Ultima piesă a lui Giraudoux

Pentru a condamna lumea modernă, ordonată, crudă şi uniformă, Giraudoux a fixat două simboluri extreme: de o parte petroliştii şi haita lor de profitori mărunţi ca reprezentanţi ai puterilor băneşti, de alta nebuna din Chaillot şi acoliţii ei dezinteresaţi, ca exponenţi ai pitorescului şi omenescului. S-ar părea pe alocuri că ultima piesă a lui Giraudoux Gucată la teatrul lui Jouvet în Decemvrie 1945, tipărită în 1946) reia tema din Jean Le Maufranc a lui Jules Romains: respingerea colectivităţii moderne intervenţioniste. într-adevăr, şi aici sunt urmărite mecanizarea şi opresiunea. Dar ţelul e mai precis, referinţa nu se mai face la feluritele tendinţe şi asociaţii care vor să desfiinţeze.libertatea individului, ci la căile, metodele şi rosturile celor ce Tleţin mijloacele de a corupe şi înjosi sufletele prin bani. Teoria Jlramei, la Giraudoux, e mai puţin cuprinzătoare şi mai puţin tulburătoare. Dar e mai aspră.

După această teorie o lume cu adevărat modernă presupune în tip unic de muncitor, cu aceiaşi obraji, aceleaşi veşminte, celeaşi gesturi şi cuvinte. Se mai caracterizează şi prin [eneralizarea societăţii anonime, „singura grupare omenească îgăduită de epoca noastră”. Creaturile ei, membrii consiliilor de dministraţie, sindicii presei publicitare, experţii în examinarea ăcămintelor terenurilor şi reprezentanţii poporului însărcinaţi u salvgardarea intereselor petrolifere ale naţiunii, fără a uita Jreşedinţii, secretarii şi directorii, au hotărât să exploateze bogăţiile subterane ale Parisului. Vor organiza o societate anonimă, o vor lansa aşa cum se obişnuieşte, cu acţiuni şi reclamă, vor specula, vor provoca panică şi încredere, vor sărăcii pe depunători, se vor îmbogăţii, vor distruge oraşul şi vor scoate petrolul. Ce vor face cu el? „Ce fac din totdeauna cu petrolul. Mizerie. Războaie. Sluţenii. O lume nenorocită”.

Vina cea mare a oamenilor de afaceri. Pericolul suprem îl reprezintă ei, sub diferitele lor denumiri, speculanţi, gangsteri, intermediari, rechini. De aici vine răul, de la bani, de la viţelul de aur, căruia i se închină astăzi toţi oamenii. Criminalii sunt aşa-zişii constructori, care distrug frumuseţea unde o întâlnesc, al căror ideal e „manechinul unei ruine”. In faţa financiarilor, la celălalt capăt, stau apărătorii libertăţii şi ai farmecului. Invaziei oamenilor de afaceri şi epocii de sclavie pe care o pregătesc, ei îi opun rezistenţa „ultimelor fiinţe libere”, încăpăţânarea iubitorilor de gingăşie şi neprevăzut. Oricine recunoaşte că Giraudoux a ştiut să aleagă cu abilitate pe cei ce simbolizează atitudinea din urmă. Membrilor consiliilor de administraţie ale societăţilor anonime el nu le opune, ceea ce ar fi fost banal, muncitori organizaţi sau revoluţionari, ci grupul cel mai neaşteptat ce poate fi, o boemă pitorească venită parcă din Mizerabilii, din actul al doilea al Louisei, din unele poezii ale lui Verlaine sau Paul Fort, de nu ale lui Villon. Oamenii de afaceri sunt precişi, răi, nemiloşi. Vrăjmaşii lor sunt ţicniţi, buni şi absurzi; îndrăgesc doar libertatea; puţină lene nu-i sperie; venerează numai ce e vechi; adoră animalele; au superstiţii; dau florilor mai multă importanţă decât oamenilor; sunt săraci, dar veseli; umblă zdrenţăroşi şi dezmăţaţi. în fruntea acestor originali se află nebuna din Chaillot, un fel de madam Cuţit ca îmbrăcăminte, o bătrână ciudată, trăind într-o lume de vise şi manii, hrănind felurite animale (unele fictive), ducând, mereu trează, dezamăgirea unei vechi iubiri spulberate şi deci atmosfera vieţii de la sfârşitul veacului trecut. Se pare că fiecare cartier al Parisului are o astfel de nebună, înzestrată fiecare cu inofensiva ei sminteală specifică. (Afirmaţia nu ni se pare greu contestabilă; Bucureştiul oferă şi el astfel de exemplare. în arta românească, după câte ştim, lăsând-o la o parte pe Pena Corcoduşa, schiţată în altă tonalitate, ele au fost înregistrate o singură dată: în tabloul intitulat „Compoziţie 1942” al pictorului G. Tomaziu, căruia noi îi spuneam „Femeile nebune”, fel de a vedea mai puţin glumeţ de cât s-ar crede, de când a fost consacrat prin terminologia piesei lui Giraudoux). Nebuna din Chaillot îşi convoacă toate colegele şi mai invită la ea pe toţi bunii ei cunoscuţi, pe a căror credinţă în neologic şi dragoste pentru nepăsare ştie că se poate bizui. Şi iată-i că se adună; dar nu mai au aspectele sumbre din Hugo, Eugene Sue sau Villon. Noua curte a miracolelor e liberală, umanistă, fantezistă şi adorabilă. La chemarea nebunei răspund, afară de celelalte aiurite, negustorul ambulant, cerşetorul, vagabondul, florăreasa, scamatorul, surdo-mutul, vânzătorul de şireturi, peticarul şi rândăşoaica. Toate fantomele vremii când viaţa mai putea fi zburdalnică, bonomă sau entuziastă se întrunesc în camera locuită la Chaillot, într-un fel de pivniţă, de nebună. Acolo se pune la cale şi se execută măreţul ei plan salvator (care, dacă nu dovedeşte că e cu adevărat contesă, cum i se spune, în orice caz arată că e foarte lucidă): oamenii răi ai lumii moderne sunt atraşi într-o cursă datorită pretextului unor izvoare de petrol care ar ţâşni de sub imobil şi băgaţi într-un subteran fără ieşire unde rămân închişi pentru totdeauna. Nebuna a aflat secretul acestei ascunzători printr-un prieten al ei, un om de la canalizare. Acum ^suntem în plin Mizerabilii. Ca final, financiarii zac toţi în temniţa sistemului de canalizare, toţi câţi sunt, preşedinţi, secretari, deputaţi şi sindici, iar sus, nebuna, împopoţonată ca de zile mari, irostueşte fericirea oamenilor liberi şi trăsniţi şi prezidează (sic) j:ăsătoria amorezaţilor fără s-o ştie.

Ł0 Iii.

Aceasta e cea din urmă dramă a lui Giraudoux. E, înainte de aate, ca tot ce a scris acest autor, un poem, deşi aparent e o piesă de teatru în proză. De la început plutim în magie poetică. )mul de afaceri căruia i se oferă o ţigară, răspunde: „Mai curând o narghilea. Mă simt ca într-o poveste arabă. Mă simt într-una din acele dimineţi de la Bagdad în care hoţii fac cunoştinţă şi, înainte de a-şi încerca norocul nou, îşi povestesc viaţa”. Agentul de bursă care e întrebat ce obiect are societatea pe care o înfiinţează, răspunde: „Aflaţi că, la naşterea ei, o societate nu are nevoie de un scop, ci de un titlu. Noi ceştilalţi, oamenii de afaceri, n-am jignit niciodată pe subscriitorii noştri într-atâta încât să ne gândim că, subscriind urmăriseră o operaţie negustorească, iar nu găsirea unui domeniu în care să dea curs liber imaginaţiei lor. Voim să slujim doar această imaginaţie a lor, câtuşi de puţin să comitem greşeala romancierilor, care se cred obligaţi, după ce au titlul, să mai scrie ca supliment romanul însuşi”.

Dar frazelor lui încântătoare, exploziilor stilistice ca discursul rândăşoaicei care opune seara dimineţii, libertatea sclaviei, pe Dumnezeu diavolului, bunătatea sănătăţii şi lichiorul francez whiskyului străin, le dă un suport ideologic. Acest poet, acest mare şi absolut poet, e un autor cu tendinţe şi teme. Fiecare carte a lui are o moralitate, un sens, o lecţie, un răspuns la întrebarea ce pare cel mai puţin potrivită cu poezia: de ce a fost scrisă? Tema din La foile de Chaillot e clară: oamenii de afaceri, abilii lumii, sunt răi, oamenii de afaceri trebuie distruşi; libertatea e bună, libertatea e ameninţată de cine nu iubeşte fleacurile în viaţă, părţile ei niţel smintite, frivolitatea voită, bunătatea. E desigur foarte uşor acceptabilă. Şi n-am avea nimic de adăugat, dacă tocmai vădita ei simplitate nu ne-ar pune oarecum pe gânduri. Printre cei răi nu sunt trecuţi numai oamenii de afaceri şi membrii consiliilor de administraţie cu inevitabilii lor însoţitori, samsarii, speculanţii, şantajiştii. Mai sunt şi parlamentarii, şi aici se arată un aspect al filipicei lui Giraudoux, care ia o culoare ciudată dacă ne gândim că a scris într-o vreme în care Franţa cotropită era batjocorită de opresorii ei tocmai ca model al concepţiei democratice. Apoi: nebuna şi boemii care iubesc Parisul, florile şi căţeii ne cuceresc, dar nu putem uita că Giraudoux a scris tocmai atunci când formula favorită a propagandei lui Goebbels era lupta pentru distrugerea demoplutocraţiei. în sfârşit, soluţia nimicirii criminalilor e pe deplin justificată, dar să nu pierdem din vedere că în clipa în care Giraudoux o pune pe nebună să-şi ferece adversarii în subteranul fără ieşire, metoda suprimării oponenţilor politici era practicată pe o scară întinsă de Gestapo prin execuţii sumare şi înmormântări de vii.

Intenţiile lui Giraudoux au fost desigur curate. Comentatorul poate totuşi, admirând şi iubind, să scoată în evidenţă supărătoare coincidenţe. De-ar fi numai din corectitudine şi pentru a putea fi convins de contrariu. Tot în aceeaşi ordine de idei, vom releva o contradicţie a piesei: împotriva cui e de fapt îndreptată? împotriva tuturor celor ce ameninţă farmecul vieţii libere sau numai a oamenilor de afaceri? Căci ordonaţi, aspri, cumpliţi, serioşi pot fi nu numai ei. E La foile de Chaillot un pamflet contra lumii moderne mecanice sau o satiră a bursei? Lucrul rămâne neprecizat: petrolul nu e un simbol destul de lămurit, se pot cuprinde aici mai multe tendinţe. Lumea modernă, desigur, conţine şi bine şi rău. Există un antimodernism (ca cel din Jean Le Mau franc), inspirat de credinţa în individualitate, care aduce argumente grave; dar există şi un antimodernism pe care dictaturile, ca rezultate ale unor teorii premergătoare, ni-1 face foarte suspect. S-au arătat mulţi autori care, după ce au fost „foarte moderni” ca imagini, idei şi stil, şi-au adus aminte ce frumos era în anul 1900. Giraudoux însuşi a făcut elogiul scufundării vasului Titanic; a exprimat, adică, calmul epocii dinainte de război în care singura catastrofă care turbura tihna oamenilor era de natură accidentală.

Ideologia celorlalte piese ale lui Giraudoux nu e de natură a contribui cu precizări satisfăcătoare asupra scrisului ultimei lucrări. în La guerre de Troie, Electra şi Ondine existau atitudini destul de neclare şi ele. La foile de Chaillot, ca încheiere, nu ne dă vreo cheie definitivă. Nu e mai bine aşa, pentru prestigiul poeziei? Când poezia e cu subînţelesuri, suntem în drept să-i cercetăm intenţiile. Dar sunt taine pe care oamenii le iau cu ei în mormânt, pentru totdeauna, o dată cu tainica lor moarte. Pe când supravieţuitorii plâng dispariţia poetului care deţine şi taina atâtor cântări.

Share on Twitter Share on Facebook