ÎNFRÂNGEREA RADICAL-SOCIALIŞTILOR
Rezultatul alegerilor constituante din 21 octombrie, atât de dezastruos pentru partidul care până mai ieri domina viaţa politică a Franţei, constituie una din cele mai senzaţionale surprize ale istoriei electorale republicane. Nici succesul cartelului stângii în 1924, nici triumful frontului popular în 1936 şi nici victoria dreptei în aşa-zisa Cameră „bleu horizont” aleasă imediat după războiul din 1914-1918 nu mirase mai mult pe observatorii funcţionării mecanismului parlamentar francez.
Unii văd în această înfrângere numai aspectul naţional al unui fenomen universal: apusul liberalismului, şi citează exemplul alegerilor engleze din iulie. Dar ei uită: întâi, că partidul liberal englez n-a fost învins pentru tendinţele sale liberale, ci ca un „al treilea partid”, corpul electoral ţinând să-şi afirme credinţa în sistemul tradiţional al celor două mari partide; al doilea, că partidul conservator englez s-a prezentat cu un program economic şi social cu caracter liberal; al treilea, că locul radicalilor l-au luat în Franţa democraţii catolici, liberali; ei în înţelesul doctrinar al cuvântului. Deci nu e vorba de prăbuşirea unui sistem, ci a unui grup.
Secretarul erahului radical-socialist e Daladier, omul Miinchenului şi al politicii de compromis cu fascismul, pe care comitetele partidului au reuşit să-1 menţină în fruntea cadrelor la înapoierea sa din Germania. Oamenii de comitet au crezut că vor înşela lumea alegându-l ca preşedinte pe cinstitul şi venerabilul Herriot şi ca vice-preşedinte pe Daladier. Dar farsa era prea sfâşietoare şi Francezii nu gustă glumele proaste. Daladier vicepreşedinte al partidului însemna reînceperea tuturor combinaţiilor care duseseră la dezastru, însemna revenirea la politica stupidă de teamă, intrigi şi laşitate, care provocase ruperea frontului popular, atitudinea de concesiuni nelimitate faţă de Axă, apoi căderea totală sub avalanşa unor nesfârşite declaraţii solemne şi goale.
Punând pe Daladier vice-preşedinte, partidul radical-socialist se condamnase singur, se legase indisolubil de un trist trecut.
Contra acestui trecut a votat electorul francez. Punctul central al alegerilor a fost Daladier. El e marele învins al acestor alegeri. El, adică spiritul de la Munchen. Toţi cei ce au luptat contra acestui spirit, fie ei socialişti, democraţi, moderaţi, catolici, conservatori sau comunişti, şi-au menţinut poziţiile. Unii au pierdut, ca partidele de dreapta. Alţii au câştigat imens, ca de pildă, comuniştii. Dar toţi au ieşit vii, cei care rezistaseră. Au fost condamnaţi doar cei ce, singuri, se sortiseră pierii prin abdicare.
