CITIND DESPRE PICTURA MURALĂ ÎN EPOCA LUI MATEI BASARAB

I se poate oricui întâmpla, în timpul unei călătorii sau datorită cine ştie cărei împrejurări, să nimerească într-un castel, îşi va desfăta ochii trecând prin vaste şi numeroase încăperi, pline de obiecte care de care mai rafinate şi mai atrăgătoare. Cu toate că îşi dă prea bine seama că nu îi este menit a petrece printre atâtea frumuseţi decât vreo câteva ore sau clipe, vizitatorul se simte euforic; nu-i acasă la el, n-are ce căuta în locul acela mult peste capacitatea lui de receptare sensibilă şi de înţelegere mintală. Dar îşi acordă iluzia de a fi parte integrantă a spectacolului şi de a se socoti oarecum înălţat şi îmbunătăţit de însăşi splendoarea vremelnicului mediu înconjurător.

Aşa şi cu cititorul unei cărţi care-1 depăşeşte prin erudiţia, gingăşia ori fantezia ei. Nu pricepe decât în parte, e perfect conştient de inferioritatea lui, dar îi prinde bine a veni, oricât de puţin, în contact cu o lucrare de calitate; ceva din corola ei pare a se răsfrânge şi asupră-i, a-1 evghenisi, a-1 binecuvânta.

Cârtii Corneliei Pillat, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab (Meridiane, 1980) îi datorez o impresie asemănătoare. E o carte de strictă specialitate, nu-i o carte uşor accesibilă şi nu-mi este desigur permis a o judeca ori pretinde a fi înţeles toate savantele consideraţii ale autoarei asupra temei tratate. Citind-o, pot însă afirma că m-am aflat fericit; măiestrita punere în pagină, impecabilitatea grafiei, splendoarea ilustraţiilor, delicateţea amănuntelor tehnice crează prin ele însele o atmosferă întru totul prielnică ochiului, cugetului, inimii. Iar textul – oricât ar pune la încercare cunoştinţele lectorului de rând – tot transmite informaţii despre căldura, bucuria şi veneraţia care neîncetat au însoţit-o pe autoare în redactarea acestei lucrări consacrate unui subiect în aparenţă sever şi destinat doar profesioniştilor, de fapt interesant şi îmbietor pentru oricine nu se declară cu tot dinadinsul vrăşmaş şi surd şi orb în raport cu în genere puţin cunoscutele şi incontestabil minunatele produse ale artei noastre bisericeşti.

Epoca lui Matei Basarab – de care se ocupă Cornelia Pillat – nu străluceşte cu aceeaşi năvalnică intensitate ca a domnitorilor Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Operele ei nu ar fi smuls probabil strigătele de entuziasm şi uimire ale lui losef Sztrygowski şi Paul Henry în faţa picturilor murale din nordul Moldovei. Nu duc totuşi lipsă de calităţi şi de putere de atracţie. Cornelia Pillat, rezumând, le-a definit pe bună dreptate ca vădind mai presus de orice echilibrul şi moderaţiunea. Şi nici aceasta nu-i puţin lucru. Arta şi cultura nu trăiesc şi nu se manifestă numai prin puncte maxime, soarele nu-i permanent la zenit, iar poet, pictor sau romancier nu e cel care a făurit o singură dată o capodoperă, e acel care fără întrerupere a scris ori a pictat, izbutind a făuri şi lucruri excepţionale şi multe altele la un nivel care nici nu şochează prin imperfecţiune, nici nu provoacă emoţia rezervată desăvârşirii. Această lume de mijloc, pe de-a-ntregul nobilă, este aceea care, prin constanţa ei, autentifică un artist, o cultură, simţul artistic al unui popor.

Frumoasa, neguraliva, ponderata carte a Corneliei Pillat -despre o epocă şi ea caracterizată prin măsură, moderaţie, modestie, sinceritate în dragostea de podoaba cu privire la care ni se spune că se înveşmântează puterea supremă şi râvnă întru ducerea la bun sfârşit a lucrărilor închinate dedublării lăcaşurilor de cult în eclesii şi totodată în sălaşuri de artă – întăreşte din nou un adevăr deopotrivă dedus din experienţa vremurilor şi de intuiţiile judecăţii sănătoase.

Este bine să nu ne aţintim cu exclusivitate privirea asupra capodoperelor şi monumentelor fără seamăn. Este o dovadă de maturitate şi de înţelepciune a şti să desprindem credinţa, avântul, puterea şi acolo unde au durat scrieri ori picturi ori clădiri şi ornamentaţii în care sunt manifeste iscusinţa, talentul şi bunăvoirea deşi nu colcăie geniul şi tumultul. Sfinte sunt, o ştim, doar nunta şi începutul; dar viaţa, după aceea, poate şi ea fi cinstită şi se învrednici de curăţie, după cum arta nu-i exclusivitate numai pe culmi şi piscuri.

Lecţia picturii murale din epoca lui Matei Basarab – aşa cum e analizată, expusă şi comentată de Cornelia Pillat – ne îndeamnă către fermitate în convingerea că la toate gradele arta noastră în drumul spre neîntinata perfecţiune dă dovadă de un instinct sigur şi acut al frumosului.

Pe voievodul Matei Basarab istoricilor le-a plăcut adeseori a-1 denumi bun gospodar. Epoca lui beneficiase – pe mai toate tărâmurile – de o fericită gospodărire: tipărituri, legiuiri, monumente artistice. Cornelia Pillat a urmărit printre altele tema Judeţului de apoi. Faptul că apare frecvent în pictura murală a vremii e şi ea o dovadă de chibzuinţă: nu se cade ca omul cuminte să se gândească la sfârşitul său? Să se pregătească pentru ce este hărăzit a se împlini? Facerea binelui şi făurirea frumosului sunt două căi netede pentru orice ins care se grijeşte de sufletul său. Pictura murală a unei domnii cu preocupări gospodăreşti ne-o dovedeşte în imagini robuste, pe care evocându-le cu pricepere şi drag, Cornelia Pillat îşi câştigă un merit sigur ce nu va rămâne, credem, trecut cu vederea.