Benda, Franţa Şi Bizanţul

„La sagesse a ses exces et n 'a pas moins besoin de modération que la folie”.MONTAIGNE.

Există de peste un sfert de veac în cultura franceză un personaj distins şi misterios care la intervale aproape regulate provoacă furtuni şi scandaluri literare cu volumele sale de critică şi polemică. Acest autor e o fire rezervată, un om care dispune de o situaţie materială suficientă pentru a-i asigura independenţa şi nu e încadrat în nici o academie, instituţie sau cerc spiritual; imensa lui cultură e evidentă, cinstea lui nu e pusă de nimeni la îndoială. Paul Le”autaud, cel mai aprig bârfitor al literaturii franceze, vrea să-1 arate pe Julien Benda – căci de el e vorba – ca pe un om pasionat, emotiv şi nervos într-un grad normal, gradul celor mai numeroşi muritori. îl putem crede. Dar Benda e important în istoria culturii sub aspectul cu care ţine să se prezinte, chiar dacă acesta nu e cu desăvârşire sincer. Individul Benda e probabil un ins banal. Scriitorul constituie o figură foarte stilizată şi deosebită. Ce reprezintă el? Care e punctul de vedere intransigent de unde condamnă atâtea celebrităţi? în numele căror principii e atât de sever? Ce teorie îl face să fie atât de aspru cu toţi contemporanii lui? Oare e unul dintre acei filosofi acri pentru care tot ce nu e vechi e rău?

La această ultimă întrebare se poate răspunde cu hotărâre în mod negativ. Benda nu e un duşman al progresului sau al frumuseţilor lumii moderne. Nu e un maniac ca antimaşinistul Duhamel. Dimpotrivă, e un cunoscător adânc al epocii noastre şi unul care o îndrăgeşte şi ia poziţii culturale în legătură cu nevoile ei. Acest gânditor abstract e în fond un observator politic.

De când scrie, Benda a urmărit curentele şi doctrinele care cereau să compromită regimul libertăţii şi să uşureze, pe cale spirituală, revenirea la un sistem de viaţă social-politică cu caracter retrograd şi tiranic. Sub aparenţa lui de contemplator exclusiv al valorilor nepământeşti, el ascunde un cercetător atent al problemelor noastre celor mai actuale. Scrisul lui e veşnic pe poziţiile înaintate de luptă: scrutează liniile inamice şi dă alarma la cea mai mică concentrare de forţe din partea cealaltă.

Locul ocupat de Benda n-a fost o sinecură. Ultimele decenii au oferit unui intelectual corect, dornic de a menţine supremaţia gândirii şi libertatea omului, un spectacol tulburător şi un vast câmp de controversă. Primul rezultat al acestei situaţii a fost de a-1 pune într-o aparentă contradicţie. Benda condamnase pe oamenii de cultură care coborâseră în arena politică şi trădaseră cauza lor spirituală. Era teza din La trahison des clercs, în 1927. Dar iată că în 1945 apare La France byzantine, unde e atacat triumful literaturii pure, unde sunt aspru condamnaţi – după vorbele lui – cei ce, ca Mallarme, Proust, Gide, Vale”ry, Giraudoux, Suares, Alain şi suprarealiştii, s-au închis într-un sistem artistic fără legătură cu viaţa reală, adevărurile omeneşti sau progresul culturii.

Contradicţia nu există. E necesar să reţinem trei fapte. Primul: Benda, urmărind mereu pe detractorii regimurilor libertăţii, era silit să atace fortăreţele pe care aceştia le deţineau, ocupând mereu poziţii noi când adversarii îşi schimbau şi ei locul de atac; al doilea: în ajunul marelui asalt al dictaturilor şi a doua zi după căderea Franţei, uneltele cu care lucrase vrăjmaşul nu mai păreau aceleaşi; între 1920 şi 1930 fusese un nietzscheism şi un sorelianism, iar anul 1940 fusese pregătit de un defetism întemeiat pe gratuitate şi indiferentism; al treilea: literatura „pură” pe care o respinge Benda nu e numai cea lipsită de contact cu nevoile sociale, ci aceea care se ţine departe şi de regulile cugetării, aşa cum au fost fixate de psihologia tradiţională.

Astăzi ne-am obişnuit, astăzi vorbim de acel fapt ca de un eveniment indiscutabil şi inevitabil. Astăzi îl concepem fără greutate, astăzi obişnuinţa ne-a făcut să pierdem simţul proporţiilor şi a îndulcit senzaţia catastrofei. Dar înainte de iunie 1940, dacă ni s-ar fi vestit prăbuşirea Franţei, am fi avut senzaţia justă că trăim un fenomen egal ca importanţă cu acel provocat de intrarea lui Alaric la Roma în 410 sau de a lui Mahomet II la Bizanţ în 1453. Astăzi, reluând cultura franceză acolo unde o lăsasem, suntem fericiţi să regăsim numele ei celebre din epoca dinainte de război. Dar un patriot atent şi un critic obiectiv ca Benda e îndreptăţit să se întrebe ce rol au jucat scriitorii francezi în anii decisivi, ce parte de răspundere poartă în prăbuşirea naţională. Şi cum această problemă franceză era simbolul unei crize universale, era perfect legitim să pună chestiunea din punctul de vedere al conştiinţei omeneşti. Analogia cu Bizanţul se impunea. Dacă râdem de teologii care se răfuiau cu duşmănie pentru arguţii mărunte lângă zidurile înapoia cărora turcii îşi pregăteau armele, putem asculta cu interes şi pe omul care ne înfăţişează goana după o concepţie de artă şi viaţă care, concomitent cu cel mai mare asalt cultural dat împotriva civilizaţiei, nu se manifesta nu numai nici o reacţiune, dar nici măcar dorinţa de a rămâne pe un teren uman. Refugierea voită şi interesată într-un primat estetic care se făcea că uită că în curând va fi desfiinţat era identică metodei subtilităţilor omiletice urmate de păruială.

Pentru a aşeza La France byzantine în mod echitabil, trebuie să cântărim cu atenţie toate rezervele şi nuanţările autorului şi să nu pierdem nici o clipă din vedere circumstanţele crizei intelectuale prin care atât ţara lui, cât şi întreaga civilizaţie au trecut aşa recent. La France byzantine nu poate fi condamnată cu uşurinţă de partizanii primatului estetic, pentru că, mai înainte de toate, nu-1 contrazice, nu poate fi nici aprobată integral de admiratorii oricât de sinceri ai supremaţiei raţionalului pentru că e sigur că adoptă puncte de vedere exagerate şi împinge rână la consecinţe inadmisibile reguli bune şi principii sănătoase. E o lecţie excelentă, dar are nevoie de retuşări, precizări şi puneri la punct. E mai ales o pledoarie, un act polemic care trebuie înţeles.

Pentru a sosi acolo unde vrea – adică la circumstanţele acute ale democraţiei în preajma lui 1940 – Benda porneşte de departe şi pare a se aşeza pe planuri foarte astrale. (Nu degeaba a scris Billets de Sirius.) Noi trebuie să ştim însă mereu că aceasta e o tactică. Cel ce ne cere o obiectivitate absolută şi judecarea timpului nostru de la o distanţă de zece veacuri e, am mai spus-o, un suflet politic. Numai că şi aici începe un echivoc tragic. Ne-am obişnuit să privim acest din urmă cuvânt cu dispreţ şi ironie. Câtă propagandă fascistă intră aici e uşor de înţeles. Dar mai e şi uitarea timpurilor în care un Cicero, un Voltaire, un Locke sau un Benjamin Constant nu s-ar fi simţit deloc ruşinaţi să audă că sunt trataţi drept scriitori „politici”. Se cuvine să punem capăt unei prejudecăţi stupide şi să revenim la interpretarea etimologică a cuvântului hulit. Astfel considerat, cuvântul e şi serios şi interesant. Aşa îl considerăm când spunem că Benda e un cugetător politic. Şi acest critic preocupat de rezultatele practice ale aberaţiunilor metafizice constată că societatea contemporană se depărtează de inteligenţă şi proslăveşte în operele de artă doar sensibilitatea. Cum se vede aceasta? Din observarea multiplelor caracteristici ale literaturii noi. Astfel, spre pildă, literatura nouă nu admite ideea fixităţii, respinge noţiunea identităţii, fuge de definiţii, contestă continuitatea eului, propune neliniştea ca scop şi stare permanentă, se fereşte de orice formulare, organizează „cultul absenţei”, adoră – în locul raţiunii şi al clarităţii – visul, fantasticul, spontaneitatea, stările sufleteşti inconştiente, disponibilitatea, fluiditatea şi contradicţia. Dar mai sunt multe. Şi cum întotdeauna observaţiile lui Benda sunt judicioase, chiar când duc la concluzii exagerate pe care nu le putem primi, se cuvine să le urmărim, respectuos, pe cele mai însemnate, şi să căutăm a înţelege ce se ascunde înapoia lor. Căci fluiditatea, spontaneitatea şi neliniştea nu sunt desigur crime, dar e probabil că sistemul care le foloseşte e destul de periculos dacă a provocat reacţiunea atât de vehementă a unui cugetător de talia lui Benda. E aici, cum spunea Kipling, more than tneets the eye…

În privinţa fixităţii, Benda are dreptate când scoate în evidenţă cât de fals văd lucrurile poeţii şi criticii care cred că urmează tendinţele fizicii noi, părăsind-o. Adevărul e că ideile fizicii noi sunt idei fixe, care rămân astfel până ce faptele impun schimbarea lor. Ideile fizicii sunt fixe chiar dacă obiectul la care se referă are un caracter de nefixitate. Spaţiul-timp, natura-energie, probabilităţile pot fi concepute nefixe, dar gândirile care formulează datele noastre despre ele au un caracter fix. De aceea oamenii de litere care se grăbesc să invoce pe Schrodinger, pe Broglie şi alţi fizicieni moderni sau să proclame sfârşitul ideii de cauzalitate sunt desigur puerili şi oarecum ridicoli.

Visarea, Benda nu o combate. Dar se întreabă ce caută în romanul de analiză şi observaţie. Locul ei e doar în romanul poetic.

Disponibilismul, ca teorie literară, îl condamnă fără milă. Şi aci, are dreptate. A nu alege nu poate fi o regulă de artist. Marii artişti au creat mereu alegând şi limitându-se, oricât de dureros le-ar fi fost, ieşind din starea generală de disponibilitate. Opţiunea poate fi o dramă, dar e o necesitate artistică. Disponibilismul, deci, e – artistic vorbind – o stare diletantică.

Când Benda scrie cu asprime despre astfel de teorii ale poeticii noi, el nu face decât să reia vechea lui idee anti-bergsoniană. Franţa bizantină nu e, de fapt, decât noua fază a Franţei bergsoniene. Noua poetică e tot religia intuiţiei şi teoria imposibilităţii exprimării totale prin cuvinte, adică tot bergsonismul. Visarea, cerută de simbolism, dadaism şi suprarealism, nu e decât ideea spontaneităţii bergsoniene şi a scrisului automatic. în disponibilitate e numai reluarea ideii că orice principiu stabil e mort, aşa cum mort e şi cel care se încrede într-însul. Şi ce sunt toate declaraţiile anti-intelectualiste, toate vaticinaţiile în jurul „inefabilului”, discursurile contra conceptelor şi despre raţionalismul „strâmt”, ce sunt preamărirea fluidităţii şi a mobilităţii gândului sau a contradicţiei decât reluări din Bergson? Aşa cum toate răspunsurile lui Benda din La France byzantine nu sunt şi ele decât reveniri asupra volumelor Le bergsonisme ou une philosophie de la mobilite şi Sur le succes du bergsonisme.

Dintre toate tezele literaturii bizantine, fireşte că cea mai pur bergsoniană e aceea a împărtăşaniei mistice ca nouă metodă de cunoaştere opusă analizei. Benda vede în Proust pe principalul ei susţinător. (Dar nu poate să nu remarce şi el că Proust e un analist obiectiv.) Subiectivismul, spontaneitatea, simţurile neintelectuale rămân însă, ca baze ale bergsonismului, forţele „întunecate” în contra cărora se ridică Benda. De asemeni, porneşte cu vehemenţă pentru doborârea teoriei muzicale a simultaneităţii (exprimarea deodată a mai multor stări sufleteşti), sau a celei germanice a senzaţiilor neierarhizate. Fuziunea şi unicitatea sunt alte două idei bergsoniene. Fuziunea constă în identificarea sufletului cu obiectul privit fără reticenţe; iar unicitatea nu e decât glorificarea particularului şi refuzul de a privi lucrurile sub specie aeterni, în categorii generale. De aici rezultă în literatura contemporană succesul jurnalelor intime şi preeminenţele actualului. Două forme de gândire pe care Benda nu le admite. Senzaţiei curbei, o declară categoric, el îi preferă ecuaţia. Iar senzaţiei culorii, el îi preferă lungimea de undă.

A prefera curba sau ecuaţia, culoarea sau lungimea de undă e desigur un drept. Dar exprimarea preferinţei nu constituie formularea unui adevăr şi nu presupune o ierarhie sigură. Benda apare prin această profesiune de credinţă sub aspectul lui de raţionalist extremist şi caricatural. Ducând prea departe necesara reacţiune intelectualistă ajunge la declaraţii intransigente cu caracter vădit absurd. în numele principiilor lui, îi răspundem că o astfel de preferinţă (ecuaţia e mai înălţătoare decât curba) n-ar trebui să existe. De la Kant încoace, autonomia valorilor a dobândit caracterul unui adevăr incontestabil, al unei cuceriri omeneşti definitive. Există două domenii, ştiinţa şi arta, şi fiecare are regulile lui. Există două adevăruri, valabile deopotrivă, şi orice încălcare şi încercare de supremaţie constituie o confuzie şi o mişcare retrogradă a minţii omeneşti.

Cât de părtinitor ajunge Benda şi cât de exagerat, se vede şi din părerea lui asupra naturii ideii. Inspiraţi de Kirkegaard şi Şeştov, teoreticienii „bizantini” au făcut din originalitate suprema calitate şi au dat ideilor un caracter net personal. Ideea, deci, nu e decât actul prin care o persoană ia cunoştinţă totală despre ea însăşi. Concluzia e totuna cu misticismul, că „adevărata gândire e poezia”. Ceea ce e fals. Dar Benda pretinde exact contrariul şi comite o egală eroare. Or, simţul comun cel mai banal arată că poezia şi inteligenţa constituie două lumi independente, fiecare „adevărată”.

Mai toate celelalte caracteristici ale literaturii noi sunt şi ele bergsoniene. Toate rămân pe făgaşul cel mai strict al antiintelectualismului şi misticismului, aşa cum le-am cunoscut prea bine. Cunoaştem îndeajuns şi discursurile contra „logicei uzuale” şi atacurile furioase împotriva compunerii, sistematizării şi sintezei, şi dispreţul pentru elaborări şi elogiul obscurităţii.

Claritatea a fost foarte hulită de mistici. Li s-a părut a fi uşoară, superficială, simplistă şi copilăroasă. Adevărul este că e foarte grea. Benda arată cu cea mai mare dreptate:

1. Că poţi fi clar şi superficial, după cum poţi fi clar şi adânc. Racine şi Pascal, de pildă, sunt clari şi adânci;

2. De altfel, claritatea nu e decât o metodă. Poţi cerceta lumi cât de obscure, totul e să tratezi problemele cu claritate. Autorul clar nu e deci în mod necesar superficial. Superficial e numai când se ocupă de chestiuni neînsemnate;

3. în sfârşit, în cearta aceasta a clarităţii şi a obscurităţii a intervenit o confuzie voită. Se prea poate ca în mod interesat, pentru nevoile tezei, Dante şi Shakespeare să fi fost proclamaţi „scriitori obscuri”. De fapt ei au prezentat adâncurile întunecoase ale sufletului, dar într-un chip foarte luminos. Şi Benda citează cu dreptate cuvintele lui Spinoza: „Cercul e ceva, ideea de cerc e cu totul altceva”: Deci, forţele obscure ale sufletului omenesc sunt una şi prezentarea lor de către artist e alta, şi nu trebuie să fie neapărat obscură.r mai e o problemă, şi mai însemnată poate decât dilema claritate-întunecime; e aceea a sunetului ca bază a literaturii, aici Benda, atât de moderat şi de drept în chestiunea clarităţii, ni se înfăţişează iar pe una din poziţiile lui extremiste.

Benda porneşte de la tendinţa, incontestabilă, a literaturii noi după care expresia verbală, în afară de orice grijă de conformitate cu realul, e singura care importă. Literatura, deci, e exclusiv formală şi nu are nici o legătură cu adevărul. Tehnica cuvintelor a singura, suprema regulă. Rezultă că literatura, întocmai ca muzica, e compusă numai din sunete. Ceea ce provoacă indignarea lui Benda, care ajunge să spună că în literatură numai adevărul are însemnătate şi că armonia sunetelor constituie doar accese mistice. A vorbi astfel înseamnă a confunda din nou ştiinţa cu arta.

E desigur prezumţios să voieşti a trata în treacăt o asemenea problemă. Dar nu credem că depăşim domeniul adevărului public, când spunem că în artă forma e esenţială. Desigur, într-un sens, nu are nici o însemnătate, căci nu e decât un mijloc de transmisiune, o cale de comunicaţie, cum e telegraful. Dar e şi suprem de importantă, în alt sens, deoarece cuvintele apropiate, singurele, pot transmite gândul şi emoţia de la autor la cititor, aici Mallarme are deplină dreptate. Mallarme i-a spus lui Degas că poeziile nu se fac cu idei, ci cu şi prin cuvinte. (Aceasta când Degas îi mărturisea că e plin de idei şi că are de gând să scrie poezii.)

A spune că vorbele singure au însemnătate e o prostie, căci dacă nu servesc la ceva n-au ce transmite; a spune că sunt indiferente e o altă calamitate, căci fără de ele, într-un anume fel aşezate, nimic nu parvine cititorului. Forma, ca şi alfabetul Morse, e în fond puţin importantă; dar e şi esenţială, căci o eroare cât de mică rupe tot şirul transmisiunii. Limbajul, ca şi claritatea, e o metodă, necesară şi suficientă. Fără el nu încape decât golul, lipsa lui e identică cu lipsa mijlocului de comunicaţie între corespondenţi depărtaţi. Cu cât cuvintele sunt mai perfect aşezate, cu atât transmisia se face mai repede şi mai desăvârşit. Benda, spunând că nu vrea să ştie de cuvinte, cade într-o exagerare la fel de inadmisibilă ca a misticiştilor. Da, fraza lui Pascal („On ne consulte que l'oreille parce qu'on manque de coeur”) e exactă. Dar nimic nu poate ajunge la inimă, în artă, dacă nu foloseşte calea exclusivă a formei. Arta, aci, are un monopol indiscutabil. (Cât de just vede, totuşi, Benda lucrurile şi cât de politice sunt concluziile lui forţate reiese şi din felul în care respinge afirmaţia lui Victor Hugo, după care emoţia e mereu nouă şi cuvântul e mereu vechi, de unde rezultă imposibilitatea veşnică de a exprima emoţia. Cuvântul, afirmă Benda, poate oricând deveni nou; accentul cu care e rostit, mişcarea în care e inserat, acuitatea înţelesului în care e luat, toate permit marelui scriitor să-1 înnoiască.) în sfârşit, mai e şi problema adevărului. După mistici, adevărul nu se mai prezintă ca adecvarea la o realitate exterioară. Pentru ei adevărul e o stare de conştiinţă strict personală, unde noţiunea de verificare şi discuţie nu au ce căuta.

În acest sens Valery a scris că instinctul duce orbeşte la adevăr, iar Proust, că muzica e un lucru mai adevărat decât toate cărţile.

Aceste două declaraţii, iscălite de nume atât de ilustre, nu sunt, fireşte, decât două nonsensuri copilăreşti, care nu justifică vreo supărare. Benda, afirmând că ele confundă frumosul cu adevărul, nu face decât să enunţe lucrurile cele mai elementare. De altfel, dorind să confere frumuseţii caracterul adevărului, misticii dau prea mare importanţă adevărului. Frumuseţea nu are nevoie de adaosuri. Frumuseţea e o valoare autonomă cu destul prestigiu.

La France byzantine mai cuprinde numeroase observaţii în legătură cu aspectele teoretice ale literaturii contemporane. Unele sunt drepte, altele apar oricărei minţi obiective ca fiind silite. Despre dispreţuirea conformităţii cu realul în romanul de azi Benda scrie că a pune prea mult accentul pe temperament şi a nesocoti realitatea obiectivă e o mare eroare. Totuşi teoria „realităţii” văzute printr-un temperament ni se arată prea des exemplificată de reuşite mari pentru a putea fi respinsă total. Preeminenţa inconştinetului e şi ea o teorie falsă în artă? A situa tot autenticul în inconştienţă e o himeră, dar a interzice inconştientul e o iluzie. Şcoala modernă i se mai pare lui Benda preţioasă. Chiar în Debussy vede un exponent al preţiosului care se opune omenescului. Culorile şi combinaţiile sonore i se par lipsite de temeiul sincerităţii. Toată arta nouă ar fi „alexandrină”, adică prea formală, cu fond fragil şi lipsită de generozitate omenească. în concluzie, e slabă cât priveşte „progresul spiritului în cunoaşterea realităţii”.

Dar cui se adresează această obiecţiune? Artei sau ştiinţei? Benda evidenţiază foarte exact confuzia esteticului cu eticul; nu comite el o greşeală analoagă, nu amestecă arta şi ştiinţa? La urma urmei, după atâtea critici, care e idealul pe care-1 propune? Detractorul lui Mallarme, al lui Proust şi Gide, al lui Debussy, Giraudoux şi Alain, ce preferă? Port-Royal-ul lui Sainte-Beuve.

Putem spune că am înţeles. Omul e prea inteligent şi prea fin pentru a ajunge fără motive temeinice la o asemenea concluzie. Departe de noi intenţia de a spune cel mai mic cuvânt împotriva unei cărţi într-adevăr minunate, dar care nu e decât un studiu de istorie literară, cu neînchipuit de adânci şi frumoase arierplanuri morale, filosofice şi estetice. Dar nu acesta poate fi modelul final al literaturii franceze, ba al artei universale. Nu aici trebuie să se oprească arta toată. Nu se poate. Pare din ce în ce mai clar că sub argumentarea lui Benda se ascunde ceva. E evident că exagerările lui uluitoare au o justificare.

În ultima parte a Franţei bizantine, Benda prezintă teoria sa psyho-socială a literatorului, tip omenesc aparte. Omul-literator e cel care vrea să exprime emoţii, nu idei; care e îndeobşte izbit de simţuri şi lucruri concrete, nu de idei generale şi adevăruri impersonale; care pune forma deasupra fondului; care e eminamente subiectiv; care prin definiţie e ipocrit; care nu caută să convingă, ci să placă, să captiveze. Acesta e literatorul, opus omului banal dar şi intelectualului.

Istoria îi arată lui Benda veşnica opoziţie dintre literator şi intelectual. în decursul literaturii franceze el condamnă nu numai pe Villon şi pe Charles d'Orleans, ci şi pe moraliştii secolului al XVII-lea. Pe ceilalţi clasici îi admite socotind că au fost conduşi de ideea „esenţial intelectuală, de nu ştiinţifică, de a urmări o descriere a sufletului omenesc conceput ca o realitate obiectivă”, în romantici nu vede nişte antiintelectuali, căci „au voit ca prin temperamentele lor personale să exprime universalul”. Nici Baudelaire nu ostracizează inteligenţa. Simboliştii, în schimb, sunt cei răi. Ei au proslăvit emoţia şi au călcat în picioare realitatea şi obiectivitatea; au cerut Verbalul pur, au respins toate formele cunoaşterii raţionale, şi au dus din toate punctele de vedere, la exasperare, trăsăturile tipului de literator.

Deşi în poetul simbolist vede Benda literatorul la puterea maximă, nu încape îndoială că tipul uman la care se referă e mai general. La urma urmei şi luând lucrurile strict, literatorul dornic de emoţii, de formă perfectă, stăpânit de subiectivism şi doritor să placă nu e decât artistul aşa cum îl ştim cu toţii. îl pot aproba sau nu. Dar, în acelaşi sens, poţi admite arta sau nu. A cere desfiinţarea literatorului înseamnă a condamna fără recurs arta însăşi. Or nu aceasta poate urmări Benda, ar fi absurd. Când el îl compară, mai apoi, pe Bossuet cu Gide şi arată, din două citate, superioritatea frazei episcopului de Meaux nu poate în mod serios crede că a dovedit neexistenţa lui Gide. O repetăm, Benda – de bună seamă – tinde altundeva şi e dus de voie, de nevoie la unele încheieri stranii. Literatorul-simbolist e o caricatură, dar înapoia lui e însuşi artistul.

Benda ştie prea bine ce deosebire este între artă şi ştiinţă. Când citează pe Pascal, arătând că spiritele false nu posedă nici fineţe nici sistemă şi adaugă: minţile cu adevărat luminate le au pe amândouă, el evidenţiază aceasta. Dar ceea ce i-a fost dat să vadă în cultura franceză a ultimilor ani 1-a cutremurat. Era cu adevărat un bizantinism, imaginea nu e exagerată. Merseseră artişti incontestabili ca Gide prea departe. Şi ca rezultat ce se obţinuse? Se făcea fără ruşine apologia machiavelismului de stat de către Maurras. Se proclama că numai refugiul în formele primitive ale misticismului e o soluţie. In faţa răului, Alain cerea pasivitatea absolută. Giono voia doar viaţa, independent de orice demnitate. Cei mai mari scriitori ai Franţei exaltau indiferenţa (Giraudoux), gratuitatea (Gide) sau activitatea estetică purificată până la sterilitate şi dezumanizare (Valery). Se va spune că n-are nici o importanţă, că arta poate proclama orice.

Dar nu era vorba de creaţii, aci, era vorba de discursuri teoretice, cu scopuri didactice. Aşa încât ele presupuneau o mare doză de răspundere.

Şi din cărţi aceste idei trecuseră în suflete. Convinseseră masele. Şi Franţa ajunsese un Bizanţ. Altfel n-ar fi fost anul 1940.

Oricât am fi de convinşi partizani ai primatului estetic, oricât ne-ar fi de dragă autonomia artei, oricât am considera ca un bun suprem libertatea spirituală absolută, dacă suntem cu adevărat sinceri şi cinstiţi cu noi înşine nu putem rămâne nepăsători în faţa rezultatelor obţinute în 1940 de o anumită lendinţă culturală şi nu putem spune, dând din umeri, ce-are a face! Dacă fraza finală a unor curente filosofice şi literare a fost surparea însăşi a regimului de civilizaţie care îngăduie fiinţarea artei şi întronarea tiraniei sufleteşti, e clar că ceva era greşit, profund greşit.

Căci una e libertatea artistică şi alta e bizantinismul. Libertatea artistică e un lucru serios, bizantinismul e un caraghioslâc cu consecinţe tragice. Şi cei ce spun cu ifose şi aere subînţelese că nu există dilemă, nu ştiu ce spun şi sunt nişte copilandri proşti care ar face mai bine să înveţe să gândească decât să scrie inepţii prin reviste. Asemenea copilandri proşti au mai năvălit în presă. Şi s-a văzut ce au făcut. De asemenea teoreticieni nu e nevoie. Să nu reînceapă.

A respinge, aşa cum fac ei, de plano pe Benda e deci o sinistră naivitate. Suntem desigur gata să nu contestăm exagerările şi unele absurdităţi ale lui Benda. Niciodată nu vom putea admite că timpul nu e în drept să creeze ceva nou. Niciodată nu vom spune că idealul artei se rezumă în a crea Port-Royal. La drept vorbind, nici nu se discută asemenea lucruri, sunt prea evidente.

Dacă, totuşi, Benda a fost silit să exagereze şi să proclame teorii extreme, e numai pentru că a voit să lupte, acolo unde izvorăsc, cu tendinţele spirituale care au înlesnit tirania şi barbaria. Tirania şi barbaria n-ar fi triumfat, dacă spiritele n-ar fi fost pregătite dinainte. Anul 1940 nu s-ar fi realizat dacă omenirea întreagă n-ar fi fost, într-un fel, otrăvită. Ne-am trezit greu, să n-o uităm.

Cei vinovaţi au fost şi ei primii care au înţeles. Gide, în exil, j a respins teoriile sale cele mai celebre şi, criticându-1 pe Jaques

1 Chardonne, a făcut procesul propriei sale filosofii. Valery şi Claudel, conştienţi, s-au retras în opoziţie. Dar ideile nu aparţin creatorilor lor; ele pătrunseseră departe şi acţionaseră imprevizibil.

Dacă Benda exagerează, cauza trebuie s-o căutăm în exagerările adversarilor săi şi în consecinţele lor teribile. Locurile unde s-a dus să lupte nu le-a ales. Acolo se situaseră profeţii dezastrului. Susţinând raţiunea până la limite extreme şi chiar caricaturale, Benda răspundea cu acelaşi grad de intensitate detractorilor ei, înnebuniţi cu adevărat, nemaiţinând seama de nimic, scriind cele mai de necrezut orori.

Examinând cu atenţie La France byzantine, vedem bine că Benda nu combate pe Gide, Proust, Valdry şi toţi ceilalţi ca artişti ci ca teoreticieni. Creaţiile lor nu le critică. Porneşte împotriva principiilor de la care ei spun că pleacă, sau la care le place să spună că au ajuns. Or, aceşti mari artişti îşi contrazic adesea teoriile lor. La Proust mai ales, cel mai mare dintre ei, se disting bine cele două părţi. Partea de autenticitate şi creaţie în care apare autorul clasic, incomparabil romancier, şi partea de doctrină, în care de cele mai multe ori se arată un vag diletantism iilexandrin gen fin de siecle.

Obiecţiunea principală pe care o vom face lui Benda e că a (lat o prea mare importanţă părţii de teorie filosofică a unor artişti care nu au în aceste domenii competenţa şi gravitatea necesare.

Dacă totuşi a fost nevoie să fie consideraţi cu atâta atenţie lub aspect pur cultural, nu artistic, e pentru că teoriile de care e vorba, depăşind cadrul închis al esteticului, coborâseră în arene, străzi, parlamente şi şcoli. Da, problema devenise politică. Politic deci trebuia Benda s-o atace. A transpus, cum era şi natural, lucrurile pe tărâmul în care era specialist, acel al criticii morale. Şi, cum era iar firesc, s-a lăsat convins de tezele ce avea să susţină, până în cele mai mici amănunte. De unde şi tipul omenesc pur spiritual, rece şi clerical pe care a vrut să-1 construiască şi de a cărui realitate a vrut să ne convingă în cărţile lui autobiografice. (La jeunesse d'un clerc, Un regulier dans la siecle, Delice d'Eleuthere).

Atacurile lui Benda împotriva formei sunt evident nedrepte. Dar iar e evident că arta, când e pur tehnică, nu e decât un amuzament minor. Nu însă estetic se pune problema la Benda. De la Belphegor la Franţa bizantină discuţia e pe teren politic. Suntem în regiunea unde se făuresc ideile ce stau la baza societăţii. Suntem în subsolul patimilor naţiunilor, acolo unde se nasc gândurile ce vor determina pacea şi războiul, progresul şi mersul înapoi, libertatea şi servitutea, liniştea şi nenorocirea. Aceste toate vin de la noi, din sufletele şi inimile noastre. Le zămislesc ideile care ne stăpânesc, curentele în care credem, şcolile filosofice pe care le preferăm. Cărţile ale căror pagini le tăiem, pe care cu atâta indiferenţă le punem pe masa noastră, conferinţele pe care atât de senini le ascultăm, teoriile pe care atât de nepreveniţi le întâmpinăm sunt de fapt teribil de importante. Benda a înţeles-o. El a văzut că un Nietzsche, un Sorel sau un Bergson au jucat un rol mai mare în istoria contemporană decât sute de politicieni, că de la ei a pornit tot ce a primejduit o anume civilizaţie. Poate că unii nu vedeau aceasta. Ei ştiau de Mussolini, nu de Sorel pe care acesta îl citise.

Aşa şi cei ce priveau Franţa în 1940. Ei vedeau dezastrul militar, nu pe cugetătorii care, prin enunţurile lor, pregătiseră sufletele şi minţile pentru indiferenţă şi abdicare. E meritul mare al lui Benda de a fi arătat izvorul răului. Luând atitudine prin reacţiune era firesc să cadă şi el în exagerări, să transforme principii drepte în precepte nemiloase. Benda văzuse că un paralelism există între progresul libertăţii şi gândirea raţionalistă; că bergsonismul era baza justificărilor filosofice ale iraţionalismului politic. De unde rezulta oroarea lui pentru toate formele misticismului şi intuiţionismului. Aşa se numeau teoriile acestea în bibliotecă; pe stradă însă aveau alt nume mai precis: se chemau dictatură. Greşelile lui Benda se văd uşor şi uşor le putem ocoli. Dar esenţa rămâne: rămâne pentru noi pericolul. Rămâne, de ce n-am spune-o, problema însăşi a democraţiei -căci de ea e vorba. Rămâne, pentru salvarea prezentului şi asigurarea viitorului, problema conservării legilor tradiţionale ale progresului. Rămâne, pentru noi, problema aşa: găsi-vom oare în sufletele noastre destulă tărie, în minţile noastre destulă luciditate, în purtările noastre destulă consecvenţă, pe buzele noastre destulă putinţă de a surâde, în memoria noastră destulă gravitate şi în echilibrul nostru destulă perfecţiune pentru a şti lă nu cădem în bizantinism fără a fi nevoie de un organ tutelar Care să ne înveţe civismul? Fi-vom destul de puţin copii? Şti-vom |ă fim iar oameni?