SLOVE DE MARTIRI

E greu să trăim clipe mari şi să înfruntăm situaţii solemne. Suntem dispuşi să credem că istoria e mereu înaintea sau înapoia noastră, că pe noi ne va cruţa. Şi au fost, cu adevărat, oameni fericiţi pentru care viaţa s-a scurs liniştită, prielnică, îngăduitoare. Talleyrand spunea că la douceur de vivre au cunoscut-o numai cei ce au trăit înainte de 1800. Dar noi ştim că şi în veacul trecut a fost loc pentru nenumărate existenţe tihnite, departe de tragedie şi groază.

Cam prin 1936 am început şi noi să înţelegem că istoria, neînduplecată, poate fi aproape şi că de la 1933 încolo nu mai încăpea nepăsarea. Politica, grăbită, se făcea din ce în ce mai ameninţătoare. Eram scoşi de-a valma din făgaşurile noastre individuale şi ameninţaţi cu destinul colectiv.

Pe Iancu Guttman îl cunoaştem în vremurile bune şi fericite când îndrăzneam a crede că fiecare îşi poate făuri soarta proprie, când încă nu auzisem de lagăre, măceluri şi cuptoare. Filosof teoretician, pierdut în distincţiile subtile ale fenomenologiei germane, era de altfel omul care-ţi putea evoca cel mai puţin realitatea, fie sub forma ei blajină. Realitatea aceasta însă a fost cu el cumplită: într-o noapte de ianuarie în anul 1941,1-a scos din casă împreună cu tatăl şi fratele lui, 1-a dus în pădurea Jilava şi 1-a făcut să cadă sub gloanţe.

Rabinul H. Guttman a fost ridicat cu cei doi fii ai săi; când s-a înapoiat, două zile mai târziu, era singur: îi fuseseră împuşcaţi vaNaav pe când îi ţinea strânşi în braţe. Rănit şi fugărit, salvat printr-o inutilă minune, răpise trupurile. Apoi nu mai ştiuse nimic.

De ce fuseseră ucişi unii, de ce scăpase altul? Aşa voise accidentul. Căci faptele sunt prea oarbe şi prea brutale pentru a mai fi păstrat ceva din originea lor omenească, par strict mecanice. Oricum, cel rămas în viaţă a socotit o necesitate să slăvească amintirea celor morţi prin publicarea volumului Slove de martiri, care cuprinde lucrările tipărite sau inedite ale tinerilor Iancu şi Iosif Guttman.

În volumul îngrijit editat, regăsim pe Iancu Guttman aşa cum îl ştiam: migălos, cinstit, pornit spre generalizări şi enunţuri, în Iosif Guttman, aflu un spirit mai dogmatic, un gând politic gata fixat şi dârz. Aici doi autori, alăturaţi în carte, sunt bine deosebiţi. Soarta comună, doar, face ca să fie publicaţi laolaltă. Şi mergând mai departe, mă întristez sfâşietor de nivelarea la care groaza a supus oameni atât de variaţi. Oare oamenii, ucigând, capătă ceva din nemiloasa indiferenţă a unei maşini care, cu bara de direcţie ruptă, dă buzna într-o mulţime? Materia, când nu mai e controlată, reproduce oare tragedia nebuniei, adică a trupului din care a ieşit raţiunea?: