NUVELELE D-LUI ŞTEFANOPOL

Binecuvântat de Dumnezeu dintr-un început a fost genul nuvelei în literatura noastră. Prin Alexandru Lăpuşneanu doar s-a dovedit graiul românesc a fi formă prielnică pentru scurta povestire în care, ştiind autorul a mânui cuvintele şi a înfăţişa caractere bine închegate, viaţa poate retrăi atât de puternic şi de cuceritor. Tot prin nuvelă s-a manifestat în chip fericit geniul lui Odobescu şi al lui Eminescu: Doamna Chiajna şi Sărmanul Dionis rămân în şirul necontestatelor noastre capodopere. Iar mai târziu, câte! Cel puţin două desăvârşiri la Caragiale, care vor trăi cât limba în care sunt scrise; cele câteva bucăţi ale lui Brătescu-Voineşti, unele din miniaturile lui Gârleanu şi ale lui Bassarabescu, Remember a lui Mateiu Caragiale, desigur, şi chiar Aranca, ştima lacurilor, cu tot stilul forţat, poate una sau două din nuvelele lui N. Gane, fără a uita din Slavici măcar Popa Tanda, Budulea Taichii şi Moara cu noroc, în fine nespus de frumoasele Haia Sanis şi Păcat boeresc cu care Sadoveanu a dus la împlinire posibilităţile naraţiunii de proporţii mici de care de o sută de ani dăduseră dovadă atâţia înaintaşi.

Pe linia acestei necurmate şi nobile tradiţii se aşează nuvelele d-lui Al. Ştefanopol. Cititorul atent al ziarelor noastre, prea adeseori dezamăgit, remarcase fără îndoială articolele acestui stăpân al frazei şi erudit cunoscător al cuvintelor. îl mai încântaseră un spirit polemic autentic şi un fel de a vorbi foarte sincer, de a spune lucrurilor pe nume, fără înconjur sau balastul obişnuitelor banalităţi. în plin conformism stilistic şi în noianul formulelorşablon, un glas care se exprimă aşa cum simte şi care-şi mlădiază expresia (afară bineînţeles de dictatul conştiinţei) numai după imboldul inspiraţiei înseamnă bucurie mare.

Nuvelele constituie totuşi o plăcută surpriză şi pentru admiratorul ziaristului. într-însele apare urmaşul direct al lui Slavici şi al lui Sadoveanu, se evidenţiază nuvelistul cu necesarele lui însuşiri şi veşnic proaspătă pecete a talentului. Calităţile tehnice ale nuvelistului, d-1 Ştefanopol le are: darul povestirii, ştiinţa limitării, prezentarea tipurilor omeneşti în formele pregnante şi solide. Lor se alătură farmecele scriitorului: lexicul bogat, sintaxa sigură, dozarea abilă a arhaismelor şi a neologismelor (lucru atât de rar şi de preţios în româneşte), parfumul unei limbi sănătoase, folosite spontan şi impetuos.

Din cele trei nuvele tipărite până acum se vede la d-1 Ştefanopol un realism totodată aspru şi melancolic. Tema, atât în Clică sau Prietenul meu Surdu cât şi în Regina balului e tragică; oamenii, mânaţi de forţe mai puternice ca ei într-atâta încât nici nu le dă prilejul vreunei dezbateri, merg cu paşi înceţi şi neşovăitori spre soarta lor; în juru-le e doar nepăsare şi răceală. D-1 Ştefanopol, care biciuieşte ca ziarist aprig şi obiectiv năravurile orăşeneşti, îşi trage materialul nuvelistic din mediul rural. Ca şi la Slavici, ca şi la Sadoveanu lumea aceasta sătească e arătată în lumini şi culori crude, conţinutul povestirii participă şi el de la gravitatea fondului: în câteştrele nuvele moartea e aceea care curmă firul întâmplărilor. Şi totuşi pe planurile acestea tari şi din reacţiunile atât de reţinute ale autorului se desprinde, fără voia nimănui, o duioşie, o milă, tristeţea aceea compătimitoare şi înţelegătoare caracteristică sufletului românesc. în Prietenul meu Surdu, pe care o prefer dintre cele trei nuvele, se vede bine şi omenia scriitorului, dincolo de aparenta indiferenţă şi, asemenea albului estompat care se ridică de pe câmpurile umede în unele zile de toamnă târzie sau de primăvara timpurie, desprinzându-se din amarul vieţii zilnice, din truda omului între porniri potrivnice, tainica, irezistibila gingăşie a vieţii.

Toţi cei ce iubesc o limbă română curată şi plină vor citi cu adâncă mulţumire proza d-lui Ştefanopol, Nu e cu putinţă să nu fii, de la primul rând, îmbiat şi cuprins. Printre farafastâcuri sintactice şi în pustiul scrisului sterp, cuvântul d-lui Ştefanopol face figură aparte şi cade greu. Acestei minunate forme adăugându-se un real şi serios dar al povestirii, pot afirma fără să mă înşel, cred, că limba română e în drept să aştepte de la d-1 Ştefanopol lucruri importante.