*cântec de leagăn pentru arca lui noe

I

Ca un tren cu soldaţi plecând spre front,

trecând prin gări,

aşa este starea mea de acum,

băutoare de apă ţîşnită,

uitătoare de numele scrise.

Va trebui să legăn în braţe şina ferată,

să respir până în strămoşi

fumul sălbatec al locomotivei,

cerul.

Desigur, am să mor pe drum,

îmbolnăvit de stele ca de bube,

se va lua ca râia lumina de pe mine.

în genere, oamenii vor fi orbi.

Nu am să scriu nici o scrisoare,

am să-mi bag mâinile până la cot

în cutiile poştale din gări

şi am să mă spăl pe faţă cu :

"al vostru cu dragoste".

În raniţă port amintirile altcuiva ; -

­în loc de batistă am o trădare de muci,

când mă scarpin, Romeo se jeleşte

şi strigă; plângând :

"Mă însângerezi şi asta n-ar fi nimica

dacă nu s-ar lipi praful de Roma !"

Mă văd, mi-a zis, mă văd, mi-a zis

ieri au vrut să potcovească cu mine

lumina de la o lumânare.

Nu m-am lăsat.

Mâinile bătrânei începuseră să miroasă a friptură de porc !

Opreşte marfarul în gară ;

soldatul beat se coboară,

se uşurează ca şi cum ar cânta,

se acoperă cu dorul lui de acasă,

cuviincios

Se urcă în vagon,

în timp ce vagonul se urcă în cer,

în timp ce

urcarea se urcă

şi steaua apune, —

pe acoperişul de tablă buclată

al gării, apune.