DOMNIŞOARA NASTASIA: O JUSTIFICARE

Există şi în literatura noastră o tragedie surprinzătoare, o tragedie care de fapt e o dramă, însă desigur nu o melodramă în sensul peiorativ al termenului. Deşi a constituit vreme îndelungată un succes de public, a fost şi desconsiderată, aducându-i-se critici aspre.

S-a spus despre Domnişoara Nastasia că e pustiită de melodramatism, de senzaţional şi de simunul cel mai lacrimogen. I s-a obiectat îndeosebi caracterul neverosimil de complex al soluţiei la care se opreşte eroina spre a se răzbuna pe Vulpaşin. Piesa în sine poate că exprimă ceva din pornirea lui G. M. Zamfirescu spre un sentimentalism din belşug amestecat cu elemente de senzaţional. Dar observaţia cu privire la soluţia aleasă de Nastasia e cu totul neîntemeiată.

Modul de sinucidere al eroinei – şi momentul, cu grijă calculat – e perfect conform cu ceea ce ar fi făcut o fată ca ea, crescută cu o literatură în fascicole şi cititoare, desigur, a unor povestiri pline de aventuri superbe, contese ultragiate şi intrigi tenebroase. O fată simplă şi sensibilă, de la mahala, ca ea, nu putea alege decât o răzbunare complicată şi frapantă, în genul vitriolului ori sodei caustice şi al foiletoanelor despre Rocambole. Fineţea sufletească o îndeamnă, totuşi, către sinucidere, nu către omor. O altă fată, cultă şi rafinată, ar fi recurs la o cale mai simplă, mai puţin spectaculoasă, mai discretă.

Autorul a găsit pentru făptura lui o soluţie întru totul potrivită mediului unde a plasat-o şi psihologiei care neapărat decurge din datele sociale şi spirituale specifice personajului. Nimic altceva nu se potrivea mai bine, mai exact. Sinuciderea, în ziua nunţii, e logică la modul absolut şi pe deplin încadrată în subiect, nu conţine fie şi cea mai slabă urmă de artificialitate.

Caracterul de jertfire de sine şi de renunţare al gestului care încheie piesa mai are o semnificaţie: dovedeşte că Nastasia se voia cu adevărat – şi chiar era – deasupra mahalalei. Pe sine se pedepseşte eroina, nu numai pe Vulpaşin. Se răzbună, însă pierind.

Era, aşadar, deasupra mahalalei, totuşi nu de tot: gestul ei „melodramatic şi senzaţional” o înnobilează întrucât nu e omor, dar o coboară la nivelul mediului tocmai prin sordidul său patetism, prin faptul că aparţine recuzitei imaginative a cititorilor, în traducere prescurtată, a lui Ponson du Terrail.

Nastasia e o biată floare de maidan şi un produs al mahalalei; sinceritatea, curajul, dârzenia şi refuzul de a recurge la un act care să nu fie de autojertfire colorează şi înmiresmează şi înfrumuseţează floarea aceasta a rubricii faptelor diverse cu un parfum şi o culoare pogorâte din alte mai suave, mai duioase şi mai nobile sfere, scoţând-o din limitele strâmte ale melodramei, proiectând-o în cartiere psihice şi literare depărtate de ale ursitei sale, pe undeva între dramă şi tragedie şi, cine ştie, în locuri de milostivire.

Share on Twitter Share on Facebook