Thomas Mann sau unde e locul artistului

Thomas Mann e omul căruia îi pare din toată inima rău că soarta 1-a făcut artist şi nu comerciant, profesor sau funcţionar. Germanului acestuia tipic, îndrăgostit de ordine, orarii şi organizare, îi era teamă să nu ajungă un fel de boem nedisciplinat. Şi-a impus de aceea un sistem de muncă asemănător aceluia pe care şi l-ar fi ales orice inginer. De la muncă aştepta Thomas Mann liniştea, mântuirea, seriozitatea, într-o nuvelă mică se destăinuieşte: chemat să ţină conferinţă în provincie, ia trenul şi se instalează în cabina vagonului cu paturi, pregătindu-şi valiza cu note şi manuscrise. Intervine un accident şi o deraiere e cât pe-aci să se întâmple; totul se reduce la o întârziere, dar Mann se întreabă ce s-ar fi făcut dacă, scăpând cu viaţă, şi-ar fi pierdut lucrările. Ei bine, răspunde, e foarte simplu: ar fi luat totul de la început şi poate că de data aceasta, a doua, ar fi mers ceva mai uşor. Mann vrea să arate prin această modernă parabolă că mai presus de firea de artist, stă la el perseverenţa omului de muncă sistematică.

Cred că greşeşte. Că îi displace faţa lăbărţată a vieţii artistice e clar. Se vede cât de iubitor al vieţii niţel pedante e din felul cum se instalează în cabina de tren, din tabieturi şi mulţumiri ghicite. Dar când îşi închipuie că e dispus să reia munca pentru că e un cetăţean model, se înşeală. Omul comun ar fi fost zdrobit de o pierdere ca aceea pe care era s-o sufere el. Artistul, singur, erudit în domeniul lui, muncitor neostenit cu materialul de care dispune, era în stare de atâta resemnare, atâta reîncepere de la sine înţeleasă. Thomas Mann uită că negustorul sau slujbaşul lucrează un număr fix de ore şi că oftează la sfârşit, uşurat. Doar artistul are ore nelimitate şi e gata oricând la sacrificii.

Teama lui Mann e o adevărată manie care domină toată opera luir şi-i dă farmecul, originalitatea, puterea. Viaţa, crudă, trebuia să-i dovedească neexactitatea teoriilor lui şi să-1 silească, manifestându-se ca artist, să se împlinească ca om şi gânditor. De teama boemei, Mann cochetase cu doctrinele monarhiste extreme şi susţinuse imediat după primul război mondial că, apolitic fiind, vedea scăparea Germaniei, lipsită de iubita monarhie, în efortul reacţionar al claselor burgheze. De teama boemei el face pe unul din eroii principali să se bucure că-1 cheamă Kroger şi să se ruşineze că răspunde la numele mic de Tonio. De teama boemei se aruncase în plinul teoriilor pangermaniste şi făcuse apologia lui Wagner – doctrinarul german, al vieţii confortabile, în cadrul căreia uiţi de complicaţiile politice, şi a familiilor patriciene atât de seducătoare.

Dar teama aceasta, exprimată deseori politic, era întotdeauna la Thomas Mann sinceră şi adâncă; ea constituia esenţa sufletului său neliniştit; prin ea ajungea să dea artei lui caracterul acela autentic care nu înşală, melancolia aceea care provoacă entuziasmul; de la ea pornea firul – ascuns de atâtea ori şi pentru creator – care stabileşte legătura între cititor şi capodoperă. Repulsiei, în acest mod de simţire, i se opunea, în mod firesc, atracţia. între ele se realiza armonia, armonia aceea antinomică şi încântătoare care desparte şi leagă pe Don Quijote de Sancho Pânza, pe Tartarin-mincinosul de Tartarin-naivul, pe Mr. Pickwick-caraghiosul de Mr. Pickwick-sfătosul, patriarhalul, deliciosul.

În Tonio KrogerÂnvinge burghezul? E o aparenţă. Izbuteşte artistul, a cărui fire cerea o atmosferă de calm şi ordine în juru-i pentru a se putea manifesta. E adevărat că în Moartea Ia Veneţia discordanţa e mai abruptă: profesorul german pe care, la o staţie de tramvai, într-o Duminică provincială, îl cuprinde dorul de soare şi evadare, plăteşte cu viaţa atracţia frumuseţii şi a dragostei. Scutură jugul moralei, dar pe pragul lumii faptelor, II!

piere. Iar în Sânge ales arta, cinstea şi rafinamentul se îmbină atât de subtil şi de crud încât e greu să se înţeleagă cine, în cele din urmă a fost păcălită: simplicitatea sau perversitatea. Aparent prima, dar e o întrebare dacă, cercetată mai adânc, nu a doua.

Cât timp Thomas Mann ezita între artă şi cumsecădenie, cât de fapt opunea una alteia două laturi posibile ale inspiraţiei, societatea germană ieşise din zdruncinările inflaţiei şi pornise spre refacere. Dezordine arătase Europa de după război: enervată, tânjind după bucurii, săracă, turburătoare tocmai prin delăsare şi dezaxare. Memoriile cavalerului de industrie Felix Krull voiau să arate că dintr-o copilărie fericită poate rezulta un escroc sau un om de geniu, indiferent. Apariţia lucrării principale a lui Thomas Mann, a Muntelui magic, se producea într-un moment de acalmie europeană, o dată cu spiritul de la Locarno. Presimţirile autorului erau totuşi grave şi precise. De pe atunci el rezumase situaţia: de o parte Ludovico Settembrini, italianul, democratul, liberalul; de alta Leon Nafta, iezuitul, intolerantul, teoreticianul terorii. Spre care tindea acum Mann? Lumina Italianului îl putea atrage, aşa cum tenebrele invocate de Nafta l-ar fi putut respinge» Dar pantalonii cadrilaţi ai „flaşnetarului” Settembrini nu i se păreau periculoşi unui om atât de grijuliu de forme şi decente? Nu l-ar fi cucerit mai curând „gravitatea spaniolă” a lui Nafta? Fără a se pronunţa explicit, Mann arăta totuşi că tinde spre Settembrini. E o preferinţă recunoscută. Dar categorica lui dragoste, simpatia lui directă e pentru Mynheer Pepperkorn, mâncăciosul, liniştitul, împăcatul Olandez pentru care bucuriile simple ale vieţii sunt singurele reale, adânci – şi cu adevărat onorabile.

Artistului care se agăţa cu disperare de aspectele burgheze ale vieţii, inspiratului care chema cu nesaţ în ajutor elementele cele mai banale ale sufletului, gânditorului care mărginea în germanis aspiraţiile sale, anul 1933 i-a pus, direct şi patetic, problema cea mare. Thomas Mann era, incontestabil, cel mai de seamă prozator al ţării. Budenbwoks, cartea lui de tinereţe, era în literatura germană o bucată clasică. Articolele lui despre Goethe, cu care încerca să-şi stabilească, prin comune preferinţe pentru viaţa echilibrată, similitudini, începuseră să-i dea caracterul de figură naţională. Ascendenţele lui patriciene şi hanseatice nu puteau să nu-i dea un prestigiu social special. Dar naţional-socialismul mai prezenta ceva pentru un om ca Mann: se pretindea o formulare politică a sufletului german, se pretindea prin glasurile lui cele mai autorizate o sistematizare cetăţenească a muzicii wagneriene, se prezenta ca o reacţiune a claselor sociale sănătoase împotriva decadenţei şi a dezaxării. Toate erau făcute pentru a-1 ademeni pe Mann; toate erau răspunsul la vechea lui chemare, politică şi psihologică. în statul german naţional-socialist, mândru, încrezător şi organizator de suflete, Thomas Mann ar fi găsit izbăvirea temerilor lui. în misterele lui filosofice, în pretenţiile lui mistice, în complicaţiile lui biosociale ar fi găsit şi satisfacerea tendinţelor neclare ale inimii lui.

Şi atunci s-a întâmplat minunea. Pentru el, desigur, pentru ceilalţi, probabil. Pentru cine ştia că Thomas Mann, în teama lui, greşea, nu însă. Propunerilor statului naţional-socialist Thomas Mann le-a dat numaidecât un răspuns răspicat; s-a exilat. Din America a dus campania antinazistă. Şi astfel un scriitor pe care buni cunoscători ai culturii germane ca E. Seilliere şi E. Vermeil îl considerau ca pe un pangermanist şi un precursor al naţional-socialismului a ajuns să scrie Victoria finală a democraţiei şi să fie fruntaşul mişcării germane de rezistenţă culturală din Statele Unite. Autorul reacţionarelor Consideraţii ale unui apolitic poate fi auzit săptămânal, afirmându-şi, din New York, încredere în dobândirea Germaniei naţionaliste şi speranţa într-o lume mai liberă şi mai bună.

Minune? Nu. Adevărul este că Thomas Mann pusese problema greşit şi că cititorii lui, cuprinşi de farmecul în care raţionamentele lui se pierdeau, s-au lăsat cuceriţi şi induşi în eroare. Mann greşea când afirma că numai oamenii simpli sunt capabili de sentimente curate şi cinstite. îl îngrijoraseră şi-1

150 i înspăimântaseră desigur înălţimile pe care-1 chema spiritul lui, adâncurile pe care i le dezvăluia cercetarea sufletului său fără îndoială complicat şi turbure. Căutase scăparea în admiraţia mediocrităţii. Anul 1933 i-a arătat că arta îi poate da aceleaşi posibilităţi de evaziune şi de împlinire: şi munca, şi pacea, şi chiar onoarea. Prima reacţie a lui Mann, în exil, fusese refugiul în lucrul pur, acela care nu angajează la nimic şi nu cere luări de atitudini: scrisese poveşti biblice, amănunţite, exacte, seci, adevărate, exerciţii liniştitoare de caligrafie spirituală; se plimbase în ironie; se înapoiase la Goethe, la Lotte şi la Weimar. Dar apoi a înţeles că arta în sine nu are nevoie să fie scuzată. Curajos, a văzut că ideile libere nu compromit omul. împăcat, a ştiut că nu prin uniforme şi lozinci de ură se pot uşura sufletele oamenilor moderni dornici de idealuri comune. Ajuns în această fază, era natural ca Thomas Mann să facă fără înconjur apologia libertăţii democratice şi să renunţe pentru totdeauna la insidioasele atracţii ale vieţii prea calme şi prea onorabile. în momentul în care Mann a văzut că demnitatea poate fi şi acolo unde e luptă pentru adevăr şi prefaceri, era salvat. Efortul intelectual şi voluntar pe care-1 făcuse în 1933 era pe deplin răsplătit. Mann pusese în 1933 omul deasupra artistului; rezultatul e că astăzi omul a liberat pe artist de orice aprehensiuni şi că elementele contradictorii ale construcţiei lui spirituale s-au unificat. Nu există artişti mari, a spus Andre” Suares, există oameni mari. Iar La Bruyere se îndoia că spiritul fals poate ajunge pe culmi; geniul pătrunzător conduce neapărat la respectul regulii şi al probităţii. De aceea exemplul lui Thomas Mann constituie o lecţie aspră pentru cei care proclamă că marii artişti pot fi fascişti, că artiştilor nu li se pot cere păreri politice conforme cu dreptatea. Pe intelectualii fascizanţi îi cunoaştem: sunt toţi oameni de mâna a doua. în Italia, Benedetto Croce era opoziţionist şi marele om al regimului era un Giovanni Gentile. în Franţa, Mauriac, Claudel şi Jules Romains se retrăgeau, iar colaboraţioniştii se mândreau cu nulităţi ca Henri Beraud, Abel

Bonnard sau Paul Chack. Toscanini pleca din Europa, Viena rămânea fără una din gloriile Operei ei, Germania chema la preşedinţia Academiei pe un echivalent al lui Vasile Militaru, pe când Thomas Mann era decăzut din cetăţenie şi titluri onorifice. Tot ceea ce înseamnă cultură şi artă a făcut, în Rusia, front neclintit împotriva fascismului. Aşa că cei ce vorbesc de posibilitatea unui fascism al intelectualilor mi se par afectaţi: se referă desigur la acei intelectuali de mâna a doua care s-au grăbit să ocupe locuri rămase libere, unde fără compromisurile lor politice n-ar fi ajuns niciodată. Aceasta au făcut-o oameni care nici măcar n-aveau scuza unor afinităţi adânci cu elementele mistice ale mişcărilor de tip fascist. Thomas Mann, în schimb, un om care fusese frământat o viaţă întreagă de aspiraţii care puteau fi numite fascizante, pentru care glorificarea germanismului însemna satisfacerea unei părţi a sufletului său, s-a scuturat şi s-a liberat. Omul mare a găsit tăria necesară să facă efortul dublu: mai întâi de desprindere, în al doilea rând de reorganizare.

Prezenţa lui Thomas Mann, a celui mai mare dintre scriitorii timpului nostru, în rândurile democraţilor antifascişti e dovada supremă pentru semidocţii sau intelectualii secundari care vorbesc de obiectivitate, moderaţie sau drepturi de alegere. S-o fi punând problema astfel pentru sufletele lor mici, sub aspectul ei atât de concret: o avansare. Pentru un spirit cu adevărat mare şi zbuciumat, pentru un om care a înţeles profund viaţa şi chemările ei, situaţia a fost tragică şi rezultatul definitiv: Thomas Mann a dovedit că arta, singura care are însemnătate, cea mare, poate coexista perfect în sufletele oamenilor cu tendinţele lor către bine. între artă şi păreri politice nu e nevoie de coincidenţe. Dar să credem că un suflet înalt şi înzestrat cu facultatea de a înţelege şi a imagina, poate aproba omoruri în masă şi cele mai perfecţionate procedee de tortură sistematică, nu. Un mare artist poate fi un infractor de rând, pentru că infracţiunile de rând nu atrag după ele consimţăminte spirituale. Un artist de mâna a doua îşi poate vinde conştiinţa pentru o funcţie sau un prestigiu. Dar un mare artist n-are nici ce cumpăra, nici ce pierde. Liniştea interioară şi-o poate da doar el. Tocmai de aceea schimbarea lui Thomas Mann e însemnată şi doveditoare: pentru că a pornit dintr-un impuls lăuntric, a fost consecinţa unei împăcări între ceea ce numea el „burghez” şi ceea ce numea el „artist”. Şi această împăcare nu s-a făcut printr-o renunţare: dispărea, şi în ochii lui, o deosebire care era factice. Artistul nu poate greşi spiritualiceşte pentru că n-ar mai fi artist (ar rămâne tehnician). El poate greşi omeneşte, poate comite infracţiuni. Dar artiştii care-şi pun pe piaţă abilităţile nu sunt artişti interesanţi. Devenind oameni, îi judecăm ca oameni. Cel mai mare artist azi în viaţă, care făcuse din dilema om-artist însăşi teza operei lui, singurul la care o atitudine „omenească” ar fi fost explicabilă, n-a ezitat o clipă. Exemplul lui e destul de puternic pentru a-1 considera că rezolvă definitiv problema.