Arta, totală sau parţială

E adevărat că fiecare e pornit să transforme în reguli generale principiile personale după care se călăuzeşte; totuşi, cred că formulând o regulă, exact opusă celei pe care am citit-o de curând: „Vai de omul căruia îi plac toate în artă” – nu cad în acest păcat. Afirm, deci, sperând că nu vorbesc numai împins de un demon pur individual, că e tare rău de cel ce nu se află în stare să admire totul în artă.

După această enunţare dogmatică (dar nici cea pomenită nu e mai puţin categorică), se cuvine să fiu mai precis. în primul rând, şi e de la sine înţeles, când spun că trebuie să iubeşti totul în artă, întrebuinţez cuvintele în înţeles strict şi prin artă înţeleg numai ceea ce merită să fie socotit în cuprinsul ei. „Iubiţi toată arta” vrea să zică, aşadar, sfatul de a putea pricepe şi a putea fi emoţionat numai de lucrurile cu adevărat artistice. Nu voi propune nimănui, în numele artei întregi, să fie plăcere în privirea unui tablou de Daumergue, în lectura unei cărţi de John Knittel sau în ascultarea operei „Doamna Butterfly”. în al doilea rând, dacă vă spun că e bine să nu refuzaţi nici un compliment, nici o înfăţişare, nici un ritm al artei nu înseamnă că încerc să interzic cuiva să aibă preferinţe. Liber e oricine să prefere ce vrea sau ce poate, e natural, e indiscutabil, e omenesc, e absolut sigur că fiecare fiinţă simţitoare şi gânditoare va avea preferinţele ei. Degeaba îşi căuta ocolurile, nu-mi fac iluzii: îmi place peste măsură Brahms, îl pun pe Utrillo pe deasupra lui Van Gogii, citesc cu nesaţ pe Prosper Me'rime'e şi mă extaziez în faţa lui Rodin. La ce bun m-aş face mai fin decât sunt. Dar toate acestea nu sunt decât recunoscute şi conştiente preferinţe, lipsite de importanţă, care nu adumbresc posibilitatea de a iubi tot ce e alăturea. Brahms nu mi-1 întunecă pe Bach, nici pe Stravinsky; Utrillo nu mă depărtează de Gainsborough, sau de Velasquez; Merimee nu mă stânjeneşte în îndrăgirea lui Hugo; şi Rodin nu 1-a acoperit niciodată nu numai pe Houdon dar nici pe Despiau. Aşa ajung, în al treilea rând, la precizarea că a iubi totul în artă e şi salutar şi posibil pentru că nu implică vreo obligaţie de simultaneitate: există epoci în viaţă, anotimpuri în cursul unei decade, zile în cadrul unui an în care aş asculta (ei, da!) numai Wagner şi Bruckner; am faze Lessing şi altele Julien Green; sunt unele ore în care mă leagăn cu ideea că înţeleg ceva din Picasso şi altele când nu vreau să aud de Ravel. Că apar unele constante, de ce aşi contesta-o? Oricând, oriunde, orice ar fi îmi găsesc liniştea citind pe clasicii veacului al XVII-lea (Racine şi moraliştii, mai ales), ascultând aproape pe orice din Mozart sau privind pe Ingres şi Memling. Ceea ce mi se pare esenţial e să putem iubi totul, să ne putem identifica cu toate gusturile (atâta timp cât sunt bune). Orice om (pe care-1 interesează arta) e dator să-şi dea seama când se află în faţa frumosului, chiar dacă aspectul anume sub care i se arată nu-i merge drept la inimă sau nu îi e uşor accesibil.

Nu ascultaţi deci de sfaturile limitative ale confratelui nostru. Nu vă închideţi în sisteme strâmte, nu vă încăpăţânaţi în obişnuinţe, nu vă îngrădiţi singuri un domeniu care depinde numai de noi înşine să fie aproape infinit. învăţaţi să iubiţi totul în artă, să vă entuziasmaţi pentru orice. Fiţi azi romantici şi mâine clasici, vibraţi acum cu Leonardo şi după un ceas cu Delacroix, citiţi-1 pe Mallarme' cu deliciu şi apoi luaţi în mână, fără rezerve, o piesă de Ibsen. Arta e atotcuprinzătoare, mare, bogată; cu cât veţi respinge mai puţin, cu atât veţi fi mai avuţi. Ferice de omul căruia îi plac toate în artă, căci a lui e împărăţia visurilor şi încântărilor.

A exclude o şcoală, o tendinţă din cadrul artei e ca şi cum ai respinge o ramură a ei. Dacă nu concepem omul care să declare: nu admit muzica! sau: nu văd ce caută sculptura în artă! tot atât de straniu trebuie să ni se pară cine zice; numai impresioniştii contează în pictură, sau: numai poezia parnasiană e demnă de menţionat. Cine nu poate ieşi din el însuşi, cine nu poate depăşi simpatiile, acela nu va putea niciodată să considere arta ceva accesibil. Sunt unii oameni culţi, rafinaţi, care cred că sunt interesanţi anunţând că „nu citesc romanticii”, că nu-i interesează secolul al XVIII-lea, care găsesc frumosul numai în produsele medievale sau care-şi petrec viaţa printre prerafaeliţi. Sunt spirite minore, oameni naivi. Nu sunt iubitori adevăraţi ai artei, sunt de fapt maniaci. îi compătimim. A îndrăgi numai o formă anume în vasta artă nu indică o simţire artistică sau o gândire adâncă; numai un caracter stăpânit exclusiv de gusturi. Intelectualul ia poziţie opusă opiniei vulgului după care „e frumos ce-mi place mie”. Intelectualul e acela capabil să vadă frumosul şi acolo unde nu se suprapune exact plăcerii lui. Intelectualul, l-am auzit pe secretarul de redacţie al revistei noastre spunând, nu citeşte ce-1 interesează; pe el îl interesează orice citeşte. într-adevăr, intelectualul e cel ce poate ieşi din el însuşi. Creatorul are nevoie să se mărginească; cel ce priveşte, citeşte sau ascultă, însă, nu.

Se poate scoate din aceste consideraţii pur estetice şi o mică lecţie morală: să fi în stare să înţelegi şi să admiri şi o producţie realistă şi una fantezistă, şi lumina şi umbra, şi pe Shakespeare şi pe Voltaire, înseamnă că poţi pricepe ceea ce e diferit de tine. Nu e un lucru neimportant. De aici rezultă unul dintre drumurile sigure spre o mai mare posibilitate de tolerare reciprocă între oameni şi spre o mai desăvârşită contopire a prea centrifugelor lor porniri.

Share on Twitter Share on Facebook