În tovărăşia marilor gânditori

Volumul postum al lui Leon Brunschvicg despre Descartes şi Pascal ca cititori ai lui Montaigne ne transpune în acea lume de înaltă cultură, obiectivă şi dezinteresată, din contractul căreia nu poţi să nu resimţi şi puţină fericire şi oarecare mândrie. Aşa se întâmplă ori de câte ori venim aproape de ceea ce formează măreţia omului. Când vedem scris în Suares „Iată că l-am citit pe Suetoniu pentru a unsprezecea oară”, când aflăm că Benda s-a hotărât la treizeci şi cinci de ani să se consacre lecturii sistematice a literaturii latine sau că dr. Pettenkoffer pentru a-şi dovedi, împotriva lui Koch, concepţia despre rolul bacililor, a înghiţit o eprubetă plină de culturi cu microbii holerei. Pentru cine le ia în serios, viaţa şi adevărul sunt pline de farmec. Searbede sunt doar pentru cine socoteşte că le ştie prea bine sau că sunt lipsite de orice interes.

De pildă, pentru Montaigne sau Pascal sau Descartes nu trebuie să fi fost, nici viaţa nici adevărul, plictisitoare. Stau pe poziţii foarte deosebite: deviza primului, spune Brunschvicg, e mă îndoiesc, a celuilalt cred, a celui din urmă ştiu. Dar îi uneşte aceeaşi sete de a cunoaşte adevărurile finale, aceeaşi hotărâre de a merge până la capătul gândirii, aceeaşi cinste faţă de ei înşişi. Citându-1 pe Jean Schlumberger, Brunschvicg arată că Franţa va fi veşnic în stare de dialog. De aceea nu se pronunţă între cele două extreme, între Pascal şi Descartes şi urmaşii lor care constituie cele două fluxuri ale culturii ţării sale: fluxul pascalian şi fluxul cartezian. De aceea, deşi editor pasionat şi erudit al lui Pascal, lasă să se vadă că simpatiile lui ascunse merg către Montaigne.

Atât Pascal cât şi Descartes l-au citit de bună seamă cu mare atenţie pe Montaigne, deşi îl citează puţin (Descartes doar o dată). De la Montaigne au primit lecţia esenţială: că fiinţa umană e datoare să se cunoască şi că e capabilă să cerceteze şi să afle secretul vieţii. Iată motivul pentru care Montaigne scrie despre el însuşi. Operaţia e delicată, dar incomparabil de utilă. Eul, pentru Montaigne, e divers şi greu de prins. Dar urmăreşte întruna autocunoaşterea. Pentru a şti exact cine e acel ce a pornit în căutarea adevărului, de ce mijloace şi speranţe dispune. Şi pentru că mai crede că prin operaţia ordonării gândirii va reuşi să se organizeze şi să se perfecţioneze.

Montaigne e un clasicist („Am cunoscut treburile Romei cu mult înainte de a le cunoaşte pe ale casei părinteşti”) şi un conformist (sufletul e absolut liber în interior, dar în afară se supune formelor şi obiceiurilor). De la el Descartes va lua descătuşarea de orice fel de prejudecăţi, iar Pascal teoria relativităţii adevărului (a cărei formulare celebră, inclusiv imaginea Pirineilor, e direct inspirată din Montaigne). Ambii vor învăţa de la el că funcţia inteligenţei constă nu în desfăşurarea unui formalism logic, ci în posibilitatea de a folosi cu statornicie o judecată independentă. Tot de la el, echilibrarea dintre raţiune, simţuri şi instincte.

Fireşte, Pascal şi Descartes vor fi mai categorici. Montaigne rămâne mai ales un sceptic. Modestia i se pare bună pentru că nu crede că omul e centrul vieţii: există o pluralitate a lumilor în univers şi o pluralitate a speţelor vii pe pământ. Există şi o pluralitate a credinţelor, a cultelor. De aceea, între toate, Montaigne e moderat, atent şi imparţial. Războiul şi cruzimea îi sunt nesuferite. Intoleranţa la fel. Sceptic, admite necesitatea socială a religiei şi, profund hotărât să nu primească nimic cu uşurinţă, se supune totuşi învăţăturii naturii. Nu e nici stoic, nici epicurian. Recunoaşte drepturile trupului, dar şi ale sufletului. Ale naturii, dar şi ale raţiunii. între toate caută armonia, echilibrul.

Dincolo de această subtilă şi înţeleaptă echivalenţă între opuse stau Descartes şi Pascal. Descartes reia teoria relativităţii lucrurilor şi morala conformismului exterior. Şi credinţa în bunul simţ o moşteneşte de la Montaigne (însăşi deviza „le bon sens est > la chose du monde la mieux partagee” e luată din „Esseuri”). Ca!

şi Montaigne, nu crede că logica e suficientă. Logica e foarte bună în procesul deductiv, dar nu e calea aflării adevărului. Pe acesta, Descartes îl va afla cu ajutorul matematicii, mai bine zis al algebrei. Descartes va pune bazele ştiinţei moderne, practice şi tehnice, capabile de previziuni. Va impune şi concepţia sufletului raţional, despărţit complet de materie. Dar va rămâne ca şi Montaigne un adept convins al bunului simţ şi al autonomiei spiritului.

Pascal, adversarul lui Descartes atât în ştiinţă (controversa asupra vidului) cât şi în metodologie, urmează pe Montaigne cât priveşte armonizarea instinctului cu raţiunea. Pentru el soluţia nu va fi carteziană ecuaţie algebrică, va fi credinţa, fără de care raţiunea i se pare neputincioasă. Pe când Montaigne e sceptic şi Descartes un discipol al raţiunii, Pascal trece cu hotărâre de partea credinţei. Nici Descartes nu contestă veşnicia, dar pentru el nemurirea e ceva spiritualizat şi intelectualist (ca pentru Socrate sau Seneca). Pe când Pascal recunoaşte un Dumnezeu care „nu e al filosofilor şi al savanţilor”. Descartes, spune Brunschvicg, cere lui Dumnezeu să asigure biruinţa spiritului; pe când Pascal imploră mântuirea sufletului.

Pascal, aşadar, e departe de Montaigne. Scepticismul e aici complet părăsit. Chiar şi cercetarea eului e condamnată, ni se dă sfatul să urâm amorul propriu, tendinţa de a ne zeifica prin prea multa contemplare. în cele din urmă Pascal doreşte pedepsirea veşnică a raţionaliştilor şi nu mai speră decât în „graţia divină, dar ceresc”.

Într-adevăr, punţile s-au rupt. Cu toate acestea, şi Pascal şi Descartes rămân în fond elevii lui Montaigne. Iar toţi trei, creatorii metodelor de cugetare modernă.

Cartea lui Brunschvicg nu e o operă încheiată. Constituie doar un amalgam de impresii şi note. Totuşi conţine destul material pentru a încânta pe orice amator de apropieri, fie şi indirecte, cu câţiva mari gânditori. Soluţiile pot diferi. Dar lectura lui Montaigne, a lui Pascal, a lui Descartes dă, deopotrivă, pornirea spre cunoaştere şi dorinţa de a înainta, orice ar fi, către ceea ce atât de prezumţios, de obsedant şi de nobil, numim adevărul.

Share on Twitter Share on Facebook