CITIND PE COURTELINE

Să fie mizeriile pe care un sistem administrativ şi poliţienesc din ce în ce mai perfecţionat le face omului contemporan? Oricum, am recitit pe Courteline, şi nu regret. Sunt, în operele complete, multe bucăţi slabe, astăzi moarte, dar cât de tari rămân Convertirea lui Alcest Boubouroche şi seria La Brige. Courteline înţelesese cât de rafinat poate fi chinuită fiinţa omenească pe 'cale procedurală. La Brige, individul contra formelor, e un erou absolut actual. Cauzele sunt alese de autor cu gust şi pricepere; prezentarea e mereu vioaie, soluţia, ingenioasă şi zguduitoare prin teribila simplicitate. Tuturor celor exacerbaţi de circulare şi ordonanţe, de vize şi controale, li se recomandă lectura pieselor cu La Brige.

Dacă citim, la rând, actul al şaselea al Mizantropului şi Boubouroche, constatăm cu uşurinţă ce deosebeşte pe autorul clasic de cel modern, precum şi pe eroul clasic de cel al teatrului realist. Courteline stă foarte aproape de clasici. Boubouroche, deşi scrisă în stil de schiţă, rămâne o bucată clasică. Dar se vede de îndată că spiritul modern e pornit spre precizări, care rup ceva din farmecul purităţii clasice. Spre pildă, când Moliere vrea să-1 facă pe Alcest să înţeleagă că Philinte şi Celimene îl înţeală, îl pune, fără înconjur, să intre în scenă în timpul unei conversaţii lămuritoare dintre soţia sa şi prietenul său şi să asculte totul de lângă uşă, pe când cei doi îi întorc spatele. Nu încape nici un truc scenic, procedeul e pueril. Când însă Boubouroche trebuie să afle adevărul, există întreaga montare a dulapului, a întunericului şi a lumânării. Altă deosebire e nivelul spiritual. La

Rochefoucauld a scris că „un honnete homme peut e_tre amoureux comme un sot”. De aceea, de îndată ce Alcest aude cuvintele lui Philinte şi ale Celimenei, înţelege totul şi pleacă pe loc. Boubouroche se lasă prostit. Boubouroche nu e un „honnete homme”, e un biet imbecil, e prins în realitate, la el „sublimarea” caracterelor, specifică la clasici, nu a operat. Dar Courtline a dovedit ce mare scriitor e tocmai prin aplicarea strictă a regulii realiste: cu cât Boubouroche e mai încrezător şi mai stupid, cu atât e mai real. Dacă s-ar fi oprit în drum, Courteline ar fi dat o operă neinteresantă şi neumană; a izbândit prin curaj, a mers până la capătul omenescului şi, fără ezitări, 1-a făcut pe Boubouroche din ce în ce mai prost, a creat situaţii din ce în ce mai absurde. Andre” intră în dulap, trăieşte în dulap, citeşte, lucrează şi gândeşte în dulap; Boubouroche înoată în tâmpenie, îşi găseşte mântuirea în ea. Nu a mers autorul prea departe? Nu, exageraţiile joacă rolul de simboluri. Suntem aici în plin omenesc, într-un omenesc nealterat de nimic care să-1 transceadă. Socotesc că e marele merit al lui Courteline de a fi înţeles atât de bine ambele genuri, clasic şi realist. Că era mai la largul lui în modern, nu încape îndoială. Spre deosebire de Moliere, Courteline lămureşte misterul „procesului” din Mizantropul, îşi descrie amănunţit conflictul care stă la baza lui: o simplă altercaţie la un colţ de stradă. Ce precizie ruinătoare de iluzii! Moliere, mai socotit, lăsa misterul să înconjoare acest proces şi îi dădea o amploare nesfârşită. Courteline, având să definească, reduce şi ucide. în Boubouroche însă, unde ne-am fi putut aştepta să detaileze, e, brusc, mai vag şi deci mai cuprinzător. Detaliile tehnice sunt aici urmărite cu grijă, dar personajele şi faptele sunt de abia schiţate. Durerea lui Boubouroche nu e numai durerea bărbatului înşelat; iertarea lui e nu numai prostia fraierului; e şi visul conştient, de odihnă şi linişte, al omului paşnic; stinghereala amantului în garderobă e şi revolta omului cinstit pe care înşelăciunea îl doare, cântecul lui preferat e doar şi cântecul lui Boubouroche. Aşa încât, în cele din urmă, poate că şi Boubouroche nu e decât un dialog între bărbat şi femeie, între sinceritate şi rafinament, între prostescul dor de pace şi subtila nevoie de complicaţie, ca şi Mizantropul.