Romancierul I. Peltz

Comparaţia preferată a lui Lovinescu, când vorbea despre romancierul Căii Văcăreşti, era aceea cu Balzac. în acest fel geniul specific al acestui prozator era asemuit cu unul din cele mai covârşitoare ale domeniului epic încadrat în felul anume de a scrie al celui ce trece drept întemeietorul realismului. Dar Balzac tocmai pentru că nu a fost un realist pur ci un amestec de viziune romantică şi de asprime, tărie şi incizie poate apărea ca părintele spiritual al lui I. Peltz.

Căci I. Peltz, cu toate tablourile lui crude şi întunecate, nu e nici el un realist adevărat şi cu atât mai puţin un naturalist. Mai bine decât pe Balzac, el reaminteşte pe minunatul Dickens, de al cărui fel a concepe viaţa şi a o simţi mi se pare mai apropiat. Peltz, ca şi Dickens, vede tragicul şi comicul simultan, nu se pierde niciodată în teoretizări, păstrează contactul cu realitatea oricât ar fi de complexă, rămâne, cu adâncă simpatie, alături de bogatul în surprize suflet omenesc.

Lumea lui Peltz e de foarte multe ori necăjită, e mereu frământată şi nesatisfăcută, e lumea celor cu care soarta nu a fost darnică şi largă; pe care, nemulţumită a le fi impus grija pâinii. zilnice, i-a mai copleşit şi cu rătăciri în rafinate iţe sufleteşti. Dar, întocmai lui Dickens, Peltz, bonom, înzestrat cu o imensă capacitate de înţelegere, nesfârşit de viu, e şi foarte capabil de a surâde. Lacrimile pe care le stoarce sunt cele mai delicate, deoarece provin nu din efecte melodramatice, din fraze sau situaţii tari (care nu lipsesc nici ele din volumele lui), ci din felul acela inimitabil de a prezenta lucrurile, şi glumeţ şi trist, şi descurajat şi încrezător, şi cinic şi naiv. De aceea lumea lui Peltz e feerică; mahalaua onorabilă şi modeştii ei locuitori (cei cărora Francezii le spun atât de bine Ies petites gens) ţin, prin el, de basm. Astfel apare legătura directă cu Dickens. Actele vorbeşte e o carte pe care Balzac nu ar fi putut-o scrie: era prea încrezut, prea dârz şi prea exclusivist, prea puţin înzestrat cu ironie duioasă mai ales. Dar Dickens, vast, bun, nelimitat, tot atât de capabil de a râde pe cât era capabil de a compătimi, ar fi putut-o legitima ca a sa.

Arta lui Peltz dă senzaţia rară, a intimităţii cu ceea ce e dincolo de precizii şi categorii. Geniul lui, esenţialmente alimentat de bunătate şi comprehensiune, omenesc fără nici o restrângere, cuprinzător, sincer, cald, bogat, izvorând din adâncuri, neavând de ce se teme fiind mărinimos, dând neapărat impresia cunoaşterii directe, s-ar pierde, credem, în domenii altele decât acelea, imense, ale vieţii aşa cum oamenii o trăiesc, cu păcatele lor jalnice, cu aspiraţiile lor mereu fragede, cu obiceiurile lor fără îndoială caraghioase, aşteptând clipa când vor fi izbăviţi de Cel ce a dat liniştea şi odihna unchiului Vania şi demnitate şi bună voie veşnică d-lui Pickwick şi credinciosului Sam Weller.

O carte de Peltz poate fi tăioasă, neînduplecată, stufoasă, inteligentă, ca a lui Balzac. Dar mai poate fi simplă şi fermecătoare ca a lui Dickens sau Cehov. Spiritul conceptual şi mecanic, dominat de un sistem, al romancierului francez e, la scriitorul român, întregit de una din însuşirile capitale ale sufletului naţional: mila. Ea îl apropie de Rusul şi Englezul cu care ne permitem a-1 compara. Temperamentul balzacian, transpus aci, trebuia să ia acest caracter ce nu ne înalţă nouă numai minţile ci ne şi încălzeşte inimile.

Dar stabilind natura geniului romancierului, definind-o alături de a lui Dickens mai mult decât a lui Balzac, nu dăm şi anumite explicaţii, nu încercăm a-i sugera aprofundarea unor anume căi?