AMINTIREA LUI PITOEFF

Piesa lui Cehov, Trei surori, apărută de curând în traducere românească, mi-a amintit spectacolul pe care teatrul Pitoeff îl izbutise cu ea. Soţii Pitoeff reuşiseră să dea acestei bucăţi lipsite de vreun element excepţional, acestei naraţiuni triste şi banale, o intensitate dramatică atât de rară şi o melancolie atât de zguduitoare, încât spectatorii plecau din sală buimăciţi, emoţionaţi până la lacrimi şi uluiţi de darul Pitoeff-ilor.

Într-un oraş ca Parisul anilor 1920-1940, unde teatrul cunoştea o înflorire unică, unde lucrau Gemier, Dullin, Baty, Copeau şi Jouvet, pe o mică scenă alături de altele unde jucau o Germaine Dermoz, o Marguerite Jarnois, un Jonnel, o Berthe Bovy, un J.-L. Barrault, un Aime Clariond, ei ajunseseră să cucerească pe cei mai reci şi mai pretenţioşi oameni. Jouvet era poate mai inteligent, Dullin mai viguros, Baty mai rafinat, atâţia alţii la fel de talentaţi. Ce-i deosebea pe ei, ce-i ridica? De ce, la ei, ca la nimeni altcineva, plângeam? Pentru că nu puneau preţ nici pe decor, nici pe mişcare, nici pe fast; nici măcar pe simplicitate; luau arta în serios. Se vedea, se simţea. Pitoeff-ii jucau, dar şi oficiau. Figurile acelea, niţel extatice, erau ale slujitorilor unui cult, care-şi găseau mulţumirea în actele ce îndeplineau.

G. Pitoeff a trăit şi a murit ca un sărac, copleşit de griji; n-a cunoscut nici odihna, nici consacrarea oficială, nici sinecura. A muncit în teatre modeste, chiar meschine. S-a zbătut. A suferit. Cu numeroasa lui familie, cu nevoi nenumărate, acest artist n-a încetat o clipă de a se consacra artei. Buna lui credinţă, sinceritatea lui erau evidente. Apariţia lui pe scenă, în ultimii ani, constituia un spectacol teribil; faţa lui bolnavă şi făptura lui plăpândă exprimau cu atâta ardoare clocotul lăuntric şi dragostea pentru teatru, jocul lui reţinut exterioriza atât de covârşitor nuanţele unui suflet complicat, încât puţini erau cei pe care nu-i podideau lacrimile. Jouvet extazia, dar Pitoeff emoţiona. La unul şi durerile inimii treceau prin eprubeta creierului, şi deveneau interesante; la celălalt şi jocul raţiunii era filtrat prin simţire, şi devenea duios.

În teatrul lui Cehov, al unui om simplu şi bun, soţii Pitoeff au găsit prilejul poate cel mai bun pentru manifestarea specificului lor. Şi Ibsen şi Pirandello le-au oferit mult. Dar parcă din Cehov au putut extrage mai substanţial, pentru că au putut adăuga de la ei; au putut, în personajele acelea deseori naive şi desamparate, să se arate pe ei înşişi, simbolic: copii candizi pierduţi în faţa vieţii. Sufletele de oameni stau înapoia acestei măşti, de oameni cu defecte, fireşte, dar cu o frăgezime pe care o dă o singură calitate, extraordinară pentru că n-o poţi dobândi prin efort, divină pentru că nu are nevoie de vreun complement pentru echilibru şi pentru că e gratuită, teatrală pentru că provoacă mereu surprize, pasionantă pentru că e rară şi autonomă, veşnică pentru că oferă posibilităţi nesfârşite, ca arta şi ca viaţa, pe care jocul Pitoeff-ilor o evoca mereu în sufletele noastre strânse: bunătatea.