sandu, nebunul, s-a trezit. Umblă prin aria lui, bodogăne vorbe neînţelese, se ceartă cu şeitanul. Cum o să trăiesc? De ce să trăiesc? Greu poate vieţui aici un om sănătos, darmite un beteag!… Fluieră pe tăietură, departe, un tren. E trenul care aleargă spre Dunăre la douăsprezece noaptea. Îl aud venind, zuruind în goană, devale, cu luminile aprinse. Dacă m-aş întinde pe şini, gândesc, trenul m-ar tăia, bucăţi m-ar face. Până spre ziuă n-ar băga de seamă nimeni. S-ar sfârşi odată cu toate. M-a întâlnit ieri fata cea mică, buboasa lui Iordache Diman. S-a uitat lung la mine. M-a întrebat:

— De ce şchioapeţi? Nu te-ai făcut bine?

— Nu, i-am răspuns.

— Nici n-o să te faci. Taica spunea c-o să te ceară să intri la noi, cioban la oi. Pe mâncare. Poate o să se îndure să-ţi dea şi nişte ţoale de-ale lui frate-meu…

Da. Dacă m-aş întinde pe şini, peste câteva clipe n-aş mai şti nimic, n-aş mai fi. Am văzut odată o femeie tăiată de tren — una din Stănicuţ. Era o muiere tânără, uscăţivă, osoasă. O gonise bărbatul de acasă. N-o mai plăcea. Îndrăgise pe alta. O certase, o bătuse, să plece. S-a dus la gârlă şi s-a spălat între sălcii. S-a primenit. Apoi a venit şi şi-a făcut de lucru pe poteca de lângă linia ferată. Când s-a apropiat trenul, s-a aruncat înaintea lui. A fluierat locomotiva. S-a oprit… După ce trecuse trenul, cât era de lung, peste ea, s-a oprit. Au cules-o oamenii într-un coş de nuiele…

— Unde eşti, Darie?

— Aici, mamă.

— Vino de te culcă.

— Vin, mamă…

Trece vâjâind pe lângă mine trenul de douăsprezece noaptea.

— De ce tremuri?

— Am îngheţat, mamă…

— Dacă stai noaptea afară, aproape dezbrăcat…

În joaca noastră, intrau mai înainte şi fetele. Intră şi acum fete în joaca băieţilor de seama mea. Stau deoparte. Chiar dacă unii tac şi nu-mi spun nimic, eu citesc în privirile lor batjocura. Nu vă miraţi. La sate, schilozii n-au niciun preţ. Am înţeles curând de tot asta.

Am început a rămâne din ce în ce mai mult singur. Nu e plăcut să vezi cârduri de copii care apucă drumul crângului după brânduşe şi tu să stai căţărat pe uluci, să te uiţi după ei, să nu poţi deschide poarta să alergi, să-i ajungi din urmă, să faci şi tu parte din cârd. Nu e plăcut să vezi cum fraţii şi surorile tale te privesc cu milă şi, de cele mai multe ori, cu un fel de scârbă.

Îmi spuneau Dinţosul. Asta îmi dădea un fel de mândrie. Acum îmi spun Şichiopul. Asta arată un adevăr care n-ar trebui să mă supere. Totuşi mă supără, mă mâhneşte, mă împinge să cad uneori în tristeţe, să mă feresc de oameni. Turturică a băgat de seamă că nu sunt în apele mele. Mă întrebă:

— Te doare piciorul, Darie?

— Nu mă doare. Nimic nu mă doare.

— Te văd abătut.

— Ţi se pare.

— Nu te mai preface, îmi spune. Ştiu eu ce e cu tine. Crezi că e o mare nenorocire că ai rămas şchiop. Plăcut nu e. Putea să-ţi lipsească procopseala asta. Da se întâmplă. Leac, Dumnezeu cu mila… Trebuie să te înveţi cu gândul ăsta. Dar ce? Nu mai sunt oameni cu beteşug pe lume? Sunt. Şi trăiesc.

— Milogii, îi răspund.

— Dă-i în brânza mă-si de milogi. Nu de ei e vorba. Am văzut la Băduleasa un cocoşat. E notar la primărie. Nu-i pasă de cocoaşă. Scrie în condică şi primeşte leafă. Trăieşte. Se poate trăi şi cu un picior năvleg.

— Şi tu crezi că trebuie să mă fac notar?

— Nu numaidecât notar.

Merg tot mai des la dascălul meu şi-i cer cărţi. Mă afund printre salcâmii din arie şi citesc. Mereu citesc. Încărţi încep să găsesc bucurii noi. Şi, dintr-o dată, mâhnirea îmi piere. Pot să-mi spună cum or vrea, pot să-şi bată joc de mine cât or vrea. Îmi dau seama acum că ştiu lucruri pe care ei sunt departe de a le cunoaşte, că înaintea mea s-a deschis un drum mai lung decât al lor, o altă viaţă. N-am să mai pot merge la şcoala militară. Un şchiop nu poate deveni ofiţer. Asta mi-a spus-o şi dascălul. Îl întreb:

— Dar la seminar m-aş putea duce, domnule?

— Nici la seminar n-au să te primească, Darie.

— Dar la şcoala normală? Aş vrea să mă fac învăţător, ca dumneavoastră.
— Nici acolo n-au să te îngăduie. Slujitorii statului nu trebuie să aibă niciun cusur trupesc. Te-ai putea duce la liceu. Pentru asta însă ţi-ar trebui bani mulţi. Nimeni n-o să-ţi dea atâţia bani câţi ţi-ar trebui.

— Am să mi-i câştig singur.

— O să fie greu de tot.

— Nu mă sperii de greutăţi, domnule.
Dascălul mă cheamă lângă el. Îmi prinde capul între mâini şi mi-l mângâie:

— Mare păcat! Mare păcat, măi Darie, că orânduirile lumii nu sunt bune. Au să se schimbe cândva orânduirile. Eşti copil. Poate că o să le apuci!…

Mă rup de el şi-o zbughesc.

Am terminat şcoala. Am luat certificatul. L-am pus în lacră, la păstru. A terminat şcoala şi prietenul meu Turturică. Amândoi am răspuns la examen la toate întrebările. Dascălul nostru şi dascălul venit din satul vecin, pentru examen, ne-au lăudat. Ne-au dat şi nişte coroane de flori. Am luat coroana, m-am dus la gârlă, m-am scăldat. Coroana am aruncat-o pe baltă, să meargă la vale, spre Dunăre…

Coroană i-a dăruit învăţătorul şi fetei oacheşe, sprâncenate, Filofteii. Chiar i-a aşezat-o pe cap. Îi ieşeau coadele şi-i cădeau pe spinare, lungi şi negre, de sub cununa săracă împletită din ierburi de câmp. Se roşise toată de bucurie. Dascălul nostru ne privea. Avea ochii umezi. Ca să nu băgăm de seamă că s-a înduioşat, a scos batista din buzunar, şi-a suflat nasul, tare, şi-a şters obrazul şi fruntea de sudoare. Şi ochii şi i-a şters.

— Ei, copii, acum ne despărţim. Să fiţi cuminţi. Să nu uitaţi puţinul pe care l-aţi învăţat de la mine. Am plecat. S-a închis în urma noastră uşa şcolii. Al lui Bucur, Micu, a început a se lăuda;

— La toamnă, eu mă duc la oraş, la liceu.

— Şi eu mă duc la oraş, la şcoală, a adăugat Mitică Ocî. Pe urmă Mitică s-a apropiat de mine:

— Intri la noi, la cârciumă? Să speli tejgheaua, să mături duşumeaua. Ori faci nazuri… Curg peticile după tine şi te mai ţii fudul…

Rânjea. Cu un pumn bine repezit l-aş fi silit să-şi culeagă dinţii din ţărână. Iepure Mărin l-a scăpat.

— Dă-l dracului de berbec bătut, Darie. Nu te mai încăiera cu el.

Nu m-am încăierat.

Era o zi caldă de vară, ziua în care terminam şcoala…Se copsese grâul pe câmpuri — grâul altora.

Şi lui Turturică i-au dat o coroană. S-a întâmplat ca în ziua aceea să moară tată-său. A pus coroana în sicriu Turturică, peste mort. Peste mâinile mortului a aşezat-o… Arămas maică-sa cu şapte copii. Dintr-o dată Turturică s-a pomenit cap de familie. Maică-sa, slabă, bolnavă. Umbla ca năucă.

Turturică n-a plâns. A venit la mine.

— Darie, hai să tragem tatii clopotul!…

Ne-am suit în clopotniţă şi toată ziua i-am tras clopotul lui taică-său. I-am tras a doua zi şi clopotul cel mic din biserica de lemn din mijlocul cimitirului, clopotul din beserica cu sfinţii fără ochi. Am văzut pe faţa lui o asprime, o dârzenie.

— Ce ai să te faci, Turturică?

— Am să găsesc de lucru, s-o ajut pe mama.

— Cum?

— Oi vedea.

Turturică e scurt şi îndesat. Are faţa pătrată, mâinile
mari, groase.

— Vezi, măi Darie, mi-a spus el, noi amândoi am învăţat bine la şcoală. Noi am citit şi alte cărţi decât cărţile de şcoală şi niciunul dintre noi nu poate să plece la liceu. La liceu nu poate să plece decât băiatul cârciumarului, tontul ăsta, care de-abia a trecut clasa. La şcoală n-au plecat decât băieţii popii. Amândoi slabi la minte. A mai plecat frate-tău Gheorghe. Dreptu-i asta?

— Cred că nu e drept.

— Noi nu trebuie să ne lăsăm. Noi doi trebuie să mergem mai departe, înţelegi?

— Ca să mergem la şcoală ne trebuiesc bani. Ne trebuiesc bani ca să învăţăm carte…

— Noi nu trebuie să ne lăsăm. Noi doi trebuie să câştigăm bani şi să-i păstrăm. Mai trage clopotul pentru taica. A fost tare necăjit…

Mă agăţ de frânghii şi-mi dau drumul. Mă legăn în clopotniţă, parcă m-aş da în scârcium. Clopotul sună. Dealurile dimprejur sună şi ele… Dealurile-pe care o viaţă de om tatăl lui Turturică le-a urcat, le-a coborât… Şi mai înainte se întâmplă dacă murea un om, mai ales dacă mortul era din neamul nostru, să vină cineva şi să-mi spună:

— Darie, a murit văru-tău Oncică, ori mătuşă-ta Chiva, ori nen-tău Pârvan, du-te şi trage-i clopotul!…

Biserica e aproape de noi, numai trei arii ne despart de ea, şi clopotniţa se înalţă la un pas de uşa bisericii. Mă duceam, mă urcam în clopotniţă, trăgeam de frânghii. Bogat era sunetul clopotului mare. Dealurile prindeau sunetul, îl aruncau înapoi moale, auit, dulce. Clopotul mic avea sunet subţire, de copil. Bang! Bang! Bing! Bing! Pentru mort, clopotul se sună rar. Făuream în gând un cântec trist, trist. Încercam să-l cânt cu glasul clopotelor. Fiecărui mort îi sunau altfel clopotele. Fratelui mai mare al tatii, bătrânului Alisandru Nasta, îi cântasem cu clopotul blajin, aşa cum era graiul lui. În vreme ce-i băteam clopotele, mi se părea că-l văd urcând spre cer, înveşmântat în alb, pe trepte albe de nori. Blajin, domol, urca fără să se grăbească, parcă ştiind prin câte vămi ale văzduhului are să treacă, parcă ştiind că drumul pe care a pornit e fără sfârşit. Dinuţii i-am bătut numai clopotul mic, în sunete mai dese, ca paşii ei, sprintene, un râs gâlgâit, înăbuşit dintr-o dată în plâns. A murit şi Bâzărca, mătuşă-mea, care o duşmănise pe mama din ceasul sosirii ei în casa tatii şi căutase a-i face mereu zile fripte. Destule zile fripte îi şi făcuse mamei, o clevetise, o duşmănise, o urâse. În ajunul morţii ei se împăcase cu mama. Bolea de mult. Scândură ajunsese. Îşi chema moartea şi moartea nu venea. A povăţuit-oDioaica, vrăjitoarea, care îi aştepta sfârşitul, s-o scalde, să-i ia fustele, să i le poarte.

— Nu-ţi iese sufletul din trup, fiindcă nu te-ai împăcat cu muierile pe care le-ai duşmănit. O să te chinui mult. Iarnă era. Şi nopţile în care somnul nu i se lipea de pleoape erau lungi. Şi în odaia în care bolnava trăgea să-şi dea duhul şi nu şi-l mai dădea, ar fi trebuit să doarmă şi nu puteau dormi văru-meu Vasile şi nevastă-sa, copiii şi unchiu-meu Voicu.

A chemat mătuşă-mea muierile din vecini, megieşele cu care se păruise, şi s-au iertat. Şi-a călcat pe inimă şi, la urmă, a chemat-o pe mama. S-a dus mama.

— Să mă ierţi, cumnată…

— Te iert…

Şi-au dat mâinile…

— Ce nătângi suntem noi, oamenii! spune mama, după ce s-a întors acasă. Ne certăm, ne duşmănim, ne amărâm viaţa unul altuia pe degeaba. Băgăm de seamă când e prea târziu.

Tot n-a murit mătuşă-mea. Şi-a adus aminte de mine. Mă ocărâse, mă fugărise pe uliţă, mă şi gâdilase cu nuiaua pe spinare de câteva ori.

— Chemaţi-l pe Darie, să mă ierte. Numai el nu m-a iertat.

— Doarme. Să-l chemăm mâine dimineaţă.

— Acum chemaţi-l…

M-au trezit din somn, m-am îmbrăcat, am intrat în casa unchiului Voicu, gard în gard cu a noastră, o casă în care nu mai călcasem până atunci. Mătuşă-mea Bâzărca, galbenă ceară, cu ochii galbeni aproape stinşi, zăcea în ţoale. Copii lui văru-meu Vasile, culcaţi pe jos, chinuindu-se cu osteneala. Sub pat, căldarea pentru nevoile bolnavei – duhnea.
— Să mă ierţi, Darie, să mă ierţi că te-am ocărât, că te-am oropsit, că te-am drăcuit, că te-am bătut. Să mă ierţi, Darie, nepoate…

I-am sărutat mâna. Am început a plânge… Am căzut cu fruntea pe pieptul ei, în care îi bâcâia suflarea. Mi-a mângâiat capul, gâtul, obrajii, cu mâini reci, aproape putrede.

S-a liniştit spre ziuă. Pentru totdeauna s-a liniştit.

— A murit mătuşă-ta, Darie, mergi şi-i sună clopotul!

Lumina zilei m-a spălat de înduioşare. I-am sunat clopotul scurt, zvâcnit, repezit, a ceartă, aşa cum vorbea de pe gard, când mă blestema — usca-ţi-s-ar picioarele, Darie, n-ai mai avea parte de lumina ochilor, Darie — mătuşă-mea Bâzărca. De lumina ochilor am încă parte. N-am pierdut-o. Dar picioarele? Am pierdut un picior, mi s-a uscat un picior. Uite-l! Atârnă mort, fără viaţă, de genunchi… Bang! Bang! Dealurile învelite în plapuma de puf a zăpezii răspund. Acum, de când am rămas beteag, cum moare cineva în sat, aud un om întrebând din uliţă, la poartă:

— Măi Darie, eşti acasă?

— Acasă, răspund.

— Au pierdut un copil alde Belitu din cătun. Mergi de
trage-i clopotul!

Bine c-a mai murit un om! Mă duc şi-i trag clopotul. Parcă am altă treabă!… Mi se dă plată: omonedă rotundă, găurită, de zece bani. La zece răposaţi adun un leu şi cincizeci de bani. Mi se mai dăruie, la îngropare, o pomneată –batistă albă care are legat într-un colţ un ban de cinci. Din patru batiste, croite, înseilate, m-am ales cu o pereche de izmene. Sunt bune de purtat izmenele. Cu izmene, pantalonii nu rod pielea, ţin mai bine de cald.

— De ce mă pun oamenii să trag clopotul pentru morţii
lor?

— Le este milă de tine. Vor să te ajute, ca pe un neputincios ce eşti, să câştigi şi tu un ban. Că la muncă, la câmp, nu te ia nimeni.

Soră-mea Riţa mi-a dat lămurirea.

Deasupra satului, nori adunaţi, nori pe care nu-i alungă vântul.

— Mai trage clopotul pentru taica, Darie!

Trag clopotul mare. Turturică trage clopotul mic. Deasupra clopotniţei norii se sparg, se risipesc. Cade peste sat lumina limpede a soarelui.

— De s-ar însenina până mâine, spune Turturică, să-l îngropăm pe taica pe soare. Să-l mai vadă o dată soarele… Că pe urmă, tot la întuneric o să se odihnească…

S-a măritat, în sfârşit, şi vară-mea Diţa de la Secara. Ne-a trimis mătuşa Uţupăr vorbă ca nu cumva să lipsim de la nuntă.

— Încalecă pe cal, Darie, şi du-te la Secara. Spune-le să nu se supere. Spune-le că suntem prea necăjiţi şi că nu putem merge la nunta Diţii. Să petreacă sănătoşi şi să le fie nunta cu noroc.

Ca să iei drumul în picioare, să te duci la nuntă la neamuri peste trei sate, trebuie să ai măcar cu ce să te îmbraci ca lumea. Nimeni din casă nu mai are acum un strai întreg. Ne spală mama cămăşile peticite. Rămânem goi în casă. Dacă pică atunci om străin la noi, îl ţine mama, ori tata, de vorbă în tindă. Noi ne închidem în odaie. Ne ascundem în dosul sobei. S-ar duce frate-meu Ion. A scos untul din el Şoavă, bogătaşul la care frate-meu a intrat mai demult, pe timp de foamete, argat. S-a lungit frate-meu. I s-a întins pielea pe os. I-au ieşit, i s-au ascuţit umerii obrajilor. Parcă i s-a subţiat şi gâtul. Îi atârnă nodul gâtului.

— Mă chinuie Şoavă, spune frate-meu când trece la două- trei săptămâni să ne vadă în fugă, că simt că nu mai pot răbda. O să spăl într-o zi cuţitul în el.

— Păstrează-ţi cuţitul, băiete. Nu te pripi. O să vie o zi când o să ai nevoie de el, să-l speli în mai multe burţi, nu într-una…

S-ar duce soră-mea Riţa la nunta vară-mi. N-are ie. Is-au scâlciat poştalii. De mama nici vorbă nu poate fi. Cu atât mai puţin de tata.

— Spune-i mătuşi-ti să ne ierte…

Calul mă leagănă. N-am grabă. Cioca-cioca. Cioca-cioca… Copitele nepotcovite bat blajin pământul moale. Mi-a spus odată moşul Burdulea:

— Oameni, băiatule, pe-aici au trăit de la începutul veacurilor. Iei o mână de ţărână în palmă. E ţărână celor care au vieţuit altădată pe aici. Oamenii sunt trecători. Numai ţărână e veşnică, numai ţărână nu moare… Copitele calului bat blajin ţărâna. Cu milă parcă. Cioca- cioca. Cioca-cioca… Se mai opreşte calul. Mai rupe o gură de iarbă din marginea potecii. O clefăie.

— Diii!…

Mătuşa Uţupăr a fost ţinută şi ea pe şlep în 907. Atrecut prin puşcărie. A avut şi proces. I-au tăiat bucile când au chinuit-o. A răbdat. Păstrează semnele. Şi ţine minte. A dus- o pe Diţa la spital şi i-a cusut doctorul buza. Nu mai are buză de iepure — numai o dungă subţire, albă. S-a măritat Diţa cu băiat din sat, care-a intrat ginere în casă la mătuşă-mea.

— S-avem şi noi un rumân în casă, lămureşte mătuşă- mea. N-am avut parte de băieţi. Mi se topeşte sufletul când mă gândesc la Pantilie…

— Ei, mamă, nu te mai gândi şi tu, o îndeamnă Diţa.

— Dac-aş putea să nu mă gândesc! Câteodată uit. Trece ce trece şi mi-aduc iar aminte. Şi când mi-aduc aminte…

— Mătuşă Uţupăr, m-a trimis tata să vă spun că nu putem veni la nuntă…

— Bănuiam eu. S-au prăvălit peste voi necazurile. Dar ce e cu tine? Ţi-a îmbătrânit obrazul. Parcă n-ai mai fi copil…

— Şchioapătă, mamă. L-am văzut după ce a descălecat şi-a venit spre casă. Îi arăt piciorul. Îl pipăie îndelung.

— Asta e fără leac, hotărăşte mătuşa Uţupăr. O să-ţi fie greu să trăieşti. Trebuie să înveţi o meserie.

— O să învăţ, mătuşă.

La întoarcere, mă opresc la Cârlomanul, s-o văd pe bunica. Doarme sub pământ bunicul, cu barbă cu tot. Pe fereastră au rămas ceasloavele lui. Nu le umblă nimeni prin foi. Nenea Dumitrache nu s-a învrednicit să înveţe a citi.

Intru cu calul în curte. Bunica stă pe prag, sprijinită întoiagul ei lucios. Ţanţoşă, cu bariş albastru, cu cămaşa zăpadă, scrobită, cu zăvelcile înflorite, cu picioarele în papuci.

— Scoate mârţoaga afară din arie! îmi strigă. Să nu-mi
spurce iarba…

Vreau să leg calul de gard, în uliţă.

— Nu-l lega de gard! strigă iar. Îmi rupe gardul şi nu vine taică-tău să mi-l dreagă. Du-l în poiană şi leagă-lde salcâm.

Duc bălanul departe, în luncă şi-l leg de salcâm. Grădina bunicii — gură de rai. Pomii se îndoaie sub povara fructelor date în pârg. S-au copt corcoduşele. Crengile corcoduşilor gem de atâta rod. Prin mijlocul ariei uriaşe pârâul lat îşi mână mai departe apele clipocind…

— Ce e, măi beteagule, ai venit după poame?… Ţi s-a
făcut poftă de poame!. .. Ai încălecat pe mârţoagă şi ţi-ai spus: mă duc la bunica, să-mi umplu burta!… Ei bine, nu!…

N-ai să-ţi umfli burta!… Nu-ţi dau nici de gustare. Spune-i lui
taică-tău să sădească pomi…

— O să-i spun, bunică…

Poteca pogoară spre gară pe lângă via cea mare a boierului olog de la Băneasa. E înalt gardul. Numai păsările pot trece în zbor pe deasupra. Şi gângăniile din ierburi pe dedesubt. Totuşi, via o păzeşte albanezul fără somn, cu puşca cu două ţevi totdeauna încărcată cu cartuşele de lup. Pe albanez îl cheamă Ismail Medin. Poartă fes roşu, cu ciucure căzut pe-o ureche. Satul îi spune, simplu, turcul. E prieten cu tata. Dacă se întâlnesc, dacă amândoi au ceva vreme de pierdut, rămân la taifas. Păzeşte via boierului turcul. O dată la doi ani trece Dunărea. Se duce dincolo de Dunăre, în munţi, îşi vede nevasta şi copiii — patru fete-n şalvari — iernează, se întoarce primăvara. Le lasă câştigul lui, ca să aibă cu ce trăi.

— Bună ziua, Ismaile…

— Bună ziua… Măi, dumiata eşti al lui Tudor, bre…

— Al lui Tudor sunt…

— Ăla mic care ai fost bolnav…

— Da.

— Stai, bre, să dai eu la dumiata ceva…

Pătrunde în vie pe poarta numai de el cunoscută. Întârzie mult. Se întoarce cu braţul plin de struguri.

— Asta copt devreme. Dulce struguru. Ia, bre. Mănâncă. Ismail are copil — patru fete. Nu mănâncă strugur fetele lui Ismail. Sărăcie multă la noi, piatră goală, bre…

— Mulţumesc, Ismail…

— Ai fost bolnav, bre… Spune la tata dumitale sănătate.

Mai vii dumiata la Ismail… Rămâne în marginea potecii cu ochii după mine. Cu fesul pe ceafă rămâne…

Turturică a intrat argat la popa Bulbuc. Trece pe lângă casa noastră călare pe calul popii, mână din urmă, cu nuiaua, boii popii, vacile popii. Cu asta se- ndeletniceşteTurturică.

Îi dă mâncare popa şi trei poli pe an. Polii i-a şi luat maică-sa, înainte, să cumpere mălai pentru copii.

— Tu unde intri, Darie?

— Nu ştiu, deocamdată.

I-am scris fratelui meu o scrisoare, fratelui meu cel mare, care e preot într-un sat de lângă munţi. Răspunsul n-a întârziat:

„Doi copii mi-a născut până acum nevasta, dragul meu. Al treilea e pe drum. O duc greu de tot. Cu nimic nu pot să te ajut. Ajută-te singur. Te sfătuiesc să intri la un cizmar, la un zăbunar, la un cojocar, ucenic. Învaţă meserie, în timpul nostru, nu faci nimic cu cartea. Am învăţat atâţia ani şi abia am cu ce-mi duce zilele. Oamenii din parohia mea sunt săraci lipiţi pământului.”

Am citit scrisoarea. Nu i-am uitat cuprinsul. L-am întrebat pe tata:

— Ce faceţi cu mine? Duceţi-mă undeva, să muncesc.

A mers tata cu mine la Niţu, mecanicul. La rugat să mă primească ucenic, să învăţ a mânui ciocanul, să-mi pot câştigă pâinea.

— N-are de alergat, spunea tata. E sănătos băiatul. Osă
poată face treabă, domnule Niţule…

Duhnea a rachiu meşterul. S-a oţărât:

— Cum crezi, mă omule, că din beteagul ăsta să scot eu fierar? La fierărie trebuie rumân voinic, nu glumă… Face cineva sită din coadă de câine? A?…

Orzu Margareta, lângă taică-său, gătită, cu flori în coade, încălţată. Eu, jerpelit, desculţ, gălbejit, cu unghiile mari şi negre, la mâini, la picioare, cu răni sângerânde la degetele piciorului bolnav.

Am trecut şi pe la cizmarul satului, un om care citea jurnale. Avea în casă câteva cărţi. Jandarmul Niculae Mieluşel, cu ochii pe el. Mereu îl chema la post să-l înjure.

— Să nu te prind că întăriţi oamenii împotriva stăpânirii, cârpaciule, că te zobesc în călcâie.

Dacă era cu chef, jandarmul îl şi plesnea cu cravaşa peste obraz pe cârpaci. Cizmarul era venit de la oraş. Se aşezase printre oamenii satului şi le lucra cu cinste, când avea ce să le lucreze.

— L-aş lua, îi răspunde tatii cizmarul, pe băiatul tău şi l-aş învăţa cizmăria, dar nu mă lasă inima. Nu sunt un meşteşugar prea bun. Am fost odată. Am cam uitat meseria. Aici nu fac decât pe cârpaciul. Băiatul n-a ieşi decât cârpaci. Asta nu e meserie. Du-l la oraş, nene Tudore…

M-a dus tata la oraş. Cu căruţa m-a dus. Cunoşteam drumul. Îl mai bătusem de atâtea ori!… Trecea pe lângă măgură drumul, trecea prin pădurea de la Adâncata, pădure tăiată, în locul căreia se înalţă acum crâng tânăr. Trecea pe lângă cetate. La marginea Ruşului, spre răsărit, se ridicau valurile vechii cetăţi. Când mergeam la oraş, opream lângă cetate. Coboram şanţul, urcam dealurile, unde au fost cândva zidurile, pătrundeam în ocolul ei. Scormoneam cu băţul în pământ şi găseam vârfuri de suliţă, arme vechi, nasturi, câte altele. Se bătuseră pe acolo ostaşi şi oasele lor le tot scoteau în lumină plugurile ruşenilor. În noaptea aceea, pe ladă, în căruţă, moţăiau tata şi mama. Caii, la pas. Eu, zgribulit, înfăşurat în ţoale, îngropat până mai sus de brâu în paie. Lumina albastru luna, înaintea şi în urma noastră alţi călători curgeau spre târg. Auzeam hăuituri, vorbe, fluierături. Noaptea, vorba oamenilor se aude mai de departe şi mai desluşit. Pesemne unde aerul e mai subţire, mai limpede. Luna urca spre creştetul cerului şi stelele păleau. Era plină luna. Nici urmă de nori pe cer. Dintr-o dată, marginea lunii a început a prinde cocleală. Creştea pata, lumina scădea.

— Tată, cine muşcă luna?

Întoarce tata capul, opreşte caii.

— Ei, drăcie! Luna o mănâncă vârcolacul!

Se uită şi mama şi-i văd cum amândoi încep a se cruci. Grăbiţi şi speriaţi se crucesc. S-a lăsat peste câmp o tăcere adâncă. Auzisem care şi căruţe uruind în noapte. Acum nu mai auzim nimic. Parcă a împietrit aerul. Într-o clipă aerul parcă a împietrit.

Tata se dă jos, trage căruţa la marginea şoselei.

— Vino-ncoa, Darie…

Cobor şi eu. Tata ia un braţ de paie şi-l face ghem. Scapără — iasca ia foc. Aprinde foc cu flacăra înaltă – foc de paie la marginea şoselei! Şi dintr-o dată, înaintea şi în urma noastră, pe şosea, vedem cum s-au aprins sumedenie de focuri. Caii noştri n-au clopot la gât. Asta nu e bine. E bine totuşi: au clopot caii altora. Auzim acum sunete de clopote de cai, tălăngi de acelea pe care le poartă la gâtul lor vacile. Oamenii au dejugat boii, au deshămat caii, au aprins focuri şi se dedau la zurbă.

Câmpul — hărmălaie, flăcările se ridică mai înalte, zgomotele străbat până sus văzduhul. Vârcolacul nu se sperie. Gura lui muşcă mai adânc din trupul lunii. Uite, luna e acum pe jumătate… A rămas un sfert din lună… A mai rămas mai puţin de un sfert. O limbă subţire şi îndoită ca secera mai atârnă galbenă, negricioasă, în văzduh. Asta e…luna. Oamenii tremură pe lângă căruţe. Nu de frig tremură. Nu pentru a se încălzi au aprins focurile. Luna nu mai are nicio putere. Oamenii dârdâie. Mi se pare ciudat, dar eu nu tremur deloc. În cărţile pe care le-am citit, am aflat şi unele din tainele cerului. Ştiu ce înseamnă asta.

Încerc s-o lămuresc pe mama:

— Nu există vârcolaci, mamă. Să vezi…

— Aşa o fi, Darie…

— Aşa o fi, spune şi tata. Dar cine mănâncă luna?

Îi văd neliniştiţi. Neliniştea nu începe să le treacă decât atunci când marginea subţire a lunii prinde din nou a se îngroşa.

— S-a speriat vârcolacul, îl aud pe tata. Lasă în pace luna.

O să crească la loc luna. Se apropie ziua. Vârcolacul se întoarce şi intră în trup… Înhamă caii la căruţă, le dă bice. Îi povesteşte mamei despre un neam al nostru, un unchi mort mai demult, care era vârcolac…

— Eram copilandru, spune tata, mai erau păduri cu luminişuri largi, creştea sipica înaltă cât omul, nu te vedeai din ea, pe dealuri nu intraseră plugurile, păşteam oile pe lângă un văr de-al tatii — unul Bădoi Găbunea. . Se apropiase bătrâneţea de el. Se mai aflau şi alţii pe la târlă, pe Saiele. Îl ştiam că e vârcolac. O ştia şi el. Plină lucea luna pe cer. Lumina aproape ca ziua. Îi venea timpul bătrânului. Se scula, îşi lua ciomagul şi pleca. Se ascundea într-un tufiş. Cădea în somn adânc. Pleca vârcolacul din el să mănânce luna. Se întorcea, peste un ceas, două, vârcolacul în trupul lui năduşit, ostenit, stors de puteri, ca după o călătorie lungă. Se trezea, venea la târlă.

— Ştii că vârcolacul a mâncat luna, unchiule?

— O fi mâncat-o…

Căuta să schimbe vorba. Nu-şi aducea bine aminte de nimic. Mărturisea numai că e ostenit, că i se pare că în timpul somnului a făcut un drum lung prin văzduh.

— Sus, deasupra pământului, mi-a fost frig, văzduhul e rece. Atât îmi amintesc din tot visul…

Se întindea lângă foc, îşi încălzea oasele bătrâne… Caii măreau pasul. În vale, oraşul cu lumini aprinse se trezea din somn.