XIV O Fărâmă de pâine

Am ajuns în ultima clasă. S-a deschis şcoala! Bucuria noastră e mare: învăţătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru s-a reîntors la noi…

Am învăţat cu Popescu-Bragadiru clasa întâi. Când am trecut într-a doua, dascălul nostru cu ochi frumoşi, mustăţi groase şi glas limpede, puternic, ne-a părăsit. A plecat la oraş şi a devenit profesor de muzică la liceu, profesor cu suplinire. În locul lui ne-am pomenit la începutul anului cu domnul Pake Iliescu, om între două vârste, cu haine tare lucioase, cu pălărie de paie. Nu ne-a plăcut cum arăta la înfăţişare. Avea o faţă gălbuie, trasă, ochii mult prea trişti. Ne-a răspuns la „bună dimineaţa”. S-a aşezat sfios la catedră, a strigat catalogul. Vorbea pe nas, fonf, ca Bâca luiTobei, şi trebuia să ne ascuţim auzul ca să pricepem ce spune. Am prins numaidecât a ne mişca, a ne da cu coatele, a vorbi tare. Pe loc am băgat de seamă că e surd. Am început să facem lecţiile. Noul nostru dascăl nu cunoştea cine ştie ce carte… Asta s-a văzut îndată.

— Ce aveţi astăzi? ne întreba…

Îi spuneam numele lecţiei.

— Copiaţi lecţia pe caiete…

Copiam lecţia pe caiete, după cum ne îndemna.

Ieşeam afară, ne jucam, intram în clasă, dascălul rămânea ore întregi cu ochii pe jurnal. Cine voia să înveţe învăţa. Cine nu voia să înveţe n-avea de dat nimănui socoteală. Ştiai ori
nu ştiai, în catalog ţi se însemna aceeaşi notă: 5… Ne-am pomenit la sfârşitul anului că am trecut toţi clasa, cei care ştiam să scriem şi cei care uitasem să scriem, să
citim, să socotim.

Am aflat curând că învăţătorul Iliescu studiase… o clasă de liceu. Treceam prin apropierea catedrei: ne lovea în nas duhoarea care izvora din trupul şi din hainele lui. Băieţii spuneau:

— Mă, ăsta nu s-a spălat de la botez, de când l-a cufundat popa, de trei ori, în cristelniţă. Miroase ca un hoit de cal.

— Nu l-a băgat popa în cristelniţă, că nu s-a lăsat. Afăcut gălăgie. Popa s-a mulţumit să-l stropească cu agheasmă de departe…

— Parcă tu te-ai spălat, Veve… Fugi pe uliţă, când te cheamă maică-ta să te bage în albie. Râde ciob de oală spartă…

— De ce să mă spăl? Ce? Eu sunt dascăl? Dac-aş fi dascăl m-aş spăla. Dar aşa. ? Mă spăl, mă murdăresc iar…Mai bine nu dau deloc cu apă, nici pe obraz.

— Se vede…

— Parcă eu zic că nu se vede…

Îi spun tatii:

— Ne-a venit un dascăl nou.

— L-am văzut pe linia satului.

— Nu ne învaţă nimic. Mi se pare că nici nu ştie ce să spună şi cum să se poarte în clasă. De ce ni l-or mai fi trimis?

— O fi având proptele, taică. Ştiu că numai zidurile şubrede au proptele. Şi gardurile vechi pe care, fără proptele, le-ar trânti vântul. S-a învechit gardul. Au putrezit bulumacii. Nu poţi ridica gard nou. Îl întăreşti pe cel vechi cu proptele. Asta ştiu,. Dar oameni cu proptele! Nu ştiu cum vine asta…

— Ce sunt proptelele?

— Rude la Ierusalim, băiete…

— Mă luminaşi buştean, tată.

— Neamuri, măi, Darie, neamuri sus-puse. Dacă ai neamuri sus-puse, n-ai nevoie nici de minte, nici de învăţătură. Te milogeşti niţel şi te miluie neamurile cu leafă de la stat.

— Şi Iliescu are proptele? Are neamuri la Ierusalim?

— Are. Altfel, neisprăvit cum e, ar plesni pe drumuri de foame. I-au aruncat şi lui, acolo, un oscior să roadă…Dacă n-ai sfinţi, oricâtă învăţătură ai fi băgat în căpăţână, nu se uită nimeni la tine. Mori cu zile. Poate nu mori. Dar bine n-o duci.

La şcoală, greu fusese începutul. Trecuse un om de la primărie, bătuse în poartă şi îi spusese tatii:

— Să-l trimiţi pe Darie la şcoală…

— Dacă o vrea să se ducă, răspunsese tata.

S-a întors spre mine.

— Cum ţi-o fi voia…

Mă încerca.

Nu mi-a spus nici să mă duc, nici să nu mă duc. S-a deschis şcoala, m-am luat şi eu după ceilalţi… În casa noastră învăţase carte, mai înainte, frate- meuGheorghe. Învăţase cu sete. Fusese pe atunci învăţătoare în sat o femeie bălană, venită de dincolo de munţi, de prin ţara Moţilor. Berta o chema. Avea un băiat cam de vârsta lui frate-meu Gheorghe. Băiatul învăţătoarei trăia şi învăţa la Bucureşti, la neamuri. Frate-meu Gheorghe, ager, i-a plăcut învăţătoarei. L-a tot ţinut pe lângă ea şi i-a dat cărţi să citească. Primăvara, lipsea frate-meu cu săptămânile de la şcoală. Îl lua tata la plug. Era doar băiatul cel mai mare, singurul pe care-l putea folosi la muncă. Toamna îl lua la culesul porumbului, pe moşie la făcutul ogoarelor şi numai după căderea zăpezii, frate-meu venea la şcoală, cu geacul subsuoară, ca şi cum n-ar fi lipsit o singură zi.

A terminat frate-meu şcoala. Învăţătoarea a plecat toamna cu el la Bucureşti, la rudele ei, şi l-a dus pe frate-meu la examen, la seminar. A trecut examenul şi a rămas la oraş să înveţe carte. La internat a rămas să doarmă, să mănânce. Dar înainte de a se duce să dea examen, frate- meu Gheorghe a şi făcut o boroboaţă — boacănă boroboaţă. Rudele Bertei aveau un băiat, un împeliţat, la care ţineau ca la lumina ochilor. Era cam de-o vârstă cu frate-meu, diavolul. Au ieşit băieţii să se joace în curte. Din una, din alta, s-au luat la harţă. Orăşeanul l-a înjurat pe dezbrăcat. Atât i-a trebuit lui frate-meu. Până să bage boierii de seamă, până să iasă în curte să-şi scape odorul din mâinile sălbaticului, măturase frate-meu lespezile cu el.

— Ne pricopsişi, Berto!… Ne aduseşi în casă un barbar, să ne omoare copilul…

— E băiat bun Gheorghe. E drept, cam iute la mânie. Poate l-a întărâtat cu ceva Sandu. Să-i chemăm pe amândoi, să întrebăm cum a fost, ce s-a întâmplat.

I-au chemat.

— De ce l-ai bătut pe Sandu, Gheorghe?

— M-a înjurat de mamă. Şi mama mea e moartă. De ce m-a înjurat de mamă?

— De ce l-ai înjurat, Sandule?…

— Mi-a plăcut să-l înjur… S-a înfuriat şi a sărit la bătaie.

M-a bătut.

Plângea. Se văicărea bătutul.

— Ăsta e de la ţară, e prost, nu ştie de glumă. La noi înjurătura e glumă.

— O fi! a răspuns, ţâfnos, frate-meu. Dacă mai mă înjură, îl smintesc în bătăi, să ştiţi. Peste câteva zile au scăpat de el. A intrat frate-meu bursier. Când termină — mai are niţeluş — o să-şi lase barbă, o să se facă popă… „Doamne miluieşte, miluieşte, miluieşte”… „Cunună-se robul lui Dumnezeu”…

Al doilea frate al meu — frate numai după mamă, frate- meu Ion — s-a bucurat de aceeaşi grijă din partea doamnei Berta. Fără niciun folos. În patru ani, frate-meuIon n-a putut să calce în clasa a doua. Venea învăţătoarea dimineaţa, îl lua din culcuş, îl ducea la şcoală. Rămânea în clasă cât rămânea, o zbughea pe fereastră, dacă fereastra era deschisă…

Din sat a plecat Berta. A venit în locul Bertei un bătrân cu barbă roşie, Raimont Cucu. S-a aşezat cu amenzile pe oameni, să-şi trimită copiii la şcoală. A plătit tata amenzi cât a plătit, pe urmă n-a mai putut să plătească. În fiecare dimineaţă tata l-a luat pe frate-meu în cârcă, l-a dus la şcoală.

Venea frate-meu la prânz cu palmele umflate de lovituri, cu obrajii negri de pumni, cu coastele rupte. Zăcea, gata-gata să dea ortul popii. Părul, pe jumătate jumulit de Barbă Roşie… La nimic n-au slujit pedepsele. La nimic n-au slujit bătaia, ocara. Până la urmă, Raimont s-a lăsat păgubaş. L-a luat pe frate-meu de turul pantalonilor şi l-a aruncat afară, pe uşă. .

— Să nu te mai prind pe aici!…

— Mulţumesc frumos! i-a răspuns frate-meu Ion din mijlocul şoselei.

Apoi a luat o piatră şi-a zvârlit-o în fereastra şcolii. Aspart un geam. A plătit tata geamul.

A încercat Barbă Roşie să-l mai amendeze pe tata…

— Nu e nicio pagubă. Mai mult de trei sferturi din copiii satului nu ştiu carte. Pentru atâta lucru nu se prăbuşeşte cerul peste oameni. Fetele, una dintr-o sută dacă ştie să se iscălească…

Mă întorc de la şcoală, după prima zi, stau cu mama de vorbă pe vatră şi-i povestesc cu de-amănuntul tot ce am auzit, tor ce am văzut în ziua aceea la şcoală.

Mama mă ascultă, se uită la mine. Văd cum pe obraz îi înfloreşte bucuria, ca un bujor.

— Cu Gheorghe ai să semeni tu, nu cu Ion. Tu ai să-nveţi carte.

— Te bucuri?

— Fireşte că mă bucur. Destulă inimă rea mi-a făcut Ion.

Măcar tu să înveţi.

— Poate am să învăţ, mamă. Dar îmi trebuie un leu şi zece bani. Trebuie să duc mâine banii ăştia la şcoală. Ne-a cerut dascălul pentru tăbliţă, pentru abecedar, pentru condeie.

— Să vie taică-tău, să-ţi dea. Seara a venit tata de la muncă. I-am spus povestea cu leul, la masă.

— De unde să găsesc eu atâţia bani! N-am de unde. Mai aşteaptă…

De câte ori se vorbeşte în casă de bani, parc-ar fi luat casa foc, se iscă zarvă, ceartă mare. Mama rabdă cât rabdă. Izbucneşte:

— Mi s-a urât cu sărăcia. Până când o s-o ducem
aşa!…Bani, nu. Mâncare, nu.

— Muncesc cât pot, spune tata. Toţi muncim. Nu ni se ajunge, asta e. Orice-am face, nu ni se ajunge. N-o să mă apuc să fur…

La şcoală a doua zi, a treia zi…

Dascălul s-a dus la oraş. L-am aşteptat la gară, la întoarcere. Au adus pachetele cu cărţi şi tăbliţe la spinare copiii. Am adus şi eu un pachet… Doi am rămas fără cărţi:eu am rămas fără cărţi şi un băiat din cătun, cu gâtul plin de gâlci, de bube, unul al lui Coş, hoţul de păsări. Al lui Onofrei Coş nu se sinchiseşte.

— Ori cu carte, ori fără carte — cugetă el cu glas tare —
totuna e…

Onofrei Coş şi-a ales drept meserie furtul păsărilor. Trece noaptea peste garduri, aruncă amăgeală câinilor, să nu-l latre, intră pe brânci în coteţ, culege găinile, pleacă.

— De ce-ai furat găini, Onofrei?

— Să le mănânc cu copiii. Dacă nu fur, n-am ce mânca.

— Munceşte!

— N-am unde.

— La boier. Sunt atâţia boieri.

— Or fi! Vor muncă pe nimic… Avendrea tăinuie furturile. Onofrei Coş le mărturiseşte cu gura plină. Merge la puşcărie, la oraş, rămâne, se întoarce acasă, fură, pleacă iar la puşcărie.

— Nu mă satur, la puşcărie, de mâncare, dar ceva tot prind în gură. Mai greu de nevastă şi de băiat, că-i las fără de nici unele… Pe băiat o să-l fac hoţ. Nu hoţ de găini. Hoţ de boi, hoţ de cai o să-l fac. Să i se ducă vestea…

— Fă-l!…

— Să mai crească…

Stă lângă mine, în bancă, feciorul lui Onofrei Coş, hoţul de
păsări. Ieri, i s-a spart o bubă. Azi alta.

— Tu când aduci bani, Coş Haralambie?

— Niciodată, domnule.

— De ce?

— Nu-mi trebuiesc cărţi. Nu vreau să învăţ. Cu carte, fără carte… Ce mi-e laie, ce mi-e bălaie.

— Când ai să aduci bani să-ţi cumperi cărţi, Darie?

— Nu ştiu, domnule.

M-a pus să stau într-o bancă din fundul clasei. Am stat unde mi-a spus să stau.

Au început lecţiile: întâi scrisul, linii drepte, linii plecate, ovale, puncte, virgule.
Pe urmă copiii au deschis abecedarul şi au început a citi: o, i, oi…

Mă uitam şi eu în paginile abecedarelor. Aş fi scris, n- aveam cu ce să scriu, n-aveam pe ce să scriu. M-am dus pe la băiatul lui Bucur, cârciumarul de lângă gară. Patru băieţi avea cârciumarul. Unii mai mari decât mine, alţii mai mici. S-au îndurat de mine şi mi-au dăruit un ciob de tăbliţă. Condei nu mi-au dat, nici nu le-am cerut.

Pe tăbliţă se putea scrie şi cu un vârf de cui.

Casa noastră e învelită cu şindrilă. M-am urcat pe casă şi am scos un cui. Am pus tăbliţa pe marginea patului şi, în genunchi, am început să însemn literele, cum le văzusem. Am învăţat a le cunoaşte repede. Şi socotelile am învăţat a le face.

Abecedar şi tăbliţă mi-am cumpărat abia după sărbătorile Crăciunului. Umblasem cu sorcova şi-mi adunasem ceva bani. Niciodată, cât am învăţat la şcoala primară, nu mi-am cumpărat cărţi decât după sărbătorile de iarnă.

Ce mare mi se pare şcoala! Are patru pereţi înalţi. În stânga, lângă uşă, o tablă pătrată şi neagră, sprijinită pe trei picioare. În dreapta, un piedestal de scânduri şi pe piedestal catedra şi scaunul învăţătorului. Pe catedră, catalogul, o călimară, condeiul dascălului…

Trei ferestre are şcoala. Trei ferestre uriaşe faţă de ferestrele caselor în care vieţuiesc oamenii. Pe pereţi, hărţi cu toate ţările lumii, hărţi cu toate apele, cu toate mările pământului.
Mai e ceva pe catedră: un glob. Oceanele şi mările sunt însemnate pe suprafaţa globului cu albastru, cu un albastru care seamănă cu albastrul cerului. Câmpurile — cu galben, munţii — cu dungi negre. Toate lucrurile astea, atât de noi pentru mine, atât de minunate, mi le lămureşte un băiat din cătun care e-n clasa a patra, Baboi Elefterie. E înalt, înalt ca un plop, subţire şi tare galben la faţă. Tuşeşte. După ce tuşeşte, scuipă în batistă. Copiii râd de el:

— Uitaţi-vă la Lefterie! Scuipă în batistă, ca să nu spurce pământul!… Scuipă, mă, jos, că e destul de spurcat pământul şi fără scuipatul tău…

— Pământul nu e spurcat… Numai unii oameni sunt spurcaţi, răspunde Lefterie.
— Oliolio! Tică! Parc-ar vorbi din carte ofticosul luiBaboi.

— Nu mai citi, mă, că te duci pe urmele lui taică-tău…

— Lasă-l, bă, să citească. Poate nu moare. Sunt ofticoşi care o duc până la bătrâneţe. Trag să moară şi nu mor. Să citească! Poate se face secretar ori telefonist la primărie. Lefterie nu e ca noi, zdravăn…

— Uite, tu, Tutanule, o să fii unul din cei ce spurcă pământul cu umbra.

— Eu, mă? Eu? Umflat în pene ca un curcan, Tutanul se apropie deBaboi.

— Măi, Lefterie, mi-e milă de tine, măi, mi-e teamă că, dacă-ţi dau o palmă, mori şi-ţi mănânc coliva. Dac-o avea ţaţa Rozica în casă grâu de-o colivă.

— N-are!…

— Umblăm cu desaga prin sat, după pomană, nu te lăsăm noi fără colivă, dacă mori.

Tatăl lui Baboi a murit mai de mult. Şi-a ieşit din minţi, l- au dus la oraş la spital, a murit acolo. Muncea la câmp pe locurile lui şi pe moşia Pienarului. Îşi luase nevastă de la oraş, care croia şi cosea muierilor din sat fuste, bluze, rochii. Tatăl lui Baboi, Elefterie, avea un raft de cărţi. Citea mereu, mai ales iarna, când zăpezile erau înalte şi treburile puţine. Când a înnebunit, popa Tomiţă Bulbuc a dat sfoară în sat:

— Baboi şi-a pierdut minţile din pricina cititului. Cine citeşte mult, taică — spunea popa oamenilor — înnebuneşte. Cartea nu e bună, strică mintea omului. Eu nu citescdecât la biserică, taică.

— Lasă, că nici acolo nu te omori cu cititul, părinte!i-a spus al lui Ududui.

— Asta e adevărat, taică. Mai sar, pe ici, pe colo, câte-o pagină, două, că prea e lungă slujba. A dracului de lungă e slujba bisericească…

Lefterie a crescut cu ochii pe cărţile rămase de la taică-său.

— Dacă aş avea bani, Darie, i-aş da toţi pe cărţi. N-o să mă satur niciodată de citit…

Mă strecor câteodată înaintea celorlalţi în şcoală. Mă apropii de catedră, învârtesc globul. Îl privesc încet şi cuprind toate marginile pământurilor şi apelor cu ochii. Mi se pare că nu bietul glob de carton se învârteşte în faţa mea, sub degetele mele, ci că eu însumi călătoresc de-a lungul şi de-a latul lumii. Călătoria aceasta prin ţara uriaşă deasupra căreia scrie cu litere mari „China”: o fac într-o căruţă de ţară la care sunt înhămaţi doi cai mărunţi, cu picioarele groase, cu copitele butucănoase, care ţin la drum.

Mi-a vorbit Baboi despre ţara asta. Oamenii poartă pălării ciudate, ţuguiate, şi haine largi, au ochii încrucişaţi…Călătoresc pe drumurile lor. Trec prin satele şi prin oraşele lor. Văd munca şi viaţa lor şi le ascult glasul, şi încep a le înţelege graiul…

Partea aceasta de sub cercul polar, însemnată cu alb, ştiu că este o pustietate de gheaţă, dar o pustietate în care trăiesc totuşi oameni înfăşuraţi în cojoace, oameni mărunţi, oameni care dorm în corturi şi care se hrănesc cu peşte. Prin ţara lor călătoresc alunecând cu sania, şi la sanie e înhămat un cerb cu picioare subţiri şi cu coarne rămuroase, cu coarne care parcă ar purta în vârful lor cerul… Munţii îi trec pe poteci întortocheate… Mările le trec cu barca…Oceanele le străbat ascuns în fundul unui vapor… îmi pare rău că nu văd apele fără hotare.

— Ce faci aici, Darie?

— Mă uit şi eu la glob, domnule.

— Îţi place?

— Îmi place.

— Vino după masă la mine.

Învăţătorul trăieşte într-o odaie mică, la Voicu Buciuc, negustorul de la răscrucea de drumuri. Odaia învăţătorului are rafturi, pe rafturi, cărţi.

— Tu vrei să citeşti şi altceva decât scrie în Citirea ta?

— Vreau.

Îmi dă două cărţi dascălul. Le iau. Le citesc până seara. Le mănânc cum mănânci atunci când eşti flămând codrul de pâine. I le duc îndărăt.

— Le-ai citit?

— Da.

— Povesteşte cuprinsul lor.

Îi povestesc învăţătorului cuprinsul. N-am uitat nici mărunţişurile.

Împrumut o carte mare, groasă, cartonată, o carte cu poze, cu multe poze. Găsesc acolo tot ce vreau despre orice ţară din lume.

— E o geografie pentru băieţii care învaţă la liceu, mă lămureşte Baboi.

— Poate o să mergem şi noi la liceu.

— Poate tu o să mergi. Eu nu. Eu o să mor. Curând o să mor. Oftica nu iartă.

Setea mea de a cunoaşte creşte, creşte.

Ştiam multe lucruri când am trecut în clasa a doua şi-mi făurisem un plan întreg ca până la sfârşitul şcolii primare să citesc toate cărţile din rafturile dascălului. Dascălul şi-a pus lacăt la uşa odăii lui şi a plecat la oraş. Iliescu nu citea decât jurnale.

Am trecut în clasa a treia.

A plecat şi Iliescu. Ne-a fost trimis alt învăţător. Ăsta are altă boală: umblă seara prin sat. După muieri, după fete. ÎI ciomăgesc flăcăii, îl ciomăgesc bărbaţii. Fusulan vine dimineaţa la şcoală bătut măr. Strigă catalogul. Ne dă să scriem ceva. Pe urmă ne lasă singuri. Pune pe unul din clasa a cincea să ne noteze, dacă facem cumva nebunii. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi de Dudu Fusulan. Învăţătorul se îndeletniceşte cu altceva. În cafeneaua de peste drum de şcoală, în cafeneaua ţaţei Lenea, învăţătorul, cu notarul, cu popa, cu agentul de percepţie joacă. Uneori câştigă şi, când câştigă, bea tot ce a câştigat. De cele mai multe ori pierde. Se întoarce furios în clasă.

— A vorbit cineva?

— Ăştia, domnule! răspunde monitorul, şi-i dă lista.

Ia nuiaua, strigă băieţii, îi scoate lângă tablă, îi bate de-i zvântă. Ne dă drumul să ne întoarcem acasă. Din nou merge la cafenea învăţătorul.

Nu învăţăm nimic. Mi-e sete de cărţi, dar în tot satul numai Lefterie are câteva cărţi. I le-am citit. Am descoperit la el pe rafturi o cărţulie pe scoarţa căreia scria Asia. O cărţulie întreagă despre un continent despre care ştiam atât de puţin!

— Împrumută-mi-o s-o citesc, Lefterie.

— Ia-o!…

Am luat-o. Am început a o citi — era o duioasă poveste de
dragoste: Asia lui Ivan Turgheniev…

— De ce suspini, Darie?

— Nu ştiu, mamă…

— Cartea te face să plângi?

— Da.

— Caută cărţi care să-ţi dezlănţuie râsul. De plâns, ai să tot plângi în lume! Asta dacă ai inimă slabă şi-ţi lipseşte curajul. Nu te ştiam fricos. .

— Nu mi-e frică de oameni.

— Dacă nu ţi-e frică de oameni, n-are de ce să-ţi mai fie frică…

— Mi-era frică de trăsnete, când ploua. Acum ştiu ce e trăsnetul. Am învăţat la şcoală, anul trecut, de la Bragadiru.

— Ştii ce e trăsnetul? Când e cerul înnorat şi nu plouă, iese sfântul Ilie la plimbare prin nori cu căruţa lui. Căruţa sfântului are roţi de foc. Şi caii sfântului sunt tot de foc, – năluci de văpăi. Copitele cailor, roţile căruţei zguduie norii şi-i scutură de ploaie. Diavolul se ascunde. Sfântul Ilie, cu ochii pe el. Îl vede şi trage cu săgeata de foc în el. Ăsta e trăsnetul. Îl nimereşte săgeata pe Sarsailă, îi pârleşte pielea. După trăsnet, miroase totdeauna a pârlit… Coşi un petic la cămaşă duminica, ori baţi un cui în perete. Acolo se ascunde iaca-cine. Sfântul îl ia la ochi. Porţi cămaşa cu petic pus duminica, te-a ajuns trăsnetul. Casa trăsnită ia foc. Ia foc şi copacul trăsnit.

— Dar sare de ce pui pe prag, când plouă?

— Numai când plouă prea tare, când se rup zăgazurile cerului şi ploaia cade puhoi, pun sare pe prag. Sarea aşezată pe prag domoleşte ploaia…

— Mamă, crezi tu în toate astea?

— Toată lumea crede. Au crezut şi mama şi bunica. Poate că bătrânii ştiau ei ceva. Dacă ştii tu altfel, uite, spune-mi să aflu şi eu… Nu-ţi mai este teamă de trăsnete?

— Nu.

— Să nu te adăposteşti sub copaci când plouă cu trăsnete şi tunete. Trăsnetul cade uneori pe copacii înalţi…

— Din pricina lui Aghiuţă, care se adăposteşte şi el de ploaie la rădăcina copacului?

— Ei! Cu tine văd că n-o sfârşeşte omul… Mai se găsesc câteva cărţi la biserică, ceasloavele în care citeşte popa slujba. Nu mi-e poftă să-mi bag nasul în ele. Nici nu mi-l bag…

Pe la mijlocul iernii, dascălul nostru s-a făcut nevăzut. Unii au spus că s-ar fi înecat în gârlă, că s-a rupt gheaţa sub el noaptea, când a vrut să treacă după muieri, în cătun. Alţii, că şi-a luat lumea în cap…

Ne-a venit alt dascăl, unul tare bătrân, trecut poate de şaptezeci de ani. Abia îşi târăşte picioarele. Poartă barbă şi ochelari prinşi după ureche. Are nas lung, subţire, căzut peste mustaţă. Aude ca o pisică, numai de văzut nu vede bine. Haine ponosite, ghete scâlciate, căciula roasă pe margini — iată tot ce are domnul Inocenţiu Cocuz.

— Măi copii, mă, să învăţaţi carte, mă… Omul fără ştiinţă de carte e orb…

— Da, domnule…

Se ridică al lui Cărăbaş, vorbeşte:

— Mi-e nu-mi place să-nvăţ. Mie-mi plac oile. Am lapte, am brânză, am cojoc. Oile ştiu să mi le număr. De ce să învăţ? A citit tatăl lui Baboi şi-a înnebunit din pricina citaniei, l-au dus la balamuc…

Lui Inocenţiu Cocuz i se întinde gura până la urechi. De
râs i se întinde. Zâmbim şi noi câţiva.

— Taică-tău e bogătan, Cărăbaşule…

— Dacă e harnic, domnule…

— Câte slugi aveţi, Cărăbaşule?

— Multe, domnule, vreo cincisprezece. La câmp, când avem zor, mai luăm sărăcani cu ziua. N-au ce să mănânce şi vin să lucreze la noi pe mâncare…

— Şi la noi tot pe mâncare vin, domnule! sare cu gura, neîntrebată, băloasa lui Iordache, cea cu obrazul totdeauna plin de bube dulci…

— Bine, Cărăbaşule, tu să nu înveţi carte, dacă nu vrei. Nu e vorbă, nici nu te prea ajută capul. Dar ăştia trebuie să înveţe, ca să nu mai muncească la tine, când o să-l moşteneşti pe taică-tău, pe mâncare.

Se uită la noi dascălul. Se uită la mine şi ştiu că mă vede
ca prin ceaţă.

— Darie, ţie-ţi place să înveţi?

— Da, domnule…

Şi lui Turturică îi place să înveţe, şi lui Iepure Marin care vrea să plece la oraş şi să înveţe meşteşug bun, şi fetişcanei acesteia cu coade pe spate şi cu sprâncene groase, care scrie mai frumos decât noi toţi şi tuturor problemelor le găseşte răspunsul fără să însemne cifrele pe caiet şi să socotească, care e trecută în catalog sub numele
de Lazăr Filofteia…

— Eu, spune Filofteia, aş vrea să mă fac doctoriţă, să lecuiesc oamenii de boli. Aş vrea… Dar pentru asta ar trebui să mă duc la oraş la şcoală. N-o să mă duc. N-are cu ce mă trimite tata…

Casa lor e lipită de malul pe creasta căruia trece calea ferată — o casă cu acoperişul ţuguiat, mai curând un coteţ de păsări. Cu fraţi, cu surori, sunt nouă la masă. E tânără maică-sa. O să mai sporească numărul.

— Eu aş vrea să învăţ să construiesc poduri, se laudă David Bociu, care ştie a socoti orice din cap. . Iepure Marin se uită la ei cu milă.

— Vorbiţi în bobote, măi. Voi nu ştiţi că nu se poate merge la şcoală fără bani? Cine dracu o să vă dea vouă atâţia bani să plătiţi la oraş gazde, şi haine, şi cărţi? Eu mă duc la meserie. Mecanic o să mă fac. Să lucrez fierul şi să umblu cu maşinile. O să cunosc toate şuruburile de la toate maşinăriile din lume… Am vorbit eu ce-am vorbit la gară, cu un mecanic de tren…

Zăbunul lui Iepure e bălţat de petice. I-a îngheţat nasul. Îi pică mucul. Îşi şterge nasul cu mâneca zăbunului. Ni le ştergem şi noi pe ale noastre.

— Tăcere!… strigă dascălul. Astăzi o să vorbim despre Ion- vodă cel Cumplit, căruia i s-a mai spus şi Ion Armeanul… Inocenţiu Cocuz e însurat. Cu nevastă tânără e însurat. Cucoana Doxi, nevastă-sa, să tot aibă treizeci de ani – voinică, albă, grasă, frumoasă. Lată în umeri, în şolduri lată, înaltă încă o dată aproape cât Inocenţiu Cocuz. Perechea are trei copii, trei băieţi.
— Mari?

— Nu, mici…

— Cu cine i-o fi plămădit cucoana Doxi?

— Cu Cocuz, cu cine altcineva!…

— Ei, aş!

Pe uliţă, Inocenţiu Cocuz a ieşit cu săniuţa, trage săniuţa… Trei băieţi în săniuţă, băieţii lui Inocenţiu Cocuz –unul să tot aibă cinci ani, al doilea trei, al treilea un an. Toţi trei aidoma lui Inocenţiu Cocuz.

— Cum îi cheamă, domnule dascăl, pe băieţi?

— Pe ăsta, măricelul, Primus Inocenţiu Cocuz, pe mijlocaş, Secundus Inocenţiu Cocuz, pe prâslea, Terţius Inocenţiu Cocuz…

— Apăi astea nici nu sunt nume de creştini. Nume de păgâni sunt.

— Or fi, oameni buni. Dar ce! Păgânii nu erau şi ei oameni.

— Nu zicem că nu erau… Nici Inocenţiu Cocuz n-a făcut purici la noi în sat… Din lecţia pe care ne-a ţinut-o despre Ion-vodă celCumplit, zis Ion Armeanul, i s-a tras. S-a auzit în sat. Din sat, purtată din om în om, vorba a ajuns la oraş. Ne- am pomenit într-o dimineaţă că intră un domn negricios, cu mustăţile vrabie, peste noi, în clasă. Inocenţiu Cocuz încerca să desluşească literele în catalog, să ne strige pe nume. A pătruns om străin în clasă, ne-am şi ridicat în picioare.

— Sunt inspectorul şcolar Paraschiv I. Paraschiv, s-au rostit, piţigăiate, mustăţile vrăbii.

— Mă rog, mă rog, dacă spui dumneata… Poţi să fii şi papa de la Roma. Poţi să fii şi fratele papii. Cum vrei. L-aapucat tremuriciul — ca pe epipleptici — pe inspectorul Paraschiv I. Paraschiv. S-a stăpânit.

— Am venit să cercetez cazul cu Ion-vodă celCumplit.

— Şi cazul cu Vodă Cuza, nu? Am vorbit şi de Cuza-vodă.

— Să lăsăm glumele. Ai o păsărică sub pălărie, Ion-vodă.

— Am mai multe, a spus glumind Inocenţiu Cocuz. Pe Ion Armeanul, pe Cuza-vodă, pe Tudor, pe toţi câţi au încercat să ridice poporul…

Clasa rămăsese în picioare. Ascultam. Priveam cu ochii zgâiţi la cei doi care se certau.

— Staţi jos, copii! ne-a îndemnat Cocuz. Paraschiv I. Paraschiv a trântit geanta pe catedră. Arăsturnat călimara. S-a mânjit şi podeaua de cerneală violetă. A urlat:

— Asta e necuviinţă!

— Nu eu sunt necuviincios, a răspuns Cocuz. Aţi venit pentru anchetă. Faceţi, vă rog, anchetă, domnule inspector. Sunt învăţat cu anchetele ca sacul cu peticul. Inspectorul a scos un teanc de hârtii. A început a mâzgăli hârtia.

— E adevărat că ai vorbit copiilor despre Ion-vodă cel Cumplit?

— E adevărat. Trebuia să vorbesc. E în programă.

— E adevărat că ai spus că Ion Armeanul i-a tăiat pe boieri şi chiar pe preasfinţitul mitropolit al Moldovei, în ziua de Paşte?

— E adevărat. Scrie la carte.

— E adevărat că ai povestit copiilor cum l-au vândut boierii pe domnitor, turcilor?

— E adevărat. Scrie la Cartea de citire.

— E adevărat că ai stăruit asupra faptului că Ion Armeanul îi iubea pe ţărani şi-i ura pe boieri?

— E adevărat. Scrie…

— Ştiu. La Cartea de citire…

— Atunci…

— E adevărat că la această lecţie ţi-ai dat osteneala să le vorbeşti copiilor frumos?

— E adevărat. Cum să nu fie adevărat?

— De ce ai făcut asta?

— Păsărică! Ştiţi! Păsărică mea! Slăbiciunile!Păsăricile…

— Domnule!

— Da, domnule inspector, e timpul să isprăvim cu gluma. Sunt lecţii care îmi plac. Pe acestea le predau cu căldură, cu pasiune chiar…

— Plângeau copiii…

— Nu toţi. Dar unii într-adevăr plângeau. Se înfierbântaseră. Alte lecţii le predau uscat, acelea care nu- mi plac, de pildă Mihai Viteazul, care i-a legat pe ţărani de pământ, robindu-i şi mai mult boierilor. Nu-mi placeConstantin Brâncoveanu, care a jupuit ţara şi a adunat averi nemăsurate…

— Şi toate astea le-ai spus copiilor de pe catedră…

— Le-am spus.

— Dar la Cartea de citire scrie altfel…

— Fals. Fals. Cartea de citire a falsificată în multe locuri. Cunosc adevărul din documente…

— Cu asemenea documente, cu asemenea învăţători, n- avem ce face. Eşti pensionar?

— Da. Cu prelungire în activitate.

— Ţi-am tăiat prelungirea. Părăseşte şcoala.

— O s-o părăsesc…

— Acum!

S-a întors cu obrazul spre noi Inocenţiu Cocuz. Avea un obraz bătrân, zbârcit, nas mare, vulturesc. Sub ochelari, ochii umezi.

— Să trăiţi, copii! Să rămâneţi sănătoşi şi să nu uitaţi a citi cartea cum nu e scrisă, cum v-am învăţat eu.

— Duceţi-vă acasă! ne-a strigat inspectorul Paraschiv I. Paraschiv. O să vă trimitem alt dascăl. Poate pe Bragadiru…

Am ieşit din şcoală. A trecut pe lângă noi InocenţiuCocuz. L-am salutat cu căciulile. Ne-a mai privit o dată. Şi-a ridicat şi el căciula. A şoptit:

— Adevărul, să căutaţi adevărul în cărţi. Sunt şi cărţi mincinoase. Multe. Să învăţaţi a le deosebi pe cele bune de cele rele…

Vestea întoarcerii lui Bragadiru ne-a bucurat. L-am primit cu urale. Vechiul nostru dascăl era înduioşat. S-a uitat la fiecare dintre noi, s-a uitat şi la mine. Cam prin fundul clasei stam parcă.

— Tu, Darie, cât am lipsit eu de aici, ai mai citit ceva?

— N-am prea avut ce să citesc, domnule.

— Să treci pe la mine.

Trec în fiecare zi pe la învăţător. În fiecare zi îmi dă o carte. O citesc, i-o dau îndărăt, îmi împrumută alta. Mă scoate la tablă, mă ascultă la aritmetică. Înşir socotelile, adun, împart, înmulţesc. Mi-a ieşit rezultatul… Din băncile din faţă izbucneşte un hohot de râs. RâdeMitică — Mitică, băiatul lui Toma Ocî.

— De ce râzi, Mitică? întreabă dascălul.

— De cizmele lui Darie, domnule…

— Treci la loc, Darie.

Trec la loc. Mai râd şi alţii, molipsiţi de la băiatul luiToma Ocî…

Dascălul îl scoate pe Mitică Ocî la tablă.

— De ce ai spus că râzi?

— De cizmele lui Darie. A venit încălţat cu cizmele lui taică-său…

Într-adevăr, de când căzuse iarna, veneam la şcoală încălţat cu cizmele cu care făcuse tata armata la călăraşi. Erau mari cizmele pentru picioarele mele, mult prea mari. În fiecare cizmă îmi intra piciorul până sus, la încheietură. Abia le târam. Căpătasem între picioare răni. Mă frecau carâmbii cizmelor. Veneam la şcoală cu ce puteam. Zăbunul era rupt în coate, rupturile nu mi le cârpea nimeni. Căciula îmi cădea peste urechi — o căciulă veche, culeasă de prin pod.

Râdea Mitică de cizmele mele!… Asta l-a înfuriat pe dascăl. Niciodată până atunci nu-l văzusem atât de crunt. L-a ascultat pe băiatul cârciumarului. N-a ştiut să răspundă la nicio întrebare…
Era frumos, spălat, cu unghiile tăiate, cu ghetuţe potrivite pe picioare şi cu haina croită după comandă, la oraş.

Învăţătorul l-a plesnit la palme. Mitică tot a râs. A râs până l-a podidit plânsul de usturime… Se frângeau nuielele pe palmele lui. Bătea rar Bragadiru, numai când îşi ieşea din ţâţâni. Dar atunci, ţin-te bine, băiatule! Nu scăpai uşor… Totuşi, nu ne prea sinchiseam cine ştie ce. Cu bătaia eram învăţaţi de acasă, unde ne atingeau părinţii, fraţii şi surorile mai mari, cine se nimerea, cine se întâmpla. Vinovaţi eram, îndoială nu încăpea. Până a nu intra în clasă învăţătorul, ne îmbrânceam, ne păruiam, varul de pe pereţi îl luam pe zăbune. Ne mai loveam peste gură, peste nas, ne podidea sângele. Avea dreptate Bragadiru să ne mai ciocănească azi pe unul, mâine pe altul… DarFusulan nu. Din senin îi căşuna:

— Mitache, spune-i soră-tii să iasă diseară la poartă…Iliuş, ce face maică-ta? Tot văduvă? Aş vrea să-ţi devin tată pentru o noapte.

El, Dudu Fusulan, dascăl trimis de stăpânire să ne lumineze — noi, copii. Greu să te iei cu el de păr. Tot atât de bine gătit ca Mitică e şi băiatul cârciumarului de lângă gară, băiatul lui Bucur. Învăţătorul ia masa câteodată la ei, cu doctorul Ganciu şi cu alte acrituri ale satului. Era slab la minte băiatul. Dascălul m-a aşezat cu el în bancă. Îl ascultă. Am voie să-i şoptesc lui Micu Bucur şi să-l ajut să răspundă cât de cât. Primesc pentru asta, drept plată, un covrig pe săptămână. Lucru mare să primeşti un covrig pe săptămână…

Sună clopotul de recreaţie. Ne aflăm în mijlocul iernii. Ieşim în curte şi ne jucăm. Am plecat de acasă, dimineaţa, nemâncaţi. Fiecare scoate din geacul lui ce şi-a adus. Unii o bucată de mămăligă prăjită pe tăciuni, alţii boabe de porumb coapte. Suntem peste optzeci în clasa asta care acum nu mi se pare atât de mare — optzeci de copii înghesuiţi câte zece- doisprezece într-o bancă. Din optzeci de copii, doi scot în fiecare zi, la recreaţie, din geac, din sân, câte o bucată de pâine. Unul din copiii aceştia e din neamulCărăbaşilor. Cărăbaşii sunt bogătani: au pământuri, au oi,au bivoli, au vaci. Niculae Cărăbaş e singurul dintre băieţi care vine cu pâine la şcoală. În fiecare zi vine cu pâine la şcoală!… Mai vine cineva cu pâine la şcoală: fata lui Niţu, mecanicul de lângă gârlă, care şi-a adus nevasta de dincolo de hotar şi care are maşină de treierat. Pe fată o cheamăOrzu Margareta. E singura dintre copii care umblă totdeauna încălţată. Da. Încălţată, îmbrăcată cu rochie de oraş, pieptănată, cu bariş albastru pe cap şi cu ghiozdan de piele. Are ochi albaştri Orzu Margareta şi buzele puţin ţuguiate. Maică-sa e nemţoaică. Pâinea pe care o mănâncă e albă ca zăpada.

Ne strângem în jurul lor şi ne uităm cum se îndoapă cu pâine!… Ne lasă gura apă după pâine. De la venirea toamnei, în casa noastră nu se mai frământă şi nu se mai coace pâine.

Îl aud pe al lui Ciuciumiş, pe ăl mic, pe Călin:

— Dă-mi, măi Cărăbaşule, o fărâmă de pâine.

— De ce să-ţi dau?

O aud pe Pietricica, fata pândarului:

— Dă-mi, fă, Margareto, o fărâmă de pâine.

— Tu n-ai părinţi să-ţi dea? De ce să-ţi dau eu?

O fărâmă de pâine… O fărâmă de pâine…

Tata a întârziat în sat. S-a dus să-şi cumpere tutun şi a întârziat. Mâncăm fără el, ne culcăm, aşteptăm să adormim.

Lampa arde. Cu lumină mică arde lampa. Îl aud pe tata cum intră în casă. O văd pe mama cum se ridică din pat şi-i dă să mănânce, să înghită ceva.

Tata îi vorbeşte mamei:

— Dascălul vrea să-l trimitem pe Darie la şcoală. Osă-i facă el rost de bani de drum. Ofiţer o să-l facem peDarie… Scot capul din aşternut şi-l întreb:

— De ce numaidecât ofiţer?

— Fiindcă la şcoala la care o să te ducă dascălul nu se cere nicio cheltuială. O să dai examen şi, dacă o să reuşeşti, o să stai acolo pe contul statului până când o să ieşi ofiţer. O să ai leafă. La altă şcoală nu pot să te trimit.

Cu ce să te ţin?…

Niciun băiat din sat n-a ajuns ofiţer până acum. Unul, de dincolo de luncă, din cătun, de-alde Cârlig, s-a lipit de armată. A fost făcut căprar, sergent, pe urmă plutonier. A rămas să-şi facă veacul în oştire până o îmbătrâni. Vine câteodată în sat să-şi vadă părinţii, rudele. Se mândresc cu el alde Cârlig. Sabie în teacă, cu ciucuri atârnând la mâner, tunică lipită de trup de parcă ar purta pe dedesubt corset ca ţaţa Polina, cizmele oglindă, lună. Sabia: zdronc, zdronc… Cizmele: scârţ-scârţ. Trece pe uliţă. Îl priveşte lumea. Muierile se târcâie pe ele de poftă. Dada Zvâca le ocărăşte:

— Ce vedeţi, fa, la el? I-a crescut guşă sub gât de gras. Stau bucile să-i plesnească de atâta osânză. Potaie. Trântor. Ptiu!

Scuipă în urma lui dada Zvâca.

— Ca să dea conced la soldaţi — o zi, două –îi punguie. Poate că aşa va spune şi de mine dada Zvâca, dacă mă voi face ofiţer.

Îmi acopăr faţa. Va să zică o să pot merge la şcoală! Că o să mă fac sau nu ofiţer, asta e altă poveste. Ceea ce-mi place este că o să pot merge la şcoală într-un oraş îndepărtat, să învăţ carte…

Din noaptea aceea nu am mai trăit decât cu un gând:la toamnă o să mă duc la şcoală… O să mă duc la şcoală…

Îl întâlnesc pe Elefterie Baboi, a doua zi dimineaţa. Am venit amândoi la şcoală mai devreme decât trebuie. Aş vrea să tac, să nu-i spun o vorbă. Parcă mă zgândără cineva. Eu am venit la şcoală să învăţ, Lefterie, de mână cu frate- său.

— Lefterie, eu o să mă duc la şcoală, la liceul militar. Mi-a spus tata.

— Îmi pare bine. Mie mi-a trecut vremea. Aş fi fost acum în clasa a patra, dacă m-ar fi dat maica, dacă ar fi putut să mă dea…

A crescut înalt Lefterie Baboi, s-a deşirat. Tuşeşte tot mai des. Scuipă în batistă, scuipă roşu.

— Tuşeşti…

— Ce să fac?! N-am scăpat de boală. Mă roade. Mă sapă. La primăvară, la toamnă, cine ştie, mă potolesc pe vecie. Se preface vesel — de o veselie zgomotoasă, neadevărată.

— De ce vorbeşti aşa?

— Cum să vorbesc altfel?… îmi vine să turbez de dudă. Auzi? Să nu-mi găsesc eu leacul!… Să mor! Să rămân ţeapăn, îngheţat. Să mă acopere groparii cu pământ. Să nu mai văd, să nu mai aud nimic. Şi lumea să meargă înainte. Câmpul să înflorească. Să-l lumineze ziua soarele, noaptea luna şi stelele, şi eu, eu să nu mai ştiu nimic, să nu mai simt nimic…

— Tot omul moare, îngân eu.

— Moare, nu zic că nu moare, dar moare după ce a trăit.

Eu n-am trăit. Abia am început să pricep viaţa. Auzi? Să mor!… Şi să rămână atâtea cărţi necitite de mine!… Să se fi întâmplat şi să se întâmple atâtea pe lume, atâtea, de care n-am mai avut timp să aflu, să aud. Îmi vine să urlu!… Şi totuşi! Nu trebuie să-mi pierd capul. Trebuie să mă ţin, să mă bucur de viaţă până la ultima clipă… Lângă Elefterie Baboi, frate-său, ăla micu, Matei. Se zgribuleşte. Se îneacă. Tuşeşte din adâncul pieptului.

— Tuşeşti şi tu, Matei?

— Şi eu.

— Stăm toţi într-o odaie, nu ne putem feri. Boala se ia, mă lămureşte Lefterie. Ştii, Darie, am găsit câteva cărţi grozave la băiatul lui Isopescu. M-a chemat şi mi le-a pus în braţe: „Mă, al lui Baboi, ia cărţile astea, că mă încurc în ele prin odaie. Nu-mi trebuie. ” Le-am luat. Să treci pe la noi, să ţi le împrumut şi ţie…

— Când se mai usucă noroiul, îi spun. În cătun noroiul e până la burta calului. Cum îl aduci pe Matei la şcoală?

— Ciuş, până urc şoseaua la Buciuc… Grijuliu, al lui Bucur mă îndeamnă, după ce pleacă Baboi şi intrăm în clasă:

— Nu împrumuta cărţi de la Lefterie. Le-a citit, a suflat în pagini. Iei şi tu oftica. Dă-le încolo de cărţi!… Decât învăţat ofticos, mai bine măgar sănătos…

Ferestrele şcolii sunt fumurii. Pereţii, coşcoviţi, gălbui. Scoate fum soba de tinichea. Numai până se înfierbântă scoate fum soba. Pe urmă, duduie. Trosnesc buturugile în ea.

Dincolo de ferestre, arborii goi, cerul vânăt, spart, peticit…