Un mare critic burghez: Eugen Lovinescu

Critica ajunge pe acele culmi despre care vorbea Sainte-Beuve şi care o apropie de creaţie, numai atunci când, părăsind examinarea izolată a unei opere sau chiar a unui curent literar, devine prin punerea operei la locul ce-1 ocupă în viaţa socială, în lumina problemelor politice ale timpului, în conflictele de idei care frământă o societate – critică culturală. Pentru aceasta are nevoie de ajutorul istoriei, al literaturii comparate, al ştiinţei sociale, mai ales de ceea ce francezii înţeleg şi exprimă atât de bine prin: cultură generală, de ridicarea celui ce-o aplică la nivelul unui examinator priceput al unei lumi întregi. E. Lovinescu îndeplinea condiţiile cerute; erudit, talentat, a putut pune literatura românească în legătură cu societatea şi istoria românească. Cu siguranţă ştiinţifică a putut prezenta într-o formă elegantă şi în proporţii care o fac accesibilă nespecialistului, o sinteză de interpretare critică a unui veac de lupte, transformări şi realizări literare, politice şi sociale. în Istoria civilizaţiei române moderne, E. Lovinescu pune bazele sistemului său de critică literară, extras din examinarea cerinţelor societăţii.

Istoria civilizaţiei române moderne e afirmarea unei convingeri burgheze. Curentele ideologice dinainte de jumătatea veacului al XlX-lea şi până la închegarea de astăzi sunt tot atâtea posibilităţi de delimitare a poziţiei criticului. Dacă rezistenţa misoneistă e privită cu răceala celui ce-şi dă seama de ineficacitatea ei, propunerile inovatorii care nu au la bază o realitate serioasă sunt prilej de ironie şi constatare a superficialităţii unui sistem inventat. înverşunarea unor ideologi împotriva formelor trainice ale progresului, dispreţul poetic pentru veac, frazeologia nejustificată a unor gânditori romantici sunt respinse sistematic, pentru ca, punând deoparte exaltările exagerate, să se deosebească – vie şi puternică – necesitatea liberalismului românesc. Şi argumentarea e făcută numai pe planul influenţelor ideologice, fără a face apel la metoda materialistă pe care un alt apologet al liberalismului, Şt. Zeletin, şi-a însuşit-o şi a aplicat-o la fiece moment.

Curajul moderat al lui E. Lovinescu e rar. Recunoscând noutatea, nu depăşeşte limitele; apreciind trecutul, ştie să selecţioneze dintr-însul. Ce ne învaţă procesul formaţiunii civilizaţiei române moderne? Că e în cea mai bună parte prelucrarea influenţei apusene: asimilarea ei, după ce a fost imitată, adusă de vântul veacului. Aşa fiind, literatura trebuie încadrată în ceea ce este pe de o parte o realitate, pe de alta un ideal. Aplicarea principiilor de bază în cadrul mai strâmt al literaturii propriu-zise e ceea ce reprezintă cele şase volume ale Istoriei literaturii române contemporane. Ideologia lovinesciană rezumându-se la o atitudine optimistă şi progresistă, înseamnă că se va bizui pe scriitorii îndreptaţi cu gândul spre prezent, stăpâni pe subiecte şi un stil de valoare apuseană. Când se poate spune de un scriitor că e sincronic? Răspunsul la această întrebare esenţială e empiric şi tras din examinarea evoluţiei literaturii de seamă din Occident. Aceia arată că romanul a evoluat de la liric către epic. Dacă aşa se prezintă tendinţa dezvoltării lui, rezultă că românul va fi cu atât mai sincronic (şi deci cu atât mai însemnat, mai reuşit) cu cât va fi mai epic şi mai obiectiv. în acelaşi timp, ca şi civilizaţia, proza a trecut de la preocupări şi acţiuni rurale la peisaje şi personaje urbane. în oraş deci trebuie să privească romancierul, acolo să caute izvorul inspiraţiei sale, pe care o va realiza prin descrierea faptelor şi conflictelor altele decât cele răsuflate ale unor idile şi drame câmpeneşti. în schimb, şi pe de altă parte, genul liric a cunoscut o evoluţie absolut inversă, a trecut de la epic spre un liric cât mai pronunţat. De la proza versificată la clasicism, la romantism, la simbolism. De la obiectiv la subiectiv. Datoria poetului e să se caute pe sine însuşi.

În aprecierea unei opere literare sistemul critic lovinescian deosebeşte în primul rând genul liric de genul epic. Dacă scriitorul aparţine categoriei dintâi, va fi remarcată poezia stărilor sufleteşti, iar nu acţiunile cu rimă. Condiţiile de succes ale romanului vor fi însă: obiectivizarea şi urbanismul. Prima mai ales. Romane lirice ca Trubadurul sau Dan devin din acest punct de vedere anacronice. Ion al lui Rebreanu e considerat ca un punct culminant al evoluţiei literaturii române în ceea ce priveşte procesul de obiectivizare, dacă nu şi celălalt. Obiectivizarea e adeseori înţeleasă de E. Lovinescu ca o maturitate literară, de nu chiar ca o maturitate în înţelesul deplin al cuvântului, motiv pentru care – spre deosebire de opinia curentă – volumul al III-lea din La Medeleni e socotit drept cel mai însemnat, căci cel mai mult se îndepărtează de viaţa copiilor, care „e susceptibilă de analiză dar nu şi capabilă de a intra într-o acţiune epică”. Tot dovadă de maturitate e şi atitudinea eroului faţă de viaţă. Criticul o doreşte încrezătoare, ca a veacului pe care îl respectă şi îl iubeşte; un Nicolae Manea, un Vidran, un Mircea Trestian îl supără. Toate defectele prozei devin însă defecte în poezie. Spre exemplu, poezia poporanistă: iar ca antiteză simbolismul care „dizolvă poezia epică”.

În mod general E. Lovinescu e considerat ca un critic impresionist. Anumite pasagje din Critice, câteva consideraţii asupra relativităţii şi mobilităţii gustului estetic au putut uşura susţinerea unei astfel de teze. Dar în volumul al II-lea al Istoriei literaturii, intitulat Evoluţia criticii literare, autorul se aşează singur la cap. XI care se află sub rubrica Critica estetică. Şi în realitate e un critic estetic. Estetic, din primul loc, prin insistenţa cu care a apărat doctrina artei pentru artă, autonomia criteriului estetic, evitarea unei confuzii cu elemente etnice şi etice. Când scriitorul intervine, ia direct partea personajelor şi face propaganda ideii lui, indignarea criticului e mare. Estetic prin combaterea artei cu tendinţe, nu poate fi impresionist deoarece are sistem. Existenţa unui criteriu fix pentru judecarea unui prozator sau a unui poet exclude impresia pură. Ea se reduce la evidenţierea caracterului fundamental al operei analizate, lăsându-se la o parte elementele secundare, sau la câteva mici studii, figurine, din Critice, unde accentul e pus pe aspectul cel mai impresionant al omului şi lucrărilor sale. în esenţă E Lovinescu rămâne un critic estetic, cu această adăogire că se poate admite definirea oricărui criteriu în artă ca sistematizarea unor impresii.

E. Lovinescu nu e numai un critic estetic, e şi un critic cultural. Tocmai aceasta îi alcătuieşte meritul şi îi dă superioritatea. E criticul culturii române burgheze. Examinând sfârşitul polemicii dintre T. Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea, E. Lovinescu a susţinut că înfrângerea primului s-a datorat, cu toate văditele lui superiorităţi, numai faptului că Gherea s-a întemeiat pe critica „literară”, care urma să ia locul învechitei critici „culturale” a celuilalt. Maiorescu, într-adevăr, spusese că o dată cu creşterea mişcării literare bune, „din momentul în care se face mai bine”, dispare necesitatea unei critici generale pentru a lăsa locul unor „operaţii critice izolate”. Dreptate are însă Maiorescu, nu Gherea. Pildă e însăşi opera lui E. Lovinescu. Dacă „s-ar fi făcut mai bine” mai departe, critica nici nu ar fi putut deveni altceva decât „lucrări de amănunt”. Dacă societatea nu şi-ar fi pus alte probleme, din urmă, aprecierile literare ar fi fost totul. Dar burghezia şi producţiile ei nu s-au impus de îndată. Toate curentele, toate grupările, toate revistele şi „noile direcţii” care, în sensuri diferite, i s-au pus în cale au dat naştere unei controverse „generale” şi critica culturală a renăscut în opera lui E. Lovinescu. De n-ar fi fost aşa, cele două opere fundamentale ale vieţii sale nu şi-ar fi avut locul. îl au însă, îi definesc poziţia de critic „cultural” şi îi asigură eminenţa unei critici care fără de mari preocupări sociale rămâne, oricum, la nprecieri şi amănunte. Continuator direct al lui Titu Maiorescu, critic estetic şi critic cultural ca şi el, chiar dacă îmbrăţişează o credinţă diferită în unele puncte, îşi vede opera atinsă de inferioritate atunci când, începând să sintetizeze, să judece, după criterii, să sistematizeze producţiile literare, trece la critica de toate zilele a „aprecierilor izolate”. Perspectiva istorică, reducând la măsura esenţialului deosebirile, permite astăzi această apropiere între Maiorescu şi conservatorul liberalismului, apărătorul formelor care acum au fond.

Lăsând la o parte aprecierile izolate sau consacrările vremelnice, reducându-i activitatea la partea ei esenţială concretizată în două mari opere de ansamblu, critica culturală a lui E. Lovinescu a fost primită cu o nedreaptă ostilitate şi o neînţelegere totală. A fost şi soarta sistemului social şi intelectual din care şi-a făcut un îndreptar. Socotit impresionist, e în orice caz salvat prin posibilitatea dovedită de La Bruyere a existenţei unui gust bun, spre deosebire de gustul prost, într-un domeniu unde toate s-ar reduce la senzaţii şi judecăţi subiective. Socotit însă în adevărata lumină de îndrumător al unei culturi, urmaş demn al unei evoluţii pe care Junimea n-o condamna, apare, dincolo de atacurile îndreptate contra unei civilizaţii, ca unul din reprezentanţii ei străluciţi, autor al unei opere care justifică o cultură. -»