XIII Sfinţi fără ochi

În susul liniei ferate, a treia casă de la noi, trăieşte Dioaica, descântătoarea. Fraţilor şi surorilor mele, Dioaica le-a tăiat buricul. Numai mie nu. Dar şi pe mine, ca şi pe ceilalţi, Dioaica m-a scăldat, Dioaica m-a oblojit când am fost bolnav. În casa Dioaicii am fost dat cu capul de grindă, iarna, de sfântul Vasile, până am împlinit trei ani. Am socotit-o şi eu pe Dioaica drept moaşă-mea.

E o femeie măruntă, măruntă, tare adusă de spate. Ai crede că are un gheb în spate. Niciun gheb n-are, sau dacă are unul, e ghebul anilor pe care Dioaica i-a trăit şi care, unul după altul, ca nişte pietre grele i s-au lipit dedesubtul cefei. Ochii Dioaicii sunt mici, rotunzi ca nişte ochi de viezure, luminoşi. Sunt partea cea mai vie din fiinţa ei. Dacă ai putea să-i vezi numai ochii!… Dacă nu te-ai lovi cu privirile de nasul care îi atârnă peste buze, ca un cioc de vultan, de fălcile căzute, de gura ei zbârcită fără niciun dinte, ai crede că abia are douăzeci de ani. Dincolo de ochi îi arde poate cu vâlvătăi mari sufletul, despre care oamenii spun că şi l-a vândut, din tinereţe, diavolului.

Nu numai pe mama a moşit-o Dioaica. A moşit cam un sfert din muierile satului. E văduvă. Are un singur băiat, pe Tobei. Aria lor, goală. Casa, mai mult colibă. Zidurile, strâmbe, de paiantă, o fereastră şoldie, o uşă care nu se închide niciodată cum trebuie. Acoperişul de paie. Te miri cum n-o suflă vântul de pe faţa pământului. Uite că n-o suflă… E aşezată sub coastă casa. Un şanţ adânc o apără de şuvoaie vara, când se întâmplă să plouă cu găleata, ploaie repede, răpăială deasă, bogată… În toată aria, doi salcâmi bătrâni, sfrijiţi, cu trunchiurile strâmbe, noduroase. Până şi pământul de sub ierburile din aria Dioaicii e sărac, pământul aspru, pietros. Zgârâi cu băţul pământul şi dai de humă galbenă, nisipoasă, văroasă, de clisă care opăreşte rădăcinile buruienilor.

Tobei a intrat la linia ferată. Pleacă dimineaţa din gară cu un sac de scule în spinare. Poartă în mână un ciocan cu coada lungă. Merge de-a lungul liniei ferate în aşa fel încât mereu o şină se găseşte între tălpile lui. Loveşte şina la încheieturi cu ciocanul. Şina sună bine. Tobei face câţiva paşi, sună din nou. Dacă îi spune sunetul că s-a slăbit un şurub, cată beteşugul, îngenunche lângă linie, scoate cheia, strânge şurubul slab. Mai departe porneşte. Mereu sună. Mereu loveşte şinele cu ciocanul, îngenunche, se opinteşte la strânsul şuruburilor de mii de ori pe zi. E şi asta o treabă. Iarna îl spulberă, îl pătrunde vântul, îl îngheaţă. Vara, Tobei hălăduie lac de apă.

Pleacă din gară pe şina din stânga. Pe la amiază ajunge la primul canton dinspre Ruşi. Acolo mai stă de vorbă cu nevasta cantonierului, se aşează la umbra unui salcâm, îşi înfulecă bucatele din traistă. Bogate bucate: un codru de mămăligă, o ceapă pe care o sparge cu pumnul şi dintr-un colţ al unei cârpe desface sarea în care întinge cu mămăliga, cu foaia de ceapă. Sunt zile când ceapa e înlocuită cu usturoi, sunt zile când usturoiul e înlocuit cu un fir gros de praz. Asta se întâmplă spre primăvară. Oamenii dezgroapă atunci snopul de praz din bordei şi-l mănâncă, înainte de a ieşi de sub coaja pământului verdeţurile.

Tobei se întoarce la gară pe cealaltă şină. Îi place munca la căile ferate. La sfârşitul lunii primeşte un pumn de gologani, de trei ori mai mult decât ar primi dacă s-ar fi băgat argat la arendaş sau dacă s-ar fi dus la oraş să muncească cu ziua. Nici duminica n-are odihnă. Atunci şesul e pustiu. Tobei îşi face munca în grabă şi, înainte de chindie, dă cheia în primire picherului din gară, coboară la cârciuma lui Bucur, trage pe gât câteva ţuici. După asta se întoarce acasă hăulind pe şoseaua satului. Se opreşte câteodată în faţa primăriei şi dă cu căciula în pământ.

— Ai ceva cu mine, primarule? Pe mine nu mă poţi scoate cu jandarmii pe moşia boierului. Eu sunt om al statului, auzi?

Nu se fereşte, dacă şi-a întrecut măsura la băut, să-l înjure de luceferi, de anafură, pe primar. Într-adevăr, primarul n-are ce-i face, nu se află sub mâna lui.

Când i s-a urât să trăiască numai lângă maică-sa, Tobei s-a însurat.

Ca şi maică-sa, Tobei e mărunt, răsucit, vânos şi, când te uiţi la el, ţi se pare că e închegat numai din oase şi zgârciuri. Are mână ageră, ochi albaştri şi faţa suptă toată, trasă spre ceafă.

Cine să-l ia de bărbat pe Tobei! Peste cinci sate şi-a găsit nevastă! Bâca o cheamă pe nevastă-sa. Tot cât el de măruntă. Îi găteşte mâncare, şi Tobei aşteaptă ca nevastă-sa să-i nască prunci. O să-i nască.

— Câţi copii vrei să-ţi nască nevasta, Tobei?

— Câţi o fi ea sorocită să nască…

— Cu ce o să-i creşti?

— Cu palmele. Cu palmele astea amândouă…

Palmele lui Tobei sunt îngroşate de bătături. Dacă dă toată ziua cu ciocanul în şinele trenului! Nici nu i-ai putea ghici în palmă. Pielea s-a umflat, s-a jupuit — se umflă, se jupoaie mereu…

În sat, cu cât e un rumân mai sărac, cu atât are mai mulţi copii. Unde cresc doi, pot să crească şi trei. Păi, dacă te-ai apucat să faci trei, cu al patrulea nu e greu. Creşte din ce rămâne de la ceilalţi, fărâmituri la masă, zdrenţe cârpite pentru îmbrăcat… Copiii pot umbla şi goi, vara. Iarna, mai stau în casă lângă soba afumată, călduţă…

— Patru, mai înţeleg! Dar nouă?

— Ce? Nouă ţi se pare un număr mare? Tudor are zece, Beşcu unsprezece, Măciucă treisprezece — i-au murit patru…

— Şi vă mai plângeţi că vă mănâncă sărăcia! Spune Iordache Diman. N-am lăsat muierea să-mi nască decât doi copii, un băiat şi-o fată…

— Şi dacă mor?

— Cum o să moară? Copiii mei sunt sănătoşi tun…

Ne bolnăvim de deochi, ne lungim pe prispă. Ne doare capul şi obrajii ne ard, aprinşi, dă cineva fuga, o cheamă pe Dioaica. Vine în grabă. Ne aşează cu capul în poala ei, ne trage pe la tâmple, ne trage pe grumaz, apoi ne frământă încheieturile mâinilor, degetele. Între timp, printre buze, rosteşte descântece:

O miluie cu ceva mama. Pleacă Dioaica. Mai zăceam un ceas, două, câteodată zăcem o zi, două, o săptămână, până ne saturăm de zăcut şi ne facem bine…

Ne bolnăvim de friguri — în fiecare vară ne bolnăvim de friguri toţi copiii din casă, toţi copiii satului. Dinspre baltă vine boleşniţa. N-ai cum s-o opreşti. Doctorul Ganciu spune că frigurile se vindecă uşor cu chinină. Dar el n-are chinină la dispensar, are numai câteva borcane de sticlă, goale. S-au păstrat cândva, mai demult, în borcane, alifii. La gura borcanelor, păianjenii au ţesut pânză. Praful a tot căzut şi-a îngroşat, a înnegrit pânza de păianjen. Se află destulă chinină la oraş, e scumpă foc, n-o cumpără rumânii. Vin totuşi, o dată pe an, în toiul verii, la dispensar, câteva pacheţele de chinină. Cireş, agentul sanitar, cumpără cretă de la prăvălie, o pisează, o amestecă cu chinina — să fie mai multă chinină — o împarte la oamenii care au copiii bolnavi — şi cine nu-i are, numai popa Bulbuc şi cârciumarii — şi cere în schimb, pentruel şi pentru doctorul Ganciu, ouă proaspete. Bei amestecătura topită în gură, amăruia amestecătură, o verşi îndată, o aruncă stomacul afară, cu nimic nu te-alegi.

Mai bine bei zeamă de salcie…

Curăţă dada cu cuţitul coajă de salcie — avem o salcie mare în arie, în faţa casei, lângă fântână, pe care cresc omizi groase, verzi, cu boabe albe pe spinare… Taie în bucăţi coaja, o pune la fiert în ulcică. De trei ori dă fiertura în clocot. Se răceşte.

— Bea, Darie!…

— Câte linguri, dadă?

— Până te saturi…

Culege dada de pe câmp, de pe răzoare, sunătoare. Buruiană rea sunătoarea, până şi botul boului o ocoleşte. Ne lipeşte două foi late pe mână, deasupra încheieturii, ne înfăşoară mâna, peste foi, cu cârpă — strâns ne-o înfăşoară. Parcă n-ai avea nimic la început. Peste un ceas locul legat arde, foaia a început să frigă pielea. Te ustură parcă şi măduva oaselor…

— Simţi ceva?

— Mă ustură, dadă…

— Dacă ustură, o să te vindeci. Mai stai legat…

— Nu mai pot îndura.

— Trebuie.

A căzut legătura. Dezlipim sunătoarea. Pielea e roşie, crăpată, umflată — carne vie unde a fost frunza, rană în toată legea… Umblăm cu rana deschisă o săptămână, mai mult de-o săptămână, o ferim de muşte.

— Buba mea a prins coajă…

— Să nu rupi coaja, diavole…

— N-am s-o rup…

Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă,proaspătă — piele nouă, semn pe toată viaţa — dar de friguri ai scăpat? Am scăpat!

Scăpăm de friguri. Dă peste noi năjitul. Ni se umflă gingiile — gingia de sus şi gingia de jos. N-ar fi nimic dacă s-ar umfla şi-ar trece. Sub umflătură răsar bube mici, cât măciulia chibritului, cu vârful alb. Se sparg, răsar altele. Gura toată e o singură rană. Doare carnea, putrezeşte, sub putreziciune, tot carne bolnavă. Nu doare numai carnea. Dor dinţii. Dor şi rădăcinile dinţilor. Ne descântă Dioaica de năjit. Ne descântă Petria. Ne clătim gura cu leşie de dimineaţa până seara târziu când, istoviţi, izbutim să adormim. Ne trezim. Ne zvârcolim. Adormim iar. Aşa somn!

Trece şi năjitul… îl ia vântul şi-l duce departe, în alte ţinuturi.

Ai fată şi e cam urâtă, nu poţi s-o măriţi. O chemi pe Dioaica şi-ţi spui păsul. Dioaica pregăteşte farmece. Rămâne mulţumită mama fetei. Şi Dioaica e mulţumită, şi fata. Dioaica le-a spus că o să pice pe drum de seară peţitori. Pică şi peţitori uneori, alte dăţi nu pică nimic, dar femeile care au fete de măritat, fete care nu se mai mărită, nu-şi pierd nădejdea şi cred în puterea farmecelor bătrânei.

Peste multe sate i s-a dus Dioaicii vestea.

S-a măritat o fată frumoasă şi, pe lângă frumuseţe, pe lângă tinereţe, fata a adus la casa bărbatului lacra cu ţoale, zestrea, într-o sfoară de pământ, în vite. Poţi să te miri cât vrei, dar lumea e cum e lumea. Flăcăul abia însurat îşi uită nevasta frumoasă acasă şi începe să alerge după altele. Te duci la Dioaica să dezlege descântecul de urât pe care ţi l-au făcut duşmancele.

Şi din asta se alege cu ceva Dioaica.

Alde Măciucă stau vreo şaptesprezece-optsprezece într-o odaie. Măciucă ăl bătrân cu baba, cu trei băieţi însuraţi, cu nevestele, cu copiii lor, băieţi şi fete mai mari, mai mici, claie peste grămadă. Au casă mare, da-n celelalte odăi bagă oile iarna, să fete la căldură miei graşi. N-au pat în odaie — piei uscate, de oaie, întinse pe jos, căpătâie pe lângă pereţi, fereastra prinsă-n cuie, să nu se deschidă niciodată, să nu pătrundă gerul înăuntru. Dorm pe piei cu lâna netunsă. Goi dorm, fiecare cum i-a născut maică-sa, să nu strice, să nu rupă cămăşile. Au puţine cămăşi, una de om, toate miros a urdă, a zer, a oaie plouată…

Iubeşti o fată şi ea nu te bagă în seamă, deşi eşti, cum nu se mai poate închipui, ditai cruce de voinic! Iei drumul casei de sub coastă.

— Ce mă fac, mamă Dioaico? Nu se uită a lui Măciucă la mine.

— Care din ele?

— Paraschiva…

— Să-ţi facă baba de dragoste, dar ce te găsi pentru a lui Măciucă, maică? Alta nu văzuşi?

— Uite că nu văzui, mamă Dioaico…

Moare mama! După atâta zăcere, am ajuns cu toţii să credem că acum i-a venit sfârşitul. Nu mai poate nici să vorbească. Zile întregi nu deschide gura. Buzele plesnite, umflate le mai poate mişca, semn că vrea o înghiţitură de apă… Pieptul i se ridică, se lasă în suspinuri…O păzim cu lumânările aprinse. Surorile îi şi doresc moartea. Au obosit de atâta vegheat…

Tata a mers la negustor, a vorbit să-i dea peste un ceas ori peste o zi câteva scânduri pentru un sicriu, un lemn pentru cruce.

Moare mama!… Moartea ei, acum, e privită ca o uşurare. Nu e deloc plăcut să stai luni şi luni în casă cu un om care abia respiră, cu cineva care a şi început să putrezească. Dar uite, mama nu moare. A deschis ochii. A început a mişca mâinile. A prins grai.

— Daţi-mi ceva să mănânc…

I se dă să mănânce. Trece un ceas, mai trece unul, şi mama cere iarăşi de mâncare.

Începe să capete puteri. Umblă prin casă proptindu-se de ziduri. Iese în faţa casei. Se sprijină de stâlpi. O ţin picioarele, minunea minunilor.

Mama umblă prin arie. Stă pe vatră şi ajută la pregătirea prânzului.

A început să şi râdă mama, ea care înainte de a fi bolnavă râdea atât de rar.

Viaţa, era gata s-o părăsească, i s-a întors dintr-o dată în trup.

Se miră doctorul Ganciu, se miră Dioaica, se miră toţi oamenii şi vin s-o vadă ca pe cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărâm.

Mama nu poate să răspundă întrebărilor care i se pun. Ştie că a fost bolnavă. Ştie că zile întregi nu şi-a dat seama de nimic. Ştie şi altceva: că niciodată n-a crezut că sfârşitul ei este aproape.

— Aveam copii. Trebuia să mă fac sănătoasă să-i cresc. Cui era să-i las? Cine să-i spele? Cine să-i cârpească? Cât am fost bolnavă m-am gândit mult — şi la multe. Numai la moarte nu m-am gândit. Şi, uite. Nici moartea nu s-a gândit la mine. A trecut pe lângă patul meu şi nu s-a oprit… Cred că omul, dacă nu e prea bătrân, moare dintr-o boală numai dacă îi e frică de moarte, dacă se gândeşte el la moarte… De ce să mă fi gândit eu la moarte?… M-am gândit la viaţă. La viaţa mea, la viaţa copiilor mei… E bună viaţa…

Pielea obrazului, întinsă pe oase, e galbenă, e de un galben care bate în negru…

Oamenii dau din umeri, se minunează, pleacă; ducă-se…

Se pare însă că sănătatea mamei nu-mi prieşte mie. De la un timp sunt mereu bolnăvicios… Câteodată mă doare capul. Câteodată mă dor mâinile, picioarele. Nu fac nimic şi totuşi mă simt tare obosit. A început să nu-mi mai placă niciun fel de mâncare. Burta mi s-a umflat. Mereu mi se umflă burta, abia mă mişc.

Am fost luat în braţe de tata şi dus la doctorul Ganciu.

— Ce e, mă? Te-ai bolnăvit? Dracul te-a luat! O să mori!…

Îmi ridică până la gât cămaşa, mă întinde pe canapea, începe să bată pe pântecul meu, cu degetele, toba. Burta mi-e umflată într-adevăr ca o tobă.

Caută într-un dulap şi dă câteva prafuri tatii.

— Să le bea cu apă.

Mă prind de tata ciuş. Mă duce acasă. Topeşte prafurile într-o ulcică şi mestecă doctoria până se face albă, ca apa de var.

— Bea, Darie…

Beau apa lăptoasă. E amară. Îmi face greaţă. O arunc afară.

Am tot băut apa în care au fost topite prafurile doctorului Ganciu. Sănătatea s-a depărtat şi mai mult de mine. Au chemat-o şi pe moaşă-mea Dioaica. Şi ea m-a bătut cu degetul pe burtă, m-a bătut cu degetul pe spinare, m-a pipăit pe la vintre, pe la subsuori, şi nu s-a dumerit cu ce-ar putea să mă lecuiască. M-au scos în tindă şi m-au aşezat pe un maldăr de paie, lângă foc. Dioaica a cerut o bucată de tinichea şi a făcut din ea un fel de tingire. A înfipt-o în vârful unui băţ crăpat la cap. L-a trimis pe tata să caute câteva bucăţi de plumb la prăvălie.

S-a întors tata cu plumbul. Dioaica a pus plumbul în tigaie şi l-a topit deasupra focului.

Lângă mine, o strachină mare, plină cu apă. Dioaica o să răstoarne plumbul topit în apă. În formele pe care o să le ia plumbul răcit în apă, o să citească leacul care-mi trebuie. Răstoarnă Dioaica în strachină plumbul topit. Plumbul pârâie, plesneşte, o bucată mare de metal fierbinte îmi sare în obraz, mi se lipeşte de obraz. Iată leacul. Mă ustură obrazul de arsură.

Boala a trecut singură. Singură a-venit — ca boala mamei — singură a plecat. Diavolul s-o ia pe Dioaica!Nu cred în vrăjile ei. Nici mama nu crede în vrăjile ei, dar când e strâns în chingi de suferinţă, rumânul începe să creadă în orice.

Ţârcovnicul Florea Floacă a pus ochii pe o fată din satul vecin. E slab şi zbârcit ţârcovnicul. Oftica îi mănâncă pieptul pe dinăuntru. Cântă în strană şi cântă frumos. Eşi bun de gură şi scrie ca nimeni altul în sat. Ar puţea să se facă notar, dar are două păsuri: fetele îl văd că i-a cam trecut vremea însuratului şi ştiu că-l paşte moartea. Nu-l vor de bărbat. E numai ţârcovnic. Altceva nu mai e. Câştigă ceva, dar nu destul. Dacă-l ia una, cu tot beteşugul care ar putea să o lase văduvă înainte de vreme, cel puţin să fie cineva. Altfel ar sta lucrurile, dacă ţârcovnicul ar putea deveni şi notar. Pacoste! Postul de notar nu e gol. Gică Stănescu are într-adevăr sănătatea cam şubredă, dar slujba şi-o face. Poate să-l ducă ţârcovnicul pe notar la groapă. Asta e o socoteală. S-ar putea întâmplă însă şi de-a-ndoaselea, adică să-i scrie notarul ţârcovnicului actul de moarte în condica primăriei.

Astea le gândeşte şi le vorbeşte satul. Ţârcovnicului i-a intrat, ca un cui în cap, un gând: el ar putea grăbi prin farmece moartea notarului.

Serile s-a tot dus la Dioaica şi s-a sfătuit cu ea.

— Treabă grea, i-a spus Dioaica. Până acum n-am omorât cu farmece pe nimeni. Păcat mare să omori omul cu farmecele, dar dacă plăteşti bine, am s-o fac şi p-asta…

Ţârcovnicul a plecat la oraş, s-a îndatorat la bancă şi i-a adus moaşă-mi Dioaica punga cerută.

Dioaica i-a descântat farmecele.

Numai Dioaica şi ţârcovnicul ştiu taina. De la cine a aflat satul? Poate ţârcovnicul să nu-şi fi ţinut gura. Gura Dioaicii parcă ar fi cusută. O vorbă nu-i iese mai mult decât vrea ea să spună. Şi asupra îndeletnicirilor ei vrăjitoreşti n-ar da o lămurire, chiar dacă ai pica-o cu ceară.

Spre gară, sub un deal, cimitirul, al cărui cuprins, de când cu holera, s-a lărgit. Sub linia ferată, la cinci-şase paşi numai, vechea biserică de lemn. Din gură în gură se ştie că biserica a fost clădită dintr-un singur lemn, dincolo de Dunăre, mai demult, pe vremea turcilor, de un meşter de prin împrejurimile Plevnei.

Au plecat oamenii cu săniile, iarna, au trecut pesteDunărea îngheţată şi au adus-o gata. Meşterul a venit, a încheiat grinzile, a încheiat acoperişul. Apoi a venit, tot de dincolo de Dunăre, alt meşter, care a zugrăvit câteva icoane de lemn şi le-a prins pe pereţi. Asta e toată biserica. Pot să încapă în ea până la douăzeci de oameni, atât o fi fost satul pe vremea când s-a clădit biserica.

Pământul s-a scufundat sub ea şi biserica din cimitir a rămas şi mai măruntă. În clopotniţă îşi au cuib bufniţele, care se văietă noaptea pe stâlpii de telegraf ai liniei ferate.

Numai morţii sunt duşi la biserica asta. Acolo le cântă popa slujba. Un copil urcat în clopotniţă trage clopotele. Bufniţele se sperie şi ies năucite în lumină. Icoanele vechi au fost mâncate de carii. Când moare cineva în sat, oamenii se duc să-şi însoţească mortul, cu popa, în biserica din cimitir.

A murit un băiat de două săptămâni cu fălcile încleştate, de apucat. L-au dus acolo să-i cânte slujba. S-au aprins lumânările. Oamenii au tresărit: sfinţii nu mai aveau ochi. Cineva venise, cu vârful cuţitului scosese ochii sfinţilor.

— Cine a putut să facă asta? se întreba popa. Sfinţii au rămas fără ochi. Gândurile oamenilor s-au îndreptat spre Dioaica.

— Dioaica a scos ochii sfinţilor… Jandarmul Niculae Mieluşel a chemat-o la post, a tupungit-o, a stâlcit-o, a călcat-o în picioare şi i-a spus să are s-o trimită legată la oraş.

Dioaica a rostit:

— N-am scos eu ochii sfinţilor. Dacă nu i-am scos, nu i-am scos, iaca, omoară-mă!Încarcă-ţi sufletul de păcate! Omoară-mă! Să mă porţi în spinare pe lumea cealaltă, cum îl poartă Cain pe Abel…

Niculae Mieluşel s-a mulţumit s-o ia de spate şi s-o arunce ghem în ţărână din faţa postului.

A plecat Dioaica târându-se. S-a oblojit, s-a însănătoşit. Sfinţilor, cât sunt ei de sfinţi, ochii devopsea albă, odată scoşi, scoşi au rămas!…

— Ei şi? spune domnul Dumitrescu. Dacă sunt sfinţi, pot să vadă şi fără ochi. De ochi n-au nevoie decât oamenii.

După răscoale — putreziseră cei împuşcaţi, în morminte fără cruci, se veştejiseră şi putreziseră deasupra mormintelor rânduri-rânduri de iarbă; se întorseseră betegi, dar se întorseseră pe la casele lor şi osândiţii la puşcărie în procesele care au urmat răscoalei — s-a dat jos din tren, în gară, într-o noapte, cu un geamantanaş în mână, un bărbat înalt, roşcovan la obraz, cu mustăţi lungi cu sfârcurile răsucite în sus. Plecase trenul cu ferestrele luminate. Spre Dunăre plecase. Rămăsese pe peron bărbatul roşcovan. Lumina peronul un felinar în care pâlpâia o lampă cu gaz. De jur împrejur, noaptea. L-a întrebat Ruţu, acarul:

— Încotro aveţi drum?

— Am treabă în satul ăsta, mâine. Aş vrea să dorm undeva, pe aici, până dimineaţă.

— Cam greu. Satul n-are han. Numai cârciumi. Nu prea se opresc pe la noi călătorii. Trec numai…

— Dar aşa, la un caz ca ăsta, nu se află undeva un pat, oricum ar fi, să-mi întind oasele? Plătesc pentru găzduire. Plătesc şi pentru osteneală.

— Să căutăm. Să cer voie domnului şef să te însoţesc în sat, în cătun. O să batem la o poartă. Poate că avem noroc. Au coborât amândoi malul, au trecut podul, au intrat în cătun. Acarul a spus:

— Stă pe aici o fată bătrână, singură. Are casă cu două odăi. Să dormi dumneata într-una din odăi până mâine dimineaţă.

A bătut la poarta fetei lui Pândele Ciuşcă, fată îmbătrânită fără măritiş. L-a primit fata bătrână pe mosafir pentru o noapte. Acolo a rămas. Satul a aflat că-l cheamă Dumitrescu. Un timp a stat mai mult în casă, pe urmă a ieşit în arie, pe urmă în uliţă, la vorbă cu rumânii.

— A aşteptat Ştefana cât a aşteptat. Norocul şi l-a aşteptat.

— Ba încă noroc, nu glumă!… Să se mărite cu un târgoveţ…

Dumitru Dumitrescu a trândăvit o vreme căutând mereu să găsească de lucru, să-şi făurească un rost. Rumânii îi spuneau:

— Ar fi bine să te faci preceptor, domnule Dumitru, că pari om de ispravă, n-o să ne pui în frigare dacă o să mai întârziem în anii răi cu plata birului.

— Vă mulţumesc de încredere, dar eu la stat nu intru.

— De ce? Mare treabă nu e. Şi leafa e leafă. Munceşti ori nu munceşti, o primeşti întreagă la capătul lunii.

— Sunt bani care frig mâinile…

— Banii pe care îi mănâncă jandarmul, de pildă…

— Şi logofeţii…

— Şi primarul…

— Dar nici ai popii nu sunt mai breji…

— Numai banii dascălului sunt curaţi, că-şi sparge capul pentru ei cu copiii noştri, să-i înveţe carte…

— Când şi-l sparge…

— La răscoală, unii jandarmi au trecut de partea norodului…

— Puţini. Cei mai mulţi au tras în norod…

— Grădină fără uscături nu se poate…

— Prea multe uscături se află în grădina noastră…

— Boierii…

— Nu puturăm scăpa de ei…

— Era şi greu. Ei cu puşti, cu tunuri, noi cu ciomagul…

— Ne răcorirăm cel puţin sufletul. Ne sărarăm cel puţin inima…

— Dar şi l-au răcorit şi ei pe al lor…

— Câţi boieri să fi murit la răscoale, pe ţară?

— Câţiva. Pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână, spune domnul Dumitru Dumitrescu, care pare a şti multe.

— Şi logofeţi?

— Puţini. Pot fi număraţi pe degetele de la amândouă mâinile. Mai rămân degete.

— Şi câţi desculţi au omorât boierii după răscoale?

— Unii spun unsprezece mii, alţii cincisprezece, alţii spun că ar fi fost împuşcaţi şi ucişi în bătăi şaptesprezece mii de ţărani — bărbaţi, femei, copii… I-au omorât fără să-i scrie în condici, ca să nu li se facă niciodată socoteala, spune domnul Dumitru Dumitrescu…

— Au măcelărit ţara ticăloşii. Au s-o măcelărească ori de câte ori o să ridice fruntea.

— Asta atârnă de noi toţi.

— Cum adică?

— Dacă ţara o să se ridice ca acum câţiva ani, fără legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără conducere şi fără plan, o să se întâmple la fel. Boierii, cu jandarmii, cu armata au să măcelărească ţara.

— Cine să ne conducă?

— O să se găsească, la timpul potrivit, oameni potriviţi, mai spune domnul Dumitru Dumitrescu.

— Acum unde sunt?

— Se vor fi aflând ei pe undeva. Dacă nu se vor fiaflând pe nicăieri, au să se nască…

— Adu-i, Doamne! Adu-i, Doamne, mai curând, se închină Stoian Gonciu, veteran, ca şi gornistul Diş, din războiul de la 77…

— Apoi, moş Gonciule, n-o să-i mai apuci.

— O să-i apuce ăştia care acum se joacă în pulberea drumului…

Eu mă jucam în pulberea drumului. De-a caii mă jucam. Cu Iţicu. Cu Tutanu, cu Turturică, cu Gângu mă jucam. Iţicu era calul meu. Calul lui Turturică era Tutanu. Gângu nu era nici cal, nici călăreţ. Fugea ca mânzul, pe lângă herghelia noastră. Dacă Iţicu era calul meu, mă urcam eu în spinarea lui. Îl atingeam cu nuiaua. Ca pe un cal adevărat îl ardeam cu nuiaua. Iţicu fugea, necheza…Apoi, Iţicu ostenea de atâta alergătură. Deveneam eu cal. Iţicu devenea călăreţ. Era rândul meu acum să alerg, să nechez, să-l port în cârcă pe Iţicu. Cal nărăvaş eram. Nechezam, sforăiam pe nas, mă speriam, îl trânteam pe Iţicu în ţărână.

Plângea:
— Nu mă mai joc cu tine. Dinţosule…

— Să-ţi fie de bine…

Oamenii vorbesc fel de fel de lucruri despre Dumitru Dumitrescu, ginerele lui Pândele Ciuşcă.

— O fi spion, trimis de boieri să ne încerce…

— Ori un răufăcător, care s-a ascuns aici, între noi, de poliţie…

— Ori un cap al răsculaţilor, care caută să-şi piardă urma…

— Cine ştie!… Vorba aia: hoţul cu un păcat, păgubaşul cu o mie…

Dumitru Dumitrescu, până la urmă şi-a găsit rostul: face misitie pentru greci — cumpără pentru greci cereale de la rumânii care au cereale de vânzare. Sunt rari rumânii de acest soi, dar totuşi sunt — cei care au pământ mai mult… De când s-a măritat, Ştefana lui Ciuşcă a întinerit. Umblă sprintenă. Cântă prin arie, printre pomi, cântece de dragoste…

Câteodată o cuprinde întristarea.

— Ce ai tu, fată?

— Mă gândesc la omul ăsta al meu. Ciudat om!… Mi-e teamă să nu rămân fără el. Acum n-aş mai putea îndura singurătatea. A venit într-o noapte. Nu vorbeşte de mamă, de tată, de soră, de frate. Nu mi-a spus nici măcar unde a trăit înainte. Nimic nu mi-a spus…

— Dacă nu-ţi spune, nu-l întreba. Poate într-o bună zi o să-ţi spună totuşi. O avea socotelile lui, ca orice om.

S-a apropiat toamna. A început toamna. A fost cules porumbul. Viile, câte au sădit rumânii după molimă, au fost îngropate, să nu degere mlădiţele sub zăpadă.

S-a deschis şcoala. Arborii îşi leapădă frunzele galbene. Vânt, ploaie. Vânt schimbător. Ploaie măruntă, deasă. Ploaie de toamnă…

Ţârcovnicul Florea Floacă scuipă sânge. Nu poate să mai cânte. Nu poate nici să iasă din casă. L-a chemat pe popa Bulbuc la spovedanie.

— Părinte Bulbuc, eu am pus-o pe Dioaica să scoată ochii sfinţilor. A făcut vrăji să-l omoare pe Gică Stănescu. Voiam să-i iau locul! Voiam să ajung şi notar… Acum, pământ mă fac, părinte Bulbuc…

I-a dat boaita împărtăşanie.

La cârciumă, după ce a tras pe gât câteva bardace de vin, popa s-a spovedit cârciumarului. Satul a aflat îndată vestea.

Ţârcovnicul a murit. Un copil i-a tras clopotele. M-am dus cu droaia de băieţi la îngropăciunea lui.

Ţârcovnicul. Galben, în sicriul lui, fără nicio picătură de sânge în obraz.

De pe pereţii bisericii dintr-un lemn se uitau la el sfinţii cu găurile ochilor care fuseseră vopsiţi, cine ştie când, în albastru.

Se uita şi notarul Gică Stănescu, cu ochii vii, cu ochi adevăraţi, cu ochi de om…