Andre Suares contra barbarilor

Observator critic al evenimentelor contemporane, Suares le desparte în două, cele ce rămân în făgaşul civilizaţiei şi cele care o ameninţă: barbaria. Să apărăm locurile sfinte ale civilizaţiei împotriva barbarilor e învăţământul lui. îl exprimă într-o limbă puternică, verde, pe şleau. Scrie barbarie, nu teorie greşită. Spune lucrurilor pe nume, vorbeşte ca să se facă înţeles. Tonul lui e just, ştiinţific, moderat. E obiectiv. Nu se numeşte obiectivitate indulgenţa. Tratamentul egal al ideilor, da, dar fiecăreia ce e al ei: să lauzi binele, să critici cu tărie răul, neadevărul, josnicul. Ne închinăm cui merită, dar nu suntem obligaţi să luăm totul în serios, să combatem cu politeţă gravă înşelăciuni, barbarii. Stilul laş şi semidoct, Suares îl lasă profesioniştilor „obiectivităţii”. Preferă dreptatea, care tratează pe fiecare după însuşirile lui. Hulă barbarului, laudă civilizaţiei. Iar nu o falsă amabilitate amândurora. Am spus dreptate. „Dreptatea cere să iei parte. A lua parte e de esenţa justiţiei”.

Împinsă prea departe, imparţialitatea sfârşeşte prin a contrazice logica. Se întâmplă fenomenul pe care-1 observă Bagehot în Camera Comunelor, unde moderaţiunea e atât de mare încât aproape că poţi auzi deputaţi spunând: „Fără a împărtăşi cu totul doctrina absolută, după care 3+2=5, şi cu toate că, trebuie s-o recunosc, onoratul coleg care o susţine a invocat argumente foarte impresionante, cred, Domnule Preşedinte, că pot pretinde cu voia Dvs. şi fără a contesta posibilitatea unei alte soluţii, că 2+3 nu fac 4” Formalismul parlamentarilor englezi e încântător, e şi foarte util, dar rezerva devine toleranţă suspectă când e vorba de cauza dreptăţii.

De barbari au mai vorbit şi alţii. D-na Stael credea că la 1789 au năvălit barbarii în. interiorul societăţii. La începutul celei de a treia republici s-a spus acelaşi lucru, în urma discursului ţinut de Gambetta la Grenoble, la 25 septembrie 1872, în care anunţa ascensiunea unor „straturi sociale noi”. Eroare în ambele cazuri. Nu barbarii năvăliseră la 1789, ci fusese succesul burghezilor şi al nobililor liberali. între 1870 şi 1880, se străduiau să ajungă până la funcţiunile de conducere elementele cele mai demne de respect ale societăţii. Tipul social pe care îl vestea Gambetta ajunsese de altfel la putere. Era însuşi rivalul lui, dl. Thiers, mic burghez devenit mare om de Stat. Medicii, profesorii, avocaţii, negustorii, industriaşii, notarii, rentierii erau cei la care se gândea Gambetta.

Veacul al XX-lea însă cunoaşte o reală invazie internă: drojdia societăţii, organizată de fascism, împinge pe aventurieri înainte. Nu mai sunt oamenii de la 1789 sau 1879 ci urmaşii Aretinului care se impun. Trecerea timpului nu înseamnă întotdeauna progres. Pentru Comte, orice ar fi, anul 1800 e superior anului 1500. Nu pentru Suares. „Corpuri fără suflete”, iată genul uman cel mai recent, dacă nu îl preocupă decât formele > materiale şi e incapabil de a ţine în cap două idei nobile. „Puteţi stăpâni forţele şi legile naturii, puteţi clădi edificii enorme, înseamnă doar că forţa a înlocuit gustul, că forma ascunde fondul, că aţi pierdut simţul perfecţionării şi al scopului.”

Aţi înţeles cui se adresează el. „Colosalului” german, sistemului organizat, care dispreţuieşte tot ce e educabil în om.

Suares e mândru, se mândreşte cu mândria omului civilizat. Ca şi Voltaire, ştie că istoria se descompune în lungi perioade de barbarie şi scurte, preţioase veacuri de lumină. Secolele nu au o durată egală. Uneori cele mai bune sunt cele mai scurte. E importantă afirmaţia lui Suares în ziua de faţă, când civilizaţia e încă ameninţată în numele întoarcerii la evul mediu. E cu atât mai importantă această afirmaţie, cu cât de mai bine de douăzeci de ani, de la venirea fascismului la putere în Italia, toată doctrina reacţionară europeană, sub numele de misticism, n-a încetat, făţiş sau ascuns, să propovăduiască întoarcerea la evul mediu. Ce se înţelege prin acest termen arată pe larg Berdiaev. Nu e vorba de o concepţie cronologică sau măcar ideologică a perioadei istorice dintre secolele V şi XV. Noul ev mediu e sfârşitul raţionalismului, al individului, prăbuşirea în catastrofa apocaliptică. E antiumanismul, e „nocturnul”. Iată: lumea liberă e prea luminoasă, le trebuie o epocă „misterioasă”, „teribilă”, „elementară”, „ontologică”, „înfricoşătoare ca noaptea”. Noaptea e „cosmică” şi e „generală”, adică mătură concepţiile superficiale de drept, raţiune şi conştient. Mai presus de orice, noaptea exclude libertatea. Căci frazeologia medievalistă, după multe ocoluri şi şerpuiri stilistice, aici ajunge: la suprimarea libertăţii.

Cine e ostil evului mediu e şi duşmanul tiraniei. Dovadă Suares. El ştie că organizarea fără scop superior duce la furnicar, iar furnicarul la automat. Ce-i pasă furnicarului de libertate? Nu simte nici lipsa ei. La fel ceea ce se cheamă Organizare, creatoarea Statului-maşină şi a Statului-cucerire, transpunerea în Europa a Babilonului, a Ninivei. Idealul german e un sistem de canalizare. El concepe ordinea numai sub forma ei elementară, el vede numai orânduirea automată în vederea dominaţiei-militare universale, unde sute de milioane de oameni, transformaţi din oameni liberi în sclavi, din fiinţe vii în automate, cu acelaşi intestin, acelaşi creier, aceeaşi hrană, aceeaşi viaţă, aceeaşi moarte mai ales, robotesc fără speranţă într-un perfect regim celular.

Individul e o forţă concretă, Statul e o abstracţiune. Dar statul tiranic e cel mai abstract, legăturile lui cu delicatele probleme ale vieţii reale în toată complexitatea-i sunt cele mai fragile. De aceea e cel mai aproape de demenţă.

Despre tiranie, Suares nu-şi face nici o iluzie. Suetoniu şi Tacit au descris ororile Cezarilor. S-au găsit istorici moderni care să susţină că aceştia n-au fost poate atât de răi. Suares ştie contrariul: „Iată că l-am citit pe Suetoniu pentru a unsprezecea oară”, scrie el. încercările istoricilor, sub care se ghiceşte intenţia reabilitării vechilor tiranii în profitul celor noi, afirmă că sunt absurde. Răi, nebuni, monstruoşi, aşa au fost deţinătorii unei puteri nelimitate, aşa sunt, aşa vor fi ori de câte ori neghiobia omenească le va permite să ajungă stăpâni. Iată-1 pe Tiberiu: e cumplit de rău, diavolul care sălăşluieşte în străfundul omului s-a descătuşat de el. „Or, pentru a rupe lanţurile şi a libera demonul, cea mai sigură cale e atotputernicia.” Această atotputernicie Tiberiu a dorit-o şi a aşteptat-o, e bătrân, e robust, sufletu-i, mort cu desăvârşire, are doar inteligenţa necruţătoare a isensibilităţii şi a dispreţului total. „Puterea absolută duce la iemenţă”, dar Tiberiu e destul de tare şi spiritu-i destul de lucid Dentru a fi cu adevărat nebun. Nebunia lui e doar un exces de /iolenţă egoistă şi de perversitate crudă. „E plămădit din noroi şi sânge.” Omoară în şir, chinuieşte, înmulţeşte execuţiile: „Iată căpcăunul. Nici un pic de inimă, nici de milă, nici de mustrare în contactul cu ceilalţi, nici un gând pentru un altul când e singur cu el însuşi, în cloaca şi-n puşcăria fiinţei lui. Nesimţitor şi tăcut, viclean, ascuns, încuiat; se slobozeşte dintr-o dată, când se poate răzbuna, ca o viperă uriaşă, dacă se simte insultat sau dacă e cuprins de-o bănuială. Nu crede în nimic, decât în astrologi; şi se teme de tunet”.

Suares are dreptate când spune că tiranul e mereu acelaşi. Nu şi-a găsit acest portret un model în zilele noastre?

Dar puterea neîngrădită nu duce numai la nebunie. Şi la ridicol. Dictatura dezlănţuie forţele răului din suflet şi scoate la iveală vulgaritatea din caracter. Dictatorul îşi zeifică eul, dar şi mai simplu, mai grav: îşi zeifică pe ai lui, soţie, rude, fraţi, prieteni, asociaţi, rubedenii. Competiţia lui n-are margini. Venit să punăe capăt „regimului incompetenţei”, statuează în toate, legiferează de omni re, se amestecă în toate. Excesele dictaturii sunt omeneşti, inerente, inevitabile. Ridicolul, excesul, favoritismul, lipsa de competenţă, apoi jaful, omorul, chinul: păcate vechi, păcate noi, mereu aceleaşi.

După ce a prezentat tirania, Suares a privit libertatea, cu acelaţi curaj. Libertatea, pentru el, nu e vitalismul elementar.

        „Viaţa, în forma ei cea mai simplă, e o sclavie, o servitute fără măreţie şi fără nobleţe.” A fi liber înseamnă a fi nobil. Spiritul deasupra automatului, educaţia deasupra instinctului. Republica oamenilor liberi e un regim ideal, dar numai pentru oameni nobili. Cine spune nobil, spune liber. Şi invers, ba mai ales invers. Suares cere libertate politică. De ce? Pentru că libertatea, sau iluzia ei, e temelia demnităţii omeneşti, care ridică omul deasupra omului, cetatea deasupra furnicarului.

Libertatea aceasta – adevărată – n-o înţeleg nici barbarul, care nu vrea să fie liber, nici criminalul, care nu ştie să fie liber. Aşa caracterizează civilizaţia Sieburg, care n-o aprobă, dar ştie s-o descrie. Pentru om, libertatea are valoare prin ceea ce îi dă posibilitatea să fie. Pentru barbar, e licenţa de a face orice rău. Omul e mai mare decât crede: libertatea îi permite să înainteze. Pentru barbar, e doar învoirea care-i permite să revină la starea primitivă.

Cine vorbeşte de libertate nu trebuie să uite că există anarhie. Individualistul poate deveni anarhist. în clipa aceea fiecare individ e statul însuşi, e propria lui raţiune de Stat. „Eu sunt Statul” spune eul. O spune mai bine decât Ludovic al XlV-lea, cu ferocitate şi convingere. Aşa se întâmplă ori de câte ori individul pierde credinţa în omenesc. Individul se transformă în propriul lui zeu. Libertatea, dacă nu e întovărăşită de convingere, de conlucrare, de ideal, face din fiecare om o fiară. Fiecare seţ închină smerit poftei lui zeificate. I

Căutând soluţia, Suares o găseşte tot în individualism, dar în |. cel educat. „Pentru a învinge individul, nu există decât individul”. [ Nietzsche, aceasta nu înţelege: progresul moral al individului s asupra lui însuşi, efortul. Trebuie să te învingi pe tine însuţi, iatăl singurul ascetism. Omul e egoist: e fatal, e natural. Pentru a se î apăra de abuz şi a se supune regulii, trebuie să se învingă,1 cumplit. „Nietzsche nu se învinge niciodată. Spune mai curând nul tuturora decât lui însuşi. Numele lui nu e decât o negaţie. îl cheamă omul de nimic sau aşa ceva”. Anarhistul e un om slab, n-are voinţă. Şi Nietzsche e slab, e jalnic. Vorbeşte de bărbăţie într-un fel bolnăvicios. „Nietzsche e un fel de femeie şi vrea să fie Antichristul.”

Aşa sunt individualiştii naturişti, preoţii făpturii lor proprii. Să fii liber e posibil, dar e greu. Trebuie să te supui, de bună voie, raţiunii din tine şi principiilor care te depăşesc. „Trebuie să fii foarte tare şi să ai un suflet larg pentru a păstra sentimentul eului fără a învârti întregul univers în jurul acestui punct fix. Nimic nu mărgineşte deci religia egoistă decât un sacrificiu făcut de eu, eului: Voinţa de a prefera să te desăvârşeşti tu însuţi, care nu e niciodată posibilă fără multă durere, plăcerii directe pe care o resimte, în micile ei victorii, satisfacerea pură şi simplă a interesului”.

Sunt dintre aceia care gândesc că sabia trebuie pusă în slujba dreptăţii, spune Benda. Suares, cu scrisul lui tăios, învingător, răpune barbaria ideilor. E un intelectual. Există oameni care cred că menirea intelectualului e să înţeleagă, să găsească explicaţii. De acord. Atâta tot, mai spun ei. De data aceasta: nu. Intelectualul trebuie să judece conform cu dreapta raţiune. Să observe din punctul de vedere al spiritului. Dar după ce şi-a explicat răul, nu trebuie să confunde motivul cu justificarea, explicaţia cu scuza. Să înţeleagă, adică să aprobe melancolic şi indiferent. Să nu se plece în faţa răului pentru că 1-a înţeles. Ci tocmai pentru că a înţeles cât e de rău, să-1 condamne, spre deplina lămurire a tuturor. De altfel, însuşi Taine, care spusese că viciile şi virtuţile sunt simple produse fatale ale naturii, mai declarase că „nu scuză un ticălos pentru că şi-a explicat ticăloşia”, că dacă analiza lui prealabilă e strict deterministă, în schimb concluzia lui e strict judiciară.

Când a văzut răul, Suares I-a condamnat. Aşa cum ştie el, hotărât, tăios. N-a ezitat o clipă. Intelectualul acesta a înţeles mai bine ca un om politic, scriitorul acesta a fost mai atent decât cel mai sforar dintre aşa-zişii „realişti” care ne-au dus la Munchen şi la război. Suares a văzut pericolul din 1929. Când evenimentele au luat ritmul preludiului la catastrofă, a înţeles de fiecare dată şi s-a pronunţat. în octombrie 1935 a cerut închiderea Canalului de Suez şi izolarea, la nevoie afumarea a trei sute de mii de italieni în viesparul Mării Roşii: „prin italieni înţeleg fascişti, şi trebuie să lovim în ei pentru ca Roma să cedeze”. Mussolini s-ar fi prăbuşit. Italia înceta de a fi sclava nazismului şi Europa ar mai fi avut poate o jumătate de veac de pace. La 7 martie 1936, când s-a dat prima lovitură pe faţă pe chiar teritoriul european, Suares, înţelegând din nou, a cerut mobilizarea. Mobilizarea despre care Hitler a spus mai târziu că l-ar fi silit să se sinucidă. Mai apoi Suares n-a încetat de a vedea şi de a prevesti. Aşteptând războiul pe care-1 simţise venind, a cerut ţării lui un singur lucru: să spună un cuvânt de energie. Cuvântul pe care până în 1939 ţara lui nu 1-a spus, el, ca scriitor, luptând cu arma scrisului, 1-a spus mereu, cu tot prestigiul talentului şi cinstei lui, 1-a spus făţiş, uneori voit simplist, ca să fie bine înţeles şi ascultat, 1-a spus cu orice prilej, 1-a repetat, 1-a strigat, neclintit în faţa barbariei, dârz şi dispreţuitor în faţa tiraniei. Tirania şi barbaria se numesc în fel şi chip de-a lungul istoriei. în veacul al XX-lea se cheamă fascism. Fascismului deci i s-a opus Suares cu toată tăria, fascismului lui Mussolini – el care iubeşte Italia mai mult decât orice -fascismului lui Hitler, el care cunoaşte veşnica poftă germanică de opresiune. Fascismul pune, pentru el, problema crucială omenirii. Trebuie să aleagă între două drumuri: al brutei sau al omului liber. Se poate ca problema să se mai pună şi între disciplina furnicarului şi strădania lui Prometeu, între spirit şi materie. De o parte e libertatea, efortul, spiritul; de alta furnicarul, lipsa de voinţă creatoare, abdicarea. Căci toate se ţin: „violenţa, războiul, barbaria nu formează decât un singur tot, un singur şi veşnic duşman”. Acestui duşman, Suares, ca intelectual luptător, îi spune cuvântul pe care ţara lui n-a ştiut să-1 spună până în '39, pe care de atunci 1-a făptuit atât de glorios, cuvântul care e „o armă puternică dacă ştii s-o ţii, s-o mânuieşti: e doar un cuvânt, dar dintre toate cel care spune cel mai mult, cuvântul refuzului, cuvântul însuşi al lui Neptun către valurile dezlănţuite ale răului şi ale minciunii: nu, nu şi nu. Când îl zăresc lucind în ochii oamenilor, fiarele cele mai sângeroase, în fundul junglei, se dau înapoi”.

Share on Twitter Share on Facebook