TOSCANINI ÎN MANHATTAN

Splendida realizare americană a lui Julien Duvivier, construită în stil umanist, cuprinde un episod (îl socoteşte cel mai viu) în care apare, în afară de incomparabilul Charles Laughton, şi distinsul actor francez Victor Francen. Pe acest foarte mare comic de salon regizorii din ţara lui l-au folosit de cele mai multe ori greşit: i-au impus roluri de amorez tomnatec. Francen făcea cele mai onorabile eforturi, iar rezultatele erau din cele mai penibile. în Le roi, însă, Francen dăduse toată măsura talentului său: personajul suveranului balcanic, bonom, bărbos şi chefliu, fusese întruchipat cu o sinceritate, o bunăvoie, o convingere rar întâlnite. în Entente cordiale Francen fusese din nou un monah, de data aceasta unul autentic şi mare: Eduard al Vll-lea. Pe acest rege britanic, atât de european prin maniere, cultura, concepţiile şi gusturile sale, doar un francez îl putea reda atât de convingător şi de majestuos. Doar un francez, prin intuiţie, putea face ca publicul să înţeleagă că un om mare poate fi şi un om care iubeşte viaţa şi plăcerile ei.

În episodul Laughton al filmului Manhattan, Francen reprezintă pe un celebru dirijor, italianul Arturo Bellini. Aluzia e cât se poate de transparentă. Arturo Bellini, conducător genial de orchestră, nervos, exaltat şi mânios, nu e desigur decât Arturo Toscanini, genialul italian care, supărat pe fascism, a părăsit întâi

Italia, apoi Europa. Toscanini, cel mai însemnat şef de orchestră al timpului nostru, e un om care comunică senzaţia genialităţii perfecte din prima clipă. La repetiţii acest interpret neegalat al tuturor compozitorilor de seamă se dă cu trup şi suflet muncii sale. Erorile, cât de mici, îl supără, fireşte, grozav. Şi italianul, iute din fire, scapără: tuşeşte, blestemă, răcneşte, rupe partituri, baghete, ba uneori schiţează şi gestul de a voi să distrugă pupitrul. Apoi furtuna trece, munca e reluată cu încordare, maestrul e mulţumit, surâde. Şi în seara concertului orchestra, muştruluită şi pusă la punct, perfectă, dă publicului, la imboldul baghetei magice, cele mai uluitoare emoţii.

Duvivier a schiţat cu ironie pe Toscanini, dar şi cu pătrundere. Căci gestul lui Bellini, care salvează de la ridicol şi catastrofă pe bietul debutant Smith, gestul acela imperial, făcut cu atâta calm şi atâta degajare, cu atâta bunătate şi siguranţă, gestul acela demn de un Beethoven şi un Ludovic al XTV-lea totodată, nu e decât o transpunere cinematografică şi simbolică a atitudinii lui Toscanini în faţa tragediilor şi persecuţiilor vremii noastre. Când Bellini îşi scoate fracul pentru a dovedi că se solidarizează cu talentatul dar ghinionistul şi oropsitul Smith, noi vedem pe acel Toscanini care renunţa la titlurile şi onorurile pe care Italia fascistă, Germania nazistă i le ofereau, care părăsea iubita lui Scala şi prestigiosul Bayreuth pentru a se duce să dirijeze, în condiţii grele, cu orchestre improvizate, în Palestina, Elveţia şi Anglia.

Ca francez, Duvivier nu putea să nu redea omul întreg, cu micile lui manii. Credem că a făcut bine că n-a dat o imagine

Oficioasă şi seacă a lui Toscanini. Gestul final al lui Bellini arată

        :ă Duvivier a înţeles cu desăvârşire măreţia unui Toscanini. A!

Iacă ar fi înţeles lumea toată pe Toscanini aşa cum publicul din sală îl aprobă pe Bellini, dacă şi-ar lepăda toţi fracul în semn de

        !impatie cu cel oprimat… A! trecerea aceea, întâi silită, apoi

        )tală, de la negru la alb, ce simbolică, ce dătătoare de speranţe,

        :e duioasă, ce maiestuoasă e.