Huxley – teist şi romancier

A-l critica pe Aldous Huxley e uşor. A spune că ultima lui carte, Time must have a stop, tipărită în 1945, e un roman slab, nu cere aptitudini critice speciale. Dar nu mă voi lăsa ispitit de asemenea posibilităţi. Nici măcar nu voi asculta de simpatiile mele, care mă depărtează de Huxley. Viaţa, de a cărei faţă rea am luat cu prisosinţă notă, şi practica deziluziilor m-au învăţat să fiu obiectiv şi înţelegător. Susţin că nepărtinirea e cu putinţă şi că pentru mine nu e un efort cerebral, ci un comportament firesc. Şi când întrebuinţez persoana întâi a singularului nu o fac în sens propriu, ci mă refer la oricine a fost pus în situaţia de a putea pricepe durerea altuia, de a şi-o închipui şi deci de a ierta, de a compătimi şi de a judeca la rece şi după criteriul strict al dreptăţii. De o asemenea imparţialitate, zic, sunt capabil. Nu mă fălesc cu ea, e o însuşire, nu o calitate, şi am dobândit-o independent de voinţa mea, de nu împotrivindu-mă.

De la ea voi porni având să vorbesc despre acest scriitor pe care dintr-un început nu l-am iubit, Huxley. Despre acest spirit de care nu sunt atât de departe voi spune numaidecât că e al unui om excepţional de inteligent şi de cult. Inteligent şi cult: sunt epitete pe care le întâlnim mereu şi le întrebuinţăm adesea. Dar aici îşi au înţelesul deplin şi nu reprezintă calificative comode. Huxley e cu adevărat un om superior. El aparţine acelei categorii de familii, fericite între toate, în care mişună somităţile, pentru care ştiinţa, talentul şi celebritatea sunt bunuri comune, la care se îmbină perfect bunele maniere cu aptitudinile intelectuale, unuia din acele mici cercuri închise cu care se poate făli Europa cultă şi rafinată, ca al savantului Berthelot, al ducilor de Broglie (inclusiv liniajul Necker-de Stael), al descoperitorilor Curie, al scriitorilor Mann sau Halevy. Familia lui Phillippe Berthelot, '^|Bff^ înrudită cu cele mai de seamă ale republicii, în special, evocă pe a lui Huxley. Philippe e fiul marelui chimist Marcellin, inventator al acetilenei sintetice, profet al ştiinţei, înmormântat la Panteon într-un acelaşi cavou cu soţia lui. Giraudoux în Bella scrie că asemenea familii „nu se simt bine decât pe punctele magice unde metalele se contopesc, unde naţiunile se unesc şi nu iau în seamă răul în ciuda realităţii, aşa cum nu iau în seamă ploaia sau ninsoarea în ziua în care se hotărâseră să facă o excursie”.

Pentru noi, privind din Balcani, ce încântător tablou: o desăvârşită libertate de gândire, posibilitatea de a face orice, accesul liber al tuturor comorilor pământului de la biblioteca lui British Museum la facultatea de a călători până la cel mai ascuns colţ, medii culte, tipuri originale, în jur numai dezinteresare, muncă, ironie, graţie şi saloane perfecte, universităţi erudite, clubiri fanteziste… A! numai să vrei, lumea poate fi a ta. Printre aceşti fericiţi aleşi s-a numărat şi Huxley, prin naştere şi educaţie. Din tinereţe fragedă a fost pus de ai lui în contact cu ştiinţa cea mai înaltă, a dobândit relaţiile cele mai utile şi mai plăcute şi creşterea cea mai aleasă. Şi e drept să recunoaştem că împrejurări atât de fericite şi zâne atât de darnice nu s-au irosit în zadar: Huxley a ştiut să se folosească de ele şi să pună darurile cu care a fost înzestrat în aplicare. Ceva din farmecul societăţii libere şi culte căreia aparţine persistă neîncetat în opera lui. în Two or three Graces, mai ales, simţim Europa aceasta în care el a circulat ca la el acasă; în John Pedley – care aşteaptă în staţiile de frontieră ale marilor exprese internaţionale ca să întâlnească cunoscuţi – vedem pe un reprezentant al omului care a cutreierat lumea, pentru care Italia e tot atât de familiară ca şi oraşul natal, care se repede la Paris aşa cum un altul s-ar duce la bodega din colţ, modelul acelui „cetăţean al lumii” care din Golful Mexicului până la Neapole e la largul lui, care cunoaşte toate sălile de concert, toate atelierele de pictură şi toate staţiile climaterice, căruia o carte de vizită îi e de ajuns drept paşaport.

A! e plăcut să poţi înţelege şi să fii liber, să trăieşti în locuri frumoase cu cărţi alese printre oameni interesanţi şi opere de artă. Da, viaţa poate fi bună.

Alegând drept manifestare a inteligenţei şi culturii sale I calea scrisului, Aldous Huxley s-a dovedit un autor fecund, dar „foarte inegal. Cele mai multe din nuvelele şi romanele sale stau sub linia mediocrităţii sau exact pe ea (Crome Yellow e tipic). Altele sunt pur şi simplu ilizibile (Eyeless în Gazza bunăoară). Point Counterpoint va rămâne fără îndoială în istoria literaturii europene a secolului al XX-lea, mai cu seamă poate din cauza puternicii influenţe pe care a exercitat-o: de la ea pornesc nenumărate încercări epice din zilele noastre. Two or three Graces e o bucată încântătoare, o perfecţiune minoră, dar extraordinar de realizată, de seducătoare, de vie. Brave new world e un lucru absolut important şi de calitatea cea mai bună. Există şi unele nuvele izbutite {The Gioconda smile). Dar Huxley e prin excelenţă un eseist. Acesta e genul în care spiritul lui bogat în cunoştinţe de tot felul, plin de amintiri de călătorie, de citate din lecturi uriaşe şi atente, în care ironia lui necruţătoare, capacitatea lui de pătrundere şi darul formulelor tari şi al prezentărilor neconvenţionale se pot evidenţia mai în voie.

Cu toate acestea Huxley a ţinut mereu să scrie romane. Time must have a stop se prezintă tot ca un roman. în fapt e însă un eseu, mai precis o mărturie de credinţă. Căci în anii războiului Huxley, aflându-se în Statele-Unite, s-a convertit. Aparţinea unei familii de oameni de ştiinţă formaţi într-un timp în care bisericile mai aveau pretenţii de dominare spirituală şi care deci erau prin fiinţa lucrurilor ostili misticismului. Bunicul lui Aldous fusese intimul lui Darwin. Iar Aldous se arătase mereu ca un spirit pur pozitiv, stând departe de credinţa sau practica religioasă, complet străin de astfel de preocupări. Dar omul era prea inteligent ca să nu simtă importanţa fenomenului religios în istoria omenirii şi-mi reamintesc un splendid articol al lui în care arăta cum timpurile noi nu suprimaseră sentimentul mistic ci doar îl transpuseseră din domeniul metafizic în cel ştiinţific, cum idolatrizarea Societăţii şi a Ştiinţei e forma nouă a unei străvechi porniri. De altfel şi în Brave new worâd tema e aceeaşi: sociocraţia şi scientismul au înlocuit vechile religii, nu le-au suprimat esenţa. în anul 600 după Ford religia e socială şi ştiinţifică, dar nu a dispărut. Doar forma ei superioară, cea solitară şi spirituală, a făcut loc aspectului ei mai barbar, celui social şi ritualist.

În două din volumele sale de eseuri (în Proper studies şi în Ends and Means) Huxley se ocupase pe larg de succedaneele religiei. Despre decadenţa religiei în timpul nostru scrisese că e numai aparentă şi că altele sunt astăzi instituţiile care răspund veşnicelor nevoi religioase ale naturii umane. „Sentimentele şi intuiţiile de natură religioasă pot fi raţionalizate prin forme al căror caracter religios nu se deosebeşte de la prima vedere”. Religia a presupus mereu un ritual, un ascetism, un absolut, preoţi, un sentiment de groază mistică. Toate aceste elemente persistă în succedaneele contemporane ale religiei: în divinizarea artei (succedaneu estetic), în superstiţii (printre care se cuprind şi modelele medicale, furiile antiseptice), în cultul Statului sau al Naţiunii (succedaneu politic), în cântecele în comun sau asociaţiile gen ku-klux-klan (aci persistă ritualul şi spasmul” colectiv), în glorificarea Afacerilor şi a Banului (cum o face etica, americană), în medici sau artişti (când sunt priviţi ca adevăraţi, împlinitori ai unui sacerdoţiu). |

Cunoaştem aceste judicioase observaţii ale lui Huxley,;! Surpriza rămâne totuşi mare. E adevărat că şi Psichari, nepotul lui Renan… Dar în Huxley văzusem mereu admiratorul înfocat al veacului al XVIII-lea. Cu greu puteam întrezări aici tendinţe neomistice. îl uitam pe Mesmer? Oricum, Time must have a stop e proclamarea adeziunii la ideea supranaturalului. La care anume? i?

Cazurile celebre de convertire au fost desigur destule, de la; Tertulian la Pascal. Mai aproape de noi, o întreagă generaţie de gânditori francezi – a căror însemnătate nu justifică o apropiere cu numele de mai sus – a dovedit influenţa crescândă a bisericii catolice după trecerea crizei provocate de libera cugetare. Huxley însă nu se declară partizanul nici unei biserici. El rămâne în cadrul unui teism pur, fără vreo precizare culturală. Pe Dumnezeu îl numeşte, dar fără a-1 defini. Singura lui exemplificare e comparaţia cu o Lumină strălucitoare, misterioasă, care cheamă la ea cu o rece şi învăluitoare persistenţă. Şi cu o Prezenţă, o Linişte. Crezul religios al lui Huxley cuprinde afirmarea veşniciei şi a spiritualismului. Privit mai atent, se arată neîndoielnic ca un fel de teosofie, una din acele numeroase teorii mistice care abundă în Statele-Unite; sunt toate inspirate din vocabularul indianist. în aceste sisteme e „de stil” să nu spui lege ci Dharma, nu cale ci Tao; Dumnezeu se cheamă Ground, ceea ce s-ar putea traduce prin temelie. Acest Ground e imanent şi transcendent şi e principiul nedezvăluit al oricărei dezvăluiri. Fiinţele omeneşti pot iubi şi cunoaşte Temeiul; şi deveni, trecând de la ipostaza virtualităţii la aceea a ' actualităţii, identificaţi cu temeiul. înfăptuirea acestei supreme <* identităţi e scopul final al existenţei.

Un astfel de limbaj nu ne e necunoscut. în Statele-Unite e; auzit des. E al tuturor acelor numeroase secte şi şcoli cărora le plac termenii indo-budişti şi atmosfera esoterică orientalistă. Klages şi Keyserling l-au răspândit. E al lui Krishnamurti, Mrs. Besant şi H. P. Blavatsky. E una din feţele teosofiei, teism cu nuanţe de revelaţie prin iniţiere. Mărturisesc că, fără a contesta sinceritatea adepţilor în general şi buna credinţă a ilustrului convertitor în special, privesc cu oarecare răceală acest potop de vorbe mari şi această silită traducere într-un vocabular special şi grandilocvent a unor vechi sentimente şi vechi noţiuni. Sunt şi, într-un anumit fel, dezamăgit că Huxley, prefăcându-se sufleteşte, nu a găsit altceva decât soluţia care sta la îndemâna tuturor

T^PP^ doamnelor din înalta societate americană dornică de misticism elegant şi de religiozitate originală. Puerilitatea, la oamenii deştepţi, e supărătoare.

Time must have a stop e un titlu incontestabil frumos. Luat din Shakespeare (ca multe din titlurile volumelor lui Huxley), exprimă necesitatea oricărui om de a căuta să oprească timpul stârnit mai de sus şi fără voia lui. Dorinţa există de când lumea şi e adânc umană. Prins în vârtejul timpului, omul vrea totuşi să i se sustragă. Să iasă din cotidian şi mărunţiş; din el însuşi. Să treacă dincolo, să stabilească legătura cu divinul. Numai în afara timpului, unde distincţia dintre trecut, prezent şi viitor, atât de dureroasă, n-ar mai exista, se poate concepe fericirea. E tema romanului lui Proust, soluţia regăsirii timpului pierdut. în cartea lui Huxley diferitele personaje caută fiecare în felul lui să oprească timpul. De Vries prin planuri despre sociocraţie şi organizare. Sebastian Barnack prin poezii şi elenism. Mrs. Gamble prin şedinţe de spiritism. Iar Bruno Rontini, cheia romanului, prin bunătate şi religiozitate. Numai cel ce s-a făcut pe el însuşi bun poate trece la teribila încercare de a face şi pe ceilalţi buni, spune acest Rontini, despre care aflăm prea puţine. E anticar de meserie (mai mult parcă pour l'amour de l'art căci e amator de cărţi vechi şi bune), oarecum antifascist şi înrudit cu familia engleză Barnack. Are şi un discipol. La sfârşit cade greu bolnav, e îngrijit de poetul Sebastian şi moare, alături de el, asigurând, prin pilda ce dă, adeziunea lui Sebastian la noua religie. Huxley deci opreşte timpul prin recunoaşterea dumnezeirii şi a veşniciei. Spiritualismul, iată deviza.

Unul sigur dintre eroi o contestă făţiş. E Eustace Barnack, hedenistul, omul care a rezolvat problema hotărându-se să trăiască din plin, să guste farmecul vieţii la Florenţa într-o vilă splendidă, mâncând cele mai delicioase feluri, fumând cele mai aromate ţigări de foi, bând cel mai vechi coniac, circulând cu cea mai frumoasă maşină. Eustace Barnack nu e câtuşi de puţin un om vulgar sau prost. Dar trăieşte numai pe plan material şi nesocoteşte cu totul spiritualul. îi place arta, o înţelege. Ce transcende însă viaţa vizibilă îi e străin. De aceea, după moarte, va suferi groaznic. Degeaba Dumnezeirea – Lumina aceea insistentă, inevitabilă şi cuprinzătoare, Prezenţa aceea atrăgătoare şi teribilă – îl va chema. Va refuza, se va piti în amintiri lumeşti. Şi ca rezultat va ajunge una din acele biete fiinţe nedesluşite care răspund chemării meselor de spiritism. Bătrâna Mrs. Gamble va organiza şedinţe şi Eustace Barnack va fi oricând prezent, căutând prin câteva clipe de contact (obţinut prin mijlocirea unui medium caraghios) cu lumea să-şi redea iluzia vieţii şi să scape de prezenţa Luminii.

Aşa că Time must have a stop e un fel de apolog religios. Analogia cea mai izbitoare i-o găsesc cu bine cunoscutul Colind de Crăciun în proză al lui Dickens. Şi acolo materialistul Scrooge e vizitat de spirite în noaptea sfântă şi, trezit din aparenţele realităţii, e convertit la înţelegerea binelui şi trăinicia supra-pământescului. Desigur, am fost cel dintâi să mă mir de o asemenea comparaţie. Dar lectura îmi întărea convingerea că Huxley a reluat – în genul lui (gen tăios, pestriţ, sarcastic, neavând nimic de-a face cu bonomia uriaşă a lui Dickens) – tema cea veche. Numai că, spre deosebire de cazul Scrooge, la contemporanul nostru eroul nu se lasă convins; cel ce ascultă lecţia e poetul Sebastian, a cărui viaţă, după moartea lui Rontini, va fi cu totul schimbată, care va crede în suflet şi nemurire, în viaţa de apoi şi biruinţa spiritului. Chiar şi pilda lui Dickens e aşadar reluată. Până şi teoria că faptele noastre produc consecinţe serioase ce scapă de sub controlul nostru (că deci trebuie să fim buni pentru ca nu cumva cu acte necugetate să provocăm nenorocirea altora) apare aici ilustrată prin încurcătura provocată de desenul lui Degas vândut de Sebastian care, fără a comite un act necorect, se pierde totuşi într-un noian de minciuni.

        (« Dar în afară de Bruno Rontini şi de paginile despre spiritualitate îl regăsim în 1945 pe Huxley cel care îl cunoaştem, cu aceleaşi defecte şi calităţi. Vom afla deci şi în Time must have a stop, romanul unui proaspăt teist şi al unui vechi estetizant, foarte numeroşi termeni muzicali; ne vom împiedica de pianissimo şi senza expressione; vom întâlni pe toţi pictorii italieni ce pot fi; vom da de câte citate din Shakespeare şi poeţii englezi pot încăpea într-un volum; vom fi puşi la curent cu cele mai diferite descoperiri şi cele mai noi ipoteze ştiinţifice. Vom pluti în enciclopedism. Aşa e Huxley. Şi fireşte nu vor lipsi acele câteva cuvinte tari şi crude prin care el ţine probabil să demonstreze că e un om modern şi neconvenţional care nu se teme de adevăr şi vorbeşte fără înconjur. Vom citi prin urmare iarăşi, şi cu aceeaşi nesfârşită uimire, cu aceeaşi precisă silă,: „excrement”, „fornicaţiune”, „împerechere”. Acesta e un punct asupra căruia nu m-am putut niciodată lămuri. Cum oare un om: atât de fin şi de instruit poate fi atât de „elementar”? Cum oare un iubitor al veacului al XVIII-lea poate uita într-atâta bunul-simţ i şi simţul ironiei? E de necrezut. Nici suta de ani de puritanism agresiv prin care a trecut Anglia nu-mi poate îndreptăţi astfel de ieşiri. „Antivictorianismul” lui Huxley, neîncetat, care văd că mai persistă, deopotrivă de brutal şi de vivace după al doilea război mondial, mi se pare exasperant. în Franţa asemenea lucruri nu; se văd. La un autor subtil de nivelul unui Huxley asemenea < naivităţi scandaloase nu se pomenesc.

Time must have a stop mai rămâne pe linia huxleiană obişnuită şi prin neistovitul ton rece, înţepat al autorului, prin ':< ironia lui ucigătoare, prin compoziţia abstractă şi exteriorizarea preţioasă. Impresia obţinută e acea de operă factice (exact ca la Caves du Vatican). Mai e şi senzaţia de oboseală pricinuită de un necontenit torent de observaţii inteligente. Prea multe vorbe, prea multe citate, prea multe aluzii, rezultatul e un fel de cocktail intelectual. S-ar părea că suntem într-un salon unde toţi oaspeţii sunt tare sclipitori dar foarte acri (iar gazda are o memorie care nu iartă). Sau ca şi cum am răsfoi un Baedecker, un fel de ghid cultural bine întocmit, dar artificial, rezumativ, prea vrând să spună totul. Cum ajunge un scriitor atât de bine pregătit să evoce un Baedecker sau o cocktail-party e un mister. Să fie oare că fără puţină căldură arta e condamnată? Se prea poate. Simpla inteligenţă, mecanismul pur al intelectului nu pot dăinui opere artistice. Asemenea lucrări rămân delicate jocuri ale minţii, fantoşe îngheţate, interesante dar neatrăgătoare. * în faţa lui Bruno Rontini, opus lui, stă Eustace Barnack. Daf dacă scepticismul şi relativismul au făcut loc religiozităţii' spiritualiste.«mai persistă şi astăzi la Huxley un aspect al lipsei de [ entuziasm. Eustace Barnack şi autorul însuşi propun (autorul, > paralel cu a contopirii în divinitate) o altă teorie: a individului! care doreşte ca politica şi religia să-1 lase în pace. Plictisit de sisteme, ambiţii şi fanatisme, obosit şi dezgustat de toate, el râvneşte numai la a-şi trăi viaţa în linişte şi tihnă. Orice doctrină care urmăreşte să-1 facă cu sila mai bun decât e, să-1 fericească cu dinadinsul, să-1 îndrepte fie că vrea sau nu, îi inspiră, oriunde ar fi ea aşezată pe eşichierul politic, o egală repulsie.

Prototipul acestui fel de a vedea lucrurile, Eustace Barnack, e desigur condamnat de autor. Toate aprobările lui merg către Bruno Rontini, un activist al binelui, câtuşi de puţin un teoretician al indiferentismului. Cu toate acestea, deodată cu ideea propovăduirii noii religii, îşi face loc în ultima carte a lui Huxley şi sentimentul acesta al lasitudinii, sentiment gingaş şi destul de periculos, care cuprinde într-o aceeaşi negare orice politică, orice efort, orice apărare. Există un ins politic de care mi-e frică; e acela care, când barbaria pornise să subjuge continentul nostru, declara că toate sunt egale şi că n-avem dreptul să condamnăm. (Sau care nu declara nimic şi trăia mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ceva.) Plictiseala apoliticului de bună-credinţă e explicabilă, o înţeleg, dar cred că nu e cinstit să nu vrei să distingi. Vorbeam mai sus de imparţialitate. Or, e bună. E uşor să simţim dezgustul. Se mai cuvine să fim şi drepţi şi să ştim a ne stăpâni şi a deosebi unde e cauza de care nu trebuie, orice ar fi, să ne despărţim. A pune greşelile oamenilor, exageraţiile sau prostiile lor, sectarismul lor ridicol sau văditele lor incomprehensiuni mai presus de ceea ce simţim că e bine ar fi o lipsă de seriozitate. Ar mai fi să facem jocul celor interesaţi, care scot în vileag erorile şi se cutremură numai pentru ca să tragă foloase partizane moderate. Acest joc nu-1 putem face. Ar fi cât se poate de grav. Vigilenţa noastră bilaterală ne face să judecăm cu nepărtinire toate părţile şi ne mai obligă să respingem indiferenţa şi plictiseala Gustificate, din nefericire) şi, de bună-credinţă fiind, să persistăm în luarea acelor atitudini şi în conformarea la acele fidelităţi ce ni se par legate de ideea adevărului. Nepăsarea, sau chiar obiectivitatea, în lupta dintre bine şi rău e inadmisibilă. Nici o categorie de monopolizatori nu poate să ne abată din drum; pe deasupra dezamăgirilor momentane şi locale, nu e îngăduit nimănui să cedeze, alunecând spre o facilă renunţare. Va să zică astfel rezolvă Huxley lucrurile? Prin teosofie şi dezgust general? Ei bine, afirm că nu e drept.

— a.

Dar tot dreptatea e aceea care ne sileşte să reamintim circumstanţele personale speciale care au înlesnit convertirea lui Huxley şi care o explică într-o anumită măsură.

În volumaşul Arta vederii el ne arată că de la vârsta de şaisprezece ani a fost grav bolnav de ochi. Prin 1939 vederea, care nu încetase de a fi foarte slabă, i se slăbi şi mai mult. Orbirea părea aproape sigură. („Şi ce m-aş fi făcut în lumea asta dacă nu mai puteam citi?”). Tratamentele oftamologilor celor mai reputaţi se dovediseră inutile; ochelari cât mai puternici nu-i mai erau de nici un folos. Atunci Huxley a cunoscut prin Mrs. Margaret D. Cobett, din California, sistemul defunctului dr. W. H. Bares care inventase un tratament de reeducare a vederii. Medicii luaseră în râs pe dr. Bates şi metodele lui. Dar Huxley afirmă că datorită lor a reuşit nu numai să evite cecitatea, ci să-şi amelioreze considerabil văzul.

După teoria dr-ului Bates, aşa cum e rezumată de Huxley, schelării nu sunt buni pentru că nu schimbă nimic, nu vindecă, uşurează doar simptomele fără a merge până la cauză. Bates pune accentul nu pe tratamentul local fiziologic, ci pe elementul lintal, voliţional, spiritual al terapeuticii. Vederea se face prin Drganul numit ochi, dar rămâne în fond un act mintal. Ceea ce rebuie, prin urmare, e un tratament care să ducă la o mai bună jncţionare a vederii; când acesta se face greşit, trebuie o îeducare a ei.

Pentru a obţine funcţionarea normală a ochilor, Bates propune stări de relaxare. Ochiul se destinde prin diferite exerciţii, din care cele mai importante sunt: palming (acoperirea lochilor cu palmele mâinilor, capul sprijinindu-se pe coatele laşezate pe o masă), sunning (expunerea ochilor la soare în mod Icumpătat), swinging (balansarea capului), flashing (pacientul îşi (aruncă privirea cu repeziciune asupra unui punct fix după ce-şi iţine ochii închişi) şi shiâting (schimbarea direcţiei privirii). Mai iexistă exerciţii de respiraţie (care provoacă ameliorarea 1 circulaţiei sângelui în vasele din apropierea ochilor), clipiri I sistematice din ochi (care produc o uşoară şi binefăcătoare Jlăcrămare), folosirea metodică a memoriei vizuale şi a [imaginaţiei, şi altele.

Cât intră aici elementul de credinţă personală şi cât o reală | terapeutică cu posibilităţi de aplicare generală e fireşte imposibil de spus. E cu putinţă ca tulburări funcţionale să fie remediate, măcar parţial, pe căi educative (adică psihice). Dar celelalte?

r|l!P”

Oricum, era de datoria noastră să luăm în consideraţie această circumstanţă din viaţa lui Huxley. De la „miraculoasa vindecare” pornesc şi convertirea lui Huxley şi Time must have a stop (dintre figurile căreia una, Mrs. Gamble, e oarbă). Eu unul, o repet, înţeleg orice durere, orice soluţie. Asupra sistemelor cu pretenţii de generalizare cred însă că e de dreptul meu să pot face, cu severitate, toate rezervele. Ji

Pe romancierul Huxley realizarea din 1945 nu ni-1 arată în progres. Tot Point Counterpoint rămâne opera lui cea mai reuşită. Pe teoretician ni-1 prezintă sub aspectul nou şi surprinzător al omului supus religiei.

Această religie o considerăm: mai întâi alăturată unei teorii a indiferenţei extinsă în chip nedrept şi acolo unde nu trebuie; apoi, înfăţişată sub forma destul de primitivă şi de superficială a unui vag teosofism indianist cu caracter modern american; în sfârşit, tare neprecisă, apărând mai mult ca o reacţiune împotriva pozitivismului care a reuşit să triumfe în rândurile celor mai mari mase şi n-a mai prezentat în ultimul timp nici un farmec pentru, un dărâmător de idoli. s

Cocteau în prefaţa uneia din recentele sale piese > bulevardiere vorbea de „locul rece de pe pernă”. Dacă până la un; anumit punct revoluţia reprezenta noutatea, mai apoi revenirea la| un trecut a putut trece drept atitudinea originală, proaspătă,} plăcută ca, pe o pernă, colţul rămas neîncălzit. Huxley dă de> bănuit că şi el fuge de ceea ce e comun; de aceea proclamă» misticismul când vede că pozitivismul nu mai e ceva senzaţional, ţ ci o banală realitate. în iubitul meu La Bruyere găsesc, ca mai j totdeauna, frazele lămuritoare. Despre perspectiva morţii, desluşindu-se pe măsură ce viaţa trece, scrie: „c'est une chose.ţ bien sărieuse que de mourir”. Despre tipuri mintale ca Huxley j arată că „l'esprit fort ou n'a pas de religion, ou se fait une| religion”. în sfârşit, despre tendinţele intelectualului care vrea să rămână original cu orice preţ, care caută mereu locul nou, afirmă: „II y a des hommes qui attendent î etre deVots et religieux que tout le monde se declare impi et libertin; ce sera alors le parti du vulgaire, ils sauront s'en degager”.

Nu degeaba lectura clasicilor îmi dă ameţeală, uneori parcă prevestesc până şi detaliile, atât a fost clarviziunea lor de perfectă. Citatul din urmă rupe ultimul văl de pe faţa textului huxleian. Se desprinde silueta omului care trece pe alte poziţii când cele cucerite nu mai oferă gustul picant al începuturilor. Atâta doar că arta, mai pretenţioasă ca viaţa şi mai dezvăluitoare de adevăr, mai necruţătoare în evidenţierea atitudinilor forţate, reduce convertirea lui Huxley la propoziţii destul de mici. Forma artei e o convenţie. Dar la baza ei nu poate sta decât o indiscutabilă, o mare sinceritate.

Boala de ochi nu pare a fi o explicaţie hotărâtoare, mai rămâne un vădit element de artificialitate. Or, poţi fi afectat în viaţă, în artă nu. Aşa fiind, să recitim Point Counterpoint, romanul unei generaţii, al celei de după războiul din 1914-1918, al epocii prosperităţii, roman enciclopedic în înţelesul şi bun şi rău al cuvântului; să reluăm Two or three Graces, unde întâlnim farmecul în starea cea mai curată, şi o bunăvoie, un entuziasm cuceritor; sau Brave new world, unde apar, prezentate cu seriozitate, îngrijorările cele mai acute şi mai legitime ale omului liber – cele trei cărţi, adică, în care Huxley, pe cele două mari moduri ale exprimării artistice, cel grav şi cel ironic, e sincer cu el însuşi şi cu noi.