Diavolul prezent sau Malaparte în fata războiului

Car voilâ l'extreme point ou la cruaute puisse atteindre.MONTAIGNE

Ich reif den Teufel und er kam, sună un vers de Heine.

Următoarele nu se potrivesc cu ceea ce avea să vadă actualul redactor al ziarului Având în Europa asupra căreia se dezlănţuise forţa demonică a maşinii de război germane. Heine scrie:

Und ich sah ihn mit Verwundreung an Er ist nicht hăsslich, und ist nicht lahm Er ist ein lieber, scharmanter Mann.

E adevărat că într-un punct se produce coincidenţa. La ambasadorul spaniol spune Heine că 1-a întâlnit pe diavol; or, tot acolo l-ar fi putut frecventa cu uşurinţă şi Malaparte, la prietenul lui, contele Augustin de Foxâ, ministru la Helsinki, acela căruia îi era atât de teamă de strigoi. Dar în plin veac al XX-lea şi în plin război, lucrurile mergeau mai lesne; nu mai era nevoie de un loc atât de select şi de rar, poate: de greu accesibil, ca o legaţie; diavolul pe la 1940 era liber în Europa şi nu-ţi cerea decât să ai ochi ca să-1 vezi, urechi ca să-1 auzi, nervi ca să-1 simţi. Şi nu mai era personajul lui Heine: dispăruse orice farmec, orice gentileţe.

Timp de zece ani, germanii jucaseră teatru. Şi imensele, incontestabilele calităţi ale acestui popor serios, muncitor, cu gura plină de fraze pilduitoare, nu puteau să nu cucerească o mulţime de oameni de bună credinţă. Dar, spune Giraudoux în Electra, vine clipa în care orice fiinţă e silită să se declare, să-şi dea adâncul pe faţă; atunci fiecare rămâne numai aşa cum e şi cum era dintru început, cum poate că singur nu şi-a dat seama că e. Atunci rămâne numai adevărul; încape numai realitatea cea mai strictă. E, desigur, o clipă emoţionantă şi atotcuprinzătoare de surprize. E momentul în care, în povestea cu scufiţa roşie, după lungi abilităţi, în sfârşit, lupul îşi scoate ochelarii şi boneţica de dantelă. Unde a dispărut bunica? Pentru germani această clipă solemnă s-a produs o dată cu izbucnirea războiului. Atunci toate discursurile şi toate atitudinile au pierit ca de la sine şi a rămas numai poporul dornic de uniforme, ahtiat de luptă, hotărât să nu cunoască mila. Acest popor se declarase. Şi s-a văzut, scrie Malaparte, „lupul însetat de sânge”.

Malaparte (Curzio), laolaltă cu toţi ceilalţi profascişti sau simpatizanţi ai curentelor dictatoriale, fusese fără îndoială şi el în tagma vinovaţilor. Dar există un timp pentru fiecare lucru; există timpul supărării, există.însă şi acel al împăcării; există revolta, însă şi iertarea. Or, e clar că cel ce se alăturase deschizătorilor de drum pentru schingiuitori şi opresori s-a cutremurat din vreme şi s-a lepădat de rău. Da, fostul partizan al marşului asupra Romei, autorul care surâdea când Zangwill găsea procedeul întrebuinţării untdereţinei de către fasciştii italiei ca barbar şi-1 trata drept mic burghez cu prejudecăţi şi care, după câteva luni în închisoarea Regina Coeli şi câţiva ani în insulele Lipari, tot acceptase să fie corespondent de război al lui Mussolini, care întreţinea cele mai bune legături de prietenie cu trimisul lui Franco pe lângă preşedintele Risto Ryti (una din acele cocote cinstite cărora continentul nostru le datorează atâta amar şi atâtea suferinţe, pentru că prin girul lor de oameni aparent moderaţi şi buni au acoperit cele mai crude ticăloşii – aici intrând şi Pdtain – semănând ca două picături de apă cu venerabilul bătrân din Topaze al lui Pagnol, escrocul cu figură blajină şi ţinută onorabilă care înlesneşte toate samavolniciile), căruia Himmler îi trimitea coniac şi cu care generalul Dietl se îmbăta, confidentul lui Galeazzo Ciano, care-1 vizita pe Pavelici şi se plimba prin „Europa nouă” ca pe moşia părintească – omul acesta s-a trezit. Când a dat, nemijlocit, ochii cu diavolul, când a văzut şi a trăit oroarea, când a întâmpinat pe teren realizările Gestapoului şi ale SS-ilor, când a cunoscut pe oamenii lui Himmler „izolaţi în lumea pură a cruzimii”, pe acest cinic l-au trecut sudorile reci. S-a scuturat şi a vărsat.

Ce-şi închipuiseră Malaparte şi ceilalţi ca el e uşor de gândit. Credeau că războiul german va fi scurt, fără complicaţii şi aproape plăcut. Or, germanii, o dată depăşită clipa declarării, nu s-au mai oprit. Şi a urmat un coşmar de cinci ani. Mussolini crezuse că din alianţa sa cu Germania va trage foloase facile, fără a fi silit să meargă prea departe sau să afle prea multe. încheiase un fel de pact cu clauza tacită a respectării sensibilităţii italieneşti. Diavolul promisese, se arătase tolerant, deloc pretenţios. în ziua scadenţei se schimbase însă totul; micii şarlatani mai aveau oare tăria să meargă până la capăt? Până la capătul nopţii? Sau nu se mai jucau?

Căci n-a fost un război ca oricare altul. A fost ceva cu totul deosebit şi aşezat dincolo de limitele omeneşti ale îndurării. A fost un război fără cai şi fără puşti. Locul cailor l-au luat maşinile şi locul puştilor (aşa cum le cunoştea şi câinele Spin) l-au luat bombardamentele care zguduie pământul din ţâţâni (şi înnebunesc pe câinele Spin). A! să mai fi fost cai şi puşti… Dar a fost cu totul altceva. Nu mai încăpea nici o asemănare cu alte războaie. Ministrul Italiei la Belgrad, Mameli, îi povesteşte lui Malaparte cum s-au petrecut bombardamentul teribil, îngrozitorul măcel. Şi adaogă: avem de ce ne ruşina, de a ne fi aliat cu Germania.

Şi într-o nuvelă de Pierre Miile e vorba de un cinstit director de ziar, dornic de material senzaţional, care obţine libertatea unui celebru ucigaş şi-i promite impunitatea cu condiţia de a comite crime pe care să le poată relata, cu exclusivitate, foaia lui. Prea bine, răspunde ucigaşul când s-a lămurit pe deplin, din moment ce lucrez în voie, pot începe şi aci: şi-1 strânge pe director de gât.

Italieni ca Malaparte se treziseră şi se cutremuraseră. „Mi-e ruşine de mine însumi. Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de noi înşine”. îşi simţeau răspunderea. De aliaţii lor le era groază şi scârbă. în ei vedeau, multiplicat, pe acel ofiţer cu un ochi de sticlă căruia un copil rus (pus să-1 ghicească pentru a-şi putea salva astfel viaţa) îi spunea că-1 recunoaşte fără greutate pentru că e singurul care are o expresie umană. Or, „toţi nemţii au un ochi de sticlă”. Crezuseră multe, italienii sau alţii ca ei. Dar din contractul unor oameni, oricât de greşiţi, cu diavolul dezlănţuit n-a putut rezulta, oricât de tardiv, decât revolta omului. Coşmarul era prea groaznic: impunea dezmorţirea şi înfiorarea.

Malaparte a vizitat tot frontul, de la Balta în Laponia, de la Helsinki la Iaşi, de la Cracovia şi Varşovia la vecinătăţile Leningradului. Şi a trecut prin Europa: de la Roma în Suedia, de la Petsamo la Budapesta, de la Copenhaga la Belgrad. Pretutindeni întâlnea numai coşmarul. De aceea şi cartea Kaputt e atât de plină de vise stranii, grele. De aceea e şi atât de stingherită. „îi e ruşine de ceea ce au ajuns cu toţii în acest război. îi e ruşine de ce suferă”. Războiul operase adânc în suflete, răscolise totul. Oamenii, simţind şi trăind (totuşi) nu mai puteau rămânea aceiaşi şi se schimbau şi ei, din străfunduri. Malaparte citează fraze: „e uşor să ajungi, greu e să pleci”. Care evidenţiază imprevizibilitatea rezultatelor unei mari zguduiri. Prin războiul lor, germanii dezvăluiseră stări psihice prea acute, posibilităţi spre rău prea evidente, culmi de sfârşeală prea întunecate, născociseră situaţii prea crunte pentru a mai putea opri valurile reacţiunilor sufleteşti. Creatorii ororii în stare pură şi mântuitorii ridicolului celui mai absolut (al lor e generalul care se bagă în apă cu uniforma şi, neputând pescui un somn, îl împuşcă!), experţii cruzimilor fără oprire, poftitorii nesăţioşi de sânge deschiseseră zăgazuri, până la ei închise. Se depăşiseră pe ei înşişi. Oamenii, cei mai mulţi, nici nu puteau crede că răul e atât de mare, că e aşa real. Evitau să admită evidenţa, se refugiau în credinţa că trebuie să fie vorba de exagerări, că niciodată faptele nu pot traduce exact imaginaţia morbidă. Şi totuşi aşa a fost. Realitatea a depăşit imaginaţia. „Lupul însetat de sânge” n-a fost o metaforă. Mărturia lui Malaparte, a unuia care n-a avut motive să nu spună adevărul, care, dimpotrivă, ar fi avut tot interesul să-şi îndulcească trecutul complice, e teribilă. Iar dacă un om atât de moderat ca Robert Kemp, comentându-1, explică, după ce refuzase şi el să admită posibilitatea realizării aievea a coşmarurilor celor mai nebune, că „slăbiciunea închipuirii mele şi mediocritatea mea de om civilizat nu ştiu să se ridice pe aceste înălţimi tragice, ele se încăpăţânează prosteşte să nu creadă în aceste excese de groază”, problema e lămurită. Diavolul a fost prezent cu adevărat. „Războiul”, mai spune distinsul şi ponderatul critic al foarte ponderatelor Nouvelles litteraires (unde a luat locul lui Edmond Jaloux, om cult dar apos şi fad, şi care, fără să fie prost, a putut scrie despre Faux-Passeports ale lui Plisnier că dovedesc existenţa spionajului internaţional comunist, aşa cum până atunci numai cancelarul Hitler o făcuse), „astfel cum l-au conceput germanii, a fost lucrul cel mai cumplit, cel mai cinic, cel mai mârşav din câte a văzut omenirea”. Pus faţă în faţă cu el, Malaparte n-a putut răbda şi tăcea: a scris.

Fusese vorba ca douăzeci de ani după victoria aliată, germanii să fie obligaţi a se saluta între ei cu strigarea Hitler kaputt. N-a fost să fie aşa. Dar termenul kaputt – drag ostaşilor ruşi – a cărui origine nu e clară, a rămas măcar ca titlul cărţii prin care Malaparte şi-a descărcat sufletul. Kaputt e un reportaj şi o mărturisire. Kaputt e icoana războiului făcut de german, „lupul însetat de sânge”, şi e oglinda unui suflet, un suflet omenesc nu lipsit de vini, adesea afectat, plin de fumuri, contaminat de ani lungi de păcătoşenie, dar capabil de simţire, de clarviziune şi de suprema calitate a fiinţei create de Dumnezeu: facultatea de a recunoaşte greşeala şi, înţelegând, de a se schimba.

Kaputt, deci, nu e o perfecţiune. Şi tocmai de aceea e interesantă şi importantă. E cartea unui om, în ea se arată caracterul lui complex, uneori antipatic. Dar e, în consecinţă, şi o mărturie puternică. Căci nu se ascunde nimic. Vedem în ea spaima fiinţei omeneşti revoltată de grozăviile inutile la care i-a fost dat să asiste – vedem şi scenele de bon ton european pe care un scriitor, care ţine cu tot dinadinsul să pară rafinat şi aşezat în mijlocul celor mai elegante cercuri, le-a presărat cu profunzime. Dar poate că această parte a cărţii e de fapt sinceră. Poate că toate formele de proustianism ieftin nu reprezintă şi ele decât tributul pe care” orice minte raţională, care a străbătut ani lungi de coşmar, trebuie să-1 plătească de nu nebuniei, în orice caz dezaxării. Oricum ar fi, în cartea lui Malaparte apar: restaurantul Larue din rue Royale, familiile princiare Radziwill şi Fiirstenberg, cursele de cai, Coasta de Azur, vinul de Tokay, prietenii lui din Faubourg St. Honore, fotolii de piele, bătrâni domni frivoli evocând vremuri apuse, „un violent de Renoir într-un peisaj verde de Manet”, faianţa de Delft, baluri numeroase şi tot atât de numeroase prinţese poloneze, Sir Harold Nicolson şi Sir Oswald Mosley, cluburile de golf, argintărie şi cristaluri, vaporaşe albe în amurguri cenuşii, nesfârşite dejunuri la ambasade şi legaţii, flori şi păsări, regele G. V., care brodează seara în cerc intim şi prinţul Eugen al Suediei (care a fost pictor în Montmartre), gravuri şi desene, saloane literare şi weekend-uri nobiliare, băuturi alese ca porto, whisky, cinzano şi vinul de Burgundia, prinţesele Bismark, ba şi prinţesa Luisa de Hohenzollern, porţelanuri de Saxa şi Meisen, bogate mâncări vânătoreşti, muzică de Chopin şi pictori italieni, ofiţeri spilcuiţi, prinţul şi prinţesa Umberto, intrigile ni prinţesei Isabela Colonna (născută Sursock), place Dauphine din Paris, beţii subtile sub soarele arctic nocturn cu Bordsbrănnvinn (de nu cu Porumerarnsbrănnvinn sau chiar Erikpbrannsvinn) şi, fireşte, contele de Foxa căruia trebuie să credem că-i e frică de stafii – şi nesfârşite şiruri de alte prinţese şi alţi prinţi, alţi pictori, alte mâncăruri, alte dejunuri la legaţii, alte cristaluri, care toate formează ceea ce el însuşi numeşte „le cote” de Guermantes”. Dar a compara figurile întâlnite pe la recepţii cu câte un portret, a face un citat muzical şi a pomeni câteva culori diafane nu constituie decât o slabă pastişă după Proust, a unui Proust mai mult aparent şi factice. Kemp vorbeşte aici de,dandysm” şi „gongorism”. E şi niţel saint-simonism, o anspunere megalomantică a trecutului (aşa cum s-a schimbat icena casării testamentului lui Ludovic al XlV-lea, la care martori >culari spun că Saint-Simon de abia s-a putut exprima şi la care el ii se arată atât de impetuos, de cuceritor).

Dar mai e ceva aici, ceva esenţial. E mai mult decât o imitaţie după Proust, mai mult decât o voită (sau nu) atmosferă de snobism. E căutarea contrastului. „în mijlocul Europei corupte de foame, de ură şi deznădejde”, Malaparte caută în Suedia neutră a rafinatului prinţ Eugen, pictor şi colecţionar, simpresia unei vieţi senine, sentimentul demnităţii omeneşti”.

Şi avea nevoie de ele. Celui ce râsese de Zangwill nu-i mai venea să glumească. Războiul german îl vindecase de cinism. Spectacolul Europei îi dezvăluise farmecul vieţii tihnite. în drumul de pe frontul ucrainean la frontul arctic prin Moldova, Sinolensk şi Polonia, văzuse prea multe, fusese prea aproape de ind (un iad serios, nu fantezist), adevărul i se arătase prea simplu ţi categoric. Când, la Capri, Axei Munthe (pe care nici Malaparte nu-i ia prea în serios ca scriitor) îl întreabă dacă germanii sunt cu adevărat feroce, îi răspunde tot atât de simplu şi de categoric: „Da, e adevărat. Omoară oameni dezarmaţi, îi spânzură de copaci i pe pieţe publice, îi ard de vii în casele lor ca pe şobolani, împuşcă ţărani şi muncitori. I-am văzut cum râdeau, mâncau şi dormeau la' umbra cadavrelor care se legănau de ramurile copacilor”. Desigur că după asta jinduieşte să se afle în Suedia, să „regăsească dulceaţa vieţii senine care fusese pe vremuri fala Europei”. După cum nu e de mirare că se complace în excese de proustianism monden. Dar până să ajungă în Suedia şi în salonul prinţului-pictor, ce nu mai vede? Vede pe Obergruppenfiihrerul Dietrich, care râde şi întreabă: „le-a plăcut?” când aude că înj lagărul de la Smolensk soldaţii ruşi ajunseseră să mănânce cadavrele camarazilor lor sub privirile calme ale germanilor, Vede „poliţia tăcută” din pădurea Oranienbaum pe frontul Leningradului, unde prizonierii ruşi sunt îngropaţi pe jumătate în. zăpadă cu mâna dreaptă întinsă ca tăbliţele stâlpilor indicatori de drumuri şi aude justificarea: „Şi prizonierii ruşi trebuie să folosească doar la ceva”. Vede în pădurea Raikkola, pe malurile lacului Ladoga, scena aceasta: caii, pe care îngheţul i-a prins în timpul cât treceau lacul cu trupul în apă până la gât, par acum o masă de statui. Soldaţii finlandezi vin să se aşeze pe aceste capete petrificate şi să stea de vorbă. Totul pare un imens joc macabru de căluşei, un tablou de Bosch, nişte „moşi” tragici, însoţiţi de o nevăzută muzicuţă. Primăvara soldaţii finlandezi se duc să scoată caii şi să-i înmormânteze, căci mirosul devine de nesuferit şi vesteşte molime.

Şi ce mai vede? Ce mai aude? A, iată-1 pe Frank care spune: „Sunt regele german al Poloniei”. în ghettoul din Varşovia, pe care Malaparte e autorizat să-1 viziteze, dă de cadavre lăsate zile întregi în plină stradă şi întâlneşte şi cortegiul nedezminţit al ororii: păduchi, murdăria, promiscuitatea, foamea, disperarea, „feţele de culoarea hârtiei cenuşii sau a albului cretos”. Acolo mortalitatea e de 54. Acolo „copiii nu se joacă: n-au nimic cu ce să se joace, n-au jucării. Şi apoi, nici nu ştiu să se joace! Nu, copiii ghettouhn nu ştiu să se joace. Sunt nişte copii degenerati. Ti-i şi scârba de ei. Singura lor distracţie e să meargă după carele funebre mcarcate cu morţi – şi nici măcar nu ştiu să plângă, sau sa se duca sa vadă cum îi împuşcă pe părinţii şi fraţii ]or în dosul cetăţi,. Singura lor distracţie e să se ducă să vadă cum li se împuşcă mămica”. Frank e un om fin: joacă cricket şi cântă la pian Uiopin ş, Schumann. El condamnă pogromurile ca fiind procedee barbare şi neştiinţifice, nedemne de un popor cult. Ospetele lui la palatul Wawel din Cracovia sau la palatul Bruhl din Varşovia sunt planturoase. Atmosfera în apartamentele lui e plăcută calmă, îmbietoare. Dar, după cină, pentru a-şi distra oaspeţii şi a dlgera mai uşor carnea de mistreţ, pentru a se recreea, el'trage cu puşca în copiii care încearcă să se furişeze noaptea prin găurile făcute sub zidurile „oraşului interzis”.

Iată-1 şi pe Ante Pavelici, stăpânul Croaţiei. Ce frumos vorbeşte! Ce bun pare! Cât de convins spune că vrea să guverneze cu dreptate şi blândeţe. Malaparte e aproape convins

Atâta doar că, văzând un coş plin de stridii pe biroul poglavnicului şi întrebându-l pe acesta de unde vin, primeşte un răspuns: „nu sunt stridii, sunt 2kg. De ochi omeneşti un dar al credincioşilor mei ustaşi”. Mai e şi şcoala pregătitoare de SS, isprava pe care hebuie s-o ducă la bun sfârşit oricine vrea să facă parte dintr-un Letiesstandart: va lua cu mâna stângă o pisică care o va tine de Pielea spatelui, iar cu un briceag ţinut în mâna dreaptă va trebui să-i scoată ochii. Sau procedeul probei de lectură aplicat pnzomerilor în Ucraina. Oamenilor li se dă un ziar şi li se spune cA cei ce vor citi bine vor fi numiţi supraveghetori şi afectaţi unor munci uşoare; ceilalţi vor fi trimişi la munci grele. Oamenii se s radmesc să citească frumos şi clar. Cât mai frumos, cât mai clar. Un i izbutesc, alţii se încurcă. Râd, se ghiontesc. Şi la urmă, când au fost împărţiţi în două, după ştiinţa de carte, surâsul germanilor dispare: a fost doar un truc, cei cu ştiinţă de carte sunt împuşcaţi, pe loc, căci sunt mai deştepţi, deci mai periculoşi.

Şi toate se ţin lanţ: bombardarea nemiloasă a oraşelor (ca a Belgradului în aprilie 1941), incendiile, sângele, satele pârjolite, clădirile distruse, închisorile, zbirii, cătuşele, lagărele, frica, foamea, deznădejdea. Iată imensele ţinuturi ale Ucrainei, unde n-a mai rămas nimic, iată trenul care a plecat cu vagoanele de vil e tixite de oameni şi care la destinaţie zvârle din vagoane maldăre; de cadavre, iată bordelul unde după douăzeci de zile fetele de t bună condiţie trimise acolo sunt împuşcate fără excepţie (şi o ştiu i din ziua în care au fost trimise acolo), neîncetatele strigăte de -s „foc”, soldaţii rămaşi fără pleoape şi oamenii spânzuraţi alături de câini. Cortegiul monoton al cruzimii n-are sfârşit. Şi Germanii1; rămân calmi, metodici, sau devin chiar sentimentali: Arme Leute,«, bieţii oameni, spun, dând din cap, despre prizonierii care| ajunseră să mănânce cadavrele camarazilor lor. *

Nu e de mirare că Malaparte s-a trezit. Că se declară de partea somnului pe care generalul german 1-a împuşcat, de partea gâştei servite la masa regelui Poloniei înfometate şi care probabil a fost şi ea executată următor ordinului Feuer! Şi de partea pisicii, a aceleia căreia Siegfried-ul modern trebuie să-i scoată ochii. Şi de partea calului, simbolul Europei vechi, nobile şi curate. Caii devin pentru el o obsesie. îi vizitează răstigniţi, le aude mereu nechezatul, le simte neîncetat mirosul de hoituri căzute pe drumurile războiului. De-a lungul frontului nu sunt numai cadavre de oameni şi cai; în acest război a ars fierul, a putrezit oţetul, au murit maşini. Mirosul oamenilor, al vitelor şi al plantelor e copleşit de mirosul cel nou, al benzinei şi al metalului mort.

În acest război mecanizat, Malaparte 1-a văzut bine pe Siegfried, modernizat. „Germanul mi s-a arătat astfel gol, descoperit”. I s-a arătat „pornit spre cruzime, pornit cu cea mai rece, mai metodică, mai ştiinţifică dintre cele mai neînduplecate cruzimi”. Era firesc să se întrebe de unde vine atâta răutate, care e cauza acestor neomeneşti tendinţe? Teoria lui Malaparte, destul de subtilă şi de ironică, e că Germanilor le e frică, că sunt bolnavi de teamă, că sunt un popor bolnav, un Krankenvolk. Că le e frică de toţi şi de toate, că omoară şi distrug din teamă. Li-e teamă de tot ce trăieşte şi de tot ce le e străin. Li-e mai ales frică de omul slab, de copii, de cei dezarmaţi, de bătrâni, de bolnavi.

Să fie explicaţia cea justă? Importă prea puţin. Dar concluziile lui Malaparte – mila şi groaza în faţa poporului capabil de astfel de cruzimi – pot fi împărtăşite de oricine. Dar mărturia lui rămâne şi ne urmăreşte, ne chinuieşte. Căci e indiscutabil sinceră1: adevărul e negru, cum mai negru nici iadul nu poate fi. Malaparte n-a vrut să forţeze nota. Dimpotrivă, necontenit a îndulcit viziunile danteşti cu acele uşoare proustianisme de suprafaţă care-i legănau inima în lungul şi latul Europei lăsate pradă războiului total. „Şi mie mi-e groază de cruzimi, spune el, dar există anumite adevăruri pe care nu se poate să nu le ştiţi”. Rezumând cartea lui Malaparte, putem afirma o dată cu el că ne facem o neplăcută datorie. A reaminti dureri recente, a stărui asupra ororilor, a scoate în relief atâtea urâţenii, a repeta (fie şi prin scris) tot ce s-a comis, e un nou calvar. Dar poate că nu e inutil. Poate că mulţi n-au ştiut. Poate că unii au uitat prea repede. Poate că alţii nu vor să creadă. Poate, în sfârşit, că altora nimic nu li se pare prea grav. Pentru toţi e bine să răsune glasul cinstit al unui martor ocular. El le arată că dincolo de unele limite nu poate să încapă pentru o conştiinţă din care n-a pierit omenescul decât revolta şi strigătul care descarcă inima. Kaputt e această revoltă şi acest strigăt. Kaputt e simbolul prăbuşirii

        * Din trecerea Iui prin Moldova se vede că Malaparte e sincer şi notează lucruri trăite. Cuvintele româneşti le transcrie aşa cum i-au sunat în urechi, nu le îndreaptă. Spune: „caruzze”, „Al draco”, „la rividere”, „zuica”, „brenza”, „mulzumiesco” şi biserica „San Spiridone”.

cruzimii. Kaputt e strigătul omului liberat care a înlăturat pe diavol. Dar Kaputt e şi simbolul suferinţelor, al sufletului care a rămas buimăcit, care, după ce era cât pe-aci să piară, a fost salvat, dar a rămas totuşi atât de crunt schimbat. A! de-ar rămânea, printre ruine fizice şi morale, semnul victoriei asupra răului, de n-ar fi, prin repetarea unor erori fatale, numele nou al prăbuşirii totale. Căci diavolul e gata la orice chemare.