Cu privire la Benjamin Constant

De omul preciziei şi al clarităţii, unul din ultimii deţinători ai tainei stilului clasic, scriitorul prin excelenţă lapidar, direct şi j exact, s-a apropiat ca nimeni altul (mai bine decât Sainte-Beuve) un critic al cărui mod de exprimare – pe aproape acelaşi plan al calităţii – stă la extrema cealaltă, comentatorul cu fraza proustiană, care deapănă îndelung, migălos, zdrobit parcă sub greutate, gândul lui delicat şi complex, ajungând la formulare numai după ocoluri şi reveniri, prozatorul muzicii lente pentru care legătura se stabileşte pe calea cercurilor concentrice, învăluitoare. Benjamin Constant a găsit în Charles du Bos un exeget atent, devotat la culme, înzestrat cu cel mai cuprinzător dar al înţelegerii. între ei doi, între model şi portretist, câte deosebiri, totuşi! Du Bos, „Charlie” cum i se spunea la întrunirile de la Pontigny, a fost un spirit sincer, extraordinar de scrupulos, foarte sensibil, înzestrat cu cel mai acut discernământ, dar şi întrucâtva afectat. Robert Kemp 1-a înglobat sub rubrica criticii patetice; ceea ce e mai ales adevărat dacă luăm cuvântul patetic în înţelesul de înduioşător.

Felul lui grijuliu de a se exterioriza, putinţa lui de Icomprehensiune, mersul legănat al frazei, desele comparaţii Imuzicale şi citate din poeţii englezi, orchestrarea savantă a compunerii, toate contribuie la accentuarea unui caracter ifrumos, dar puţin slab, incapabil de acele hotărâri rapide, acele lucide străfulgerări care de obicei caracterizează inteligenţele fecunde.

Charles du Bos vorbeşte în modul cel mai entuziast de Donstant. Atitudinea lui faţă de Voltaire, la care se referă destul de des, îmi place mult mai puţin. E poate o manie personală, dar după purtarea lor faţă de Voltaire judec mulţi cugetători. Căci e tare facil să iei în râs acest mare om, să scoţi în relief superficialele şi prea evidentele lui cusururi; dar se cere oarecare seriozitate şi bună credinţă pentru a nu te opri aici şi a şti să deosebeşti ceea ce e atât de înalt, de cuceritor, de cald în spiritul care se ascunde înapoia unei opere adeseori pierdută pe drumurile elocinţei agreabile. Nu-mi place, deci, cum vorbeşte du Bos despre Voltaire; m-aş fi aşteptat din partea unui amator al genului grav şi a unui om atât de atent la mai multă conştiincioasă pătrundere. Dar despre Benjamin Constant scrie cu nespus de mult farmec şi candoare.

Benjamin Constant i se pare „individul în stare pură”. E felul acela de om care, singur fiind, ştie să se întreacă pe sine prin simpatia pe care o are pentru ceilalţi, simpatie în adevăratul şi adâncul înţeles al cuvântului, cel grecesc, care înseamnă a lua parte la suferinţa altuia. Benjamin Constant e caracterizat prin sinceritate, specia aceea „înaltă” de sinceritate care nu constă numai într-o complezentă recunoaştere constatatoare, ci merge mai departe, tinde neapărat spre generalizarea experienţei personale, spre transformarea ei în adevăr omenesc.

Benjamin Constant, în acest fel de a vedea lucrurile, devine un apostol al religiei milei, socotită ca supremă însuşire. Transcede te ipsum, a dat ca sfat Fer Augustin, şi Benjamin Constant se depăşeşte prin simţul răspunderii, prin înţelegerea durerii celorlalţi. Referindu-se la d-na Stael scrie: „Nu cercetez dacă am avut sau nu dreptate; a o fi făcut să sufere mi-e îndeajuns pentru a simţi remuşcări”. Prin aceasta, zice du Bos, Constant arată că la el sensibilitatea a fost mărită prin reflecţie; criteriul „am sau n-am dreptate” e părăsit; căci durerea nu poate să nu aibă mereu dreptate. Constant, pentru care responsabilitatea începe nu numai la acte ci o dată cu sentimentele, a fost într-atâta de mărinimos încât în Adolphe să se arate pe sine numai cu defecte, iar pe Elldnore (d-na de Stael) înzestrată doar cu cele mai alese calităţi. Iată culmea la care ajunge măreţia severităţii faţă de tine însuţi. iiy,t (

După aceste laude, ce obiecţii formulează totuşi du Bos? îl prezintă pe Benjamin Constant ca pe omul prea puţin capabil de iubire, ale cărui afecţiuni au un caracter prea voluntar. Benjamin Constant, om al veacului al XVIII-lea şi stilist clasic, e şi un romantic, aparţine acelui secol al XlX-lea pentru care sentimentele, departe de a fi clare, sunt problematice şi nedefinite. Or, stăpânit de porniri contradictorii precum cei mai moderni dintre noi, rămâne un analist rece, un spirit retras în circumscripţia inteligenţei. „O inteligenţă luminoasă, dar fără radiere sau căldură”. înţelege, constată, e conştient; dar mai mult nu. O inteligenţă prea lucidă şi perfectă, de aceea incapabilă de a se transforma în acţiune; care avea să-1 ducă inevitabil la abulie şi lene.

Ce îl scoate pe Constant din această singurătate mândră şi recunoscută indiferenţă? Doar patima. Căci juristul şi scriitorul nu au omorât în el pe individul frământat de pasiuni; nici pe jucătorul de cărţi; nici pe afemeiatul precoce rămas astfel până la sfârşit. 0 d-nă de Charriere, o Anna Lindsay, o Julie Talma, o d-nă de Stael, în fine o d-nă Rdcamier au stârnit la el nu numai instinctul ci şi mintea, spiritul. Despre d-na de Charriere şi el s-a spus că „erau amorezaţi reciproc de spiritul lor”. Dar alte legături erau strict trupeşti; pentru ele Constant nu ezita să însceneze sinucideri, să joace comedii, prea puţin clasice sau prea puţin romantice, cu totul lipsite de seriozitate.

De aceea cititorii cărţii lui du Bos (Grandeur et misere de Benjamin Constant, Correa, 1946) se întreabă cine a fost cu adevărat autorul celebrului roman Adolphe? Juristul, autorul Cursului de politică constituţională, care mai e şi astăzi o lectură nu numai utilă ci şi pasionantă? Cel care a evidenţiat mai bine ca oricare autor clasic limitele suveranităţii Statului şi ale dreptului majorităţii într-o democraţie? Sau omul politic, opoziţionistul din timpul Restauraţiei, ale cărui funeralii în 1830 au luat un caracter naţional? (care totuşi a primit ca Ludovic al XVIII-lea să-i plătească datoriile; având grijă să spună că aceasta nu implică pentru el obligaţia de a-şi schimba opiniile, de unde şi vorba lui Talleyrand: „s-a vândut, nu s-a predat”). Psihologul impecabil, maestrul analizei fără reticenţe şi greş? Nefericitul şi complicatul prieten al d-nei de Stael? Un ultim clasic, un prim romantic? Sau pur şi simplu un om dintr-aceia cum le vine greu multora să creadă că există, pentru că nu e decât un ansamblu de calităţi şi defecte, dozate neprevăzut, nesistematic, un foarte distins autor de drept public şi un foarte rafinat psiholog, dar şi un foarte banal om de lume, deci un complex fără fir conducător? Pentru un astfel de om, conştient de limitele, imperfecţiunile şi contradicţiile sale, încape numai o resemnare demnă şi munca, un fel, zice Taine, „de sinucidere lentă şi înţeleaptă”. Mai încape şi mulţumirea patimilor, prea puţin importantă sau satisfăcătoare cale de împlinire. Un înţelept? Nu, desigur. O repetăm, un om, adică acea din fiinţele create căreia unitatea e ultima trăsătură ce i se poate atribui ca specifică.